[Obsesii part-time] Raluca Stana: Poate este latura masochista care face sa iasa la iveala animalul ce hiberneaza cuminte sau dorinta de a iesi din zona de confort

Raluca Stana, PR Account Executive Pandorra Story Style, nu se duce la sala cu placere. Nu pleaca cu zambetul pe buze de la job pentru a se dedica unei pasiuni obsesive. Din contra. E vorba de disciplina si determinare. De o lupta continua cu ea insasi, de o alegere facuta in fiecare zi. Sportul a devenit un mod de viata, iar motivatia se antreneaza si fortat uneori. 

"Autodisciplinarea a constat in a nu ma lasa sa renunt, sa cedez comoditatii sau fricii - ca adult ajungi sa te confrunti cu mult mai multe temeri in timpul unui astfel de antrenament. De abia acum imi dau seama cat de important este sa incepi copil fiind sa practici un sport de contact", spune Raluca. 

Raluca a inceput sa faca krav maga la 37 de ani, a schimbat cu Brazilian jiu jitsu si continua sa faca sport si vara si iarna, si cand nu are chef si cand simte ca ar vrea sa renunte. De ce?Povesteste ea in randurile de mai jos:

Drumul profesional

Cred ca drumul profesional intr-o industrie creativa se contureaza de la sine, in sensul ca trebuie sa manifesti o apetenta pentru tot ceea ce presupune aceasta industrie. Iar apoi urmezi pasii necesari ca sa ajungi sa lucrezi acolo unde ti-ai propus.

E adevarat ca eu initial ma vedeam copywriter intr-o agentie cool de publicitate, insa cu timpul, din job in job, am ajuns sa simt chemarea cuvintelor mai mult dinspre o agentie de PR.

In cele din urma, este vorba tot despre un domeniu al comunicarii, tot unul creativ.

Esential cred ca este sa iti placa limba romana, sa iti placa gramatica, sa indragesti jocul semantic si sa intelegi puterea cuvintelor, atat scrise, cat si vorbite.

De la krav maga la Brazilian jiu jitsu

Prin vara lui 2022, simteam ca nu sunt bine cu mine. 37 de ani aveam atunci. Stiam ca ceva trebuie sa se schimbe dar nu stiam exact ce. Asa ca am intrebat intr-o doara un vechi amic, care stiam ca are astfel de preocupari, daca imi poate recomanda un curs de autoaparare. Si asa am ajuns sa aflu despre krav maga, o arta martiala despre care nu auzisem in viata mea, ca multe celelalte feluri de arte martiale.

Trebuie precizat si contextul, si anume ca nu am fost o fire sportiva niciodata. Avand miopie, am fost scutita de sport, atat in generala cat si in liceu. Iar in timpul facultatii cand am fost obligata ca patru semestre sa urmez si un curs de orice fel de sport, eu mi-am ales badminton. Si de-a lungul anilor, mai fusesem asa de 3 – 4 ori la o sala, lucrand super putin si elementar, si total neconsecvent, la diverse aparate. Deci eram forta. :)

Revenind la vara lui 2022, am inceput krav maga. Nu m-a prins deloc. Dar era ceva nou si m-am fortat sa ma tin de antrenament. Dupa vreo 3 luni, cred, intamplarea a facut sa incep inca un antrenament, la aceeasi sala. Acel vechi amic era si instructor acolo. Avea ore atat de box, cat si de Brazilian jiu jitsu (bjj), facandu-le aleatoriu pe parcursul unei luni. Vreo doua luni m-am dus in paralel si la krav maga si la noul antrenament. Insa corpul de panseluta si nepotrivirea cu ce inseamna krav maga, care imi parea mult prea static, m-au determinat sa raman doar cu boxul si bjj-ul.

Ce a urmat 

Primii pasi au fost extrem de anevoiosi. Au fost odiosi de-a dreptul. Pana mi s-a obisnuit corpul cat de cat cu acel tip de efort, si cu efort in general, a durat cred ca peste un an de zile. Inainte de fiecare antrenament imi luam un baton de orice, dulce sa fie, tip Sneakers, si beam cafea. Altfel aveam impresia ca o sa lesin pe tatami. Iar febra musculara, well, e ceva ce inca nu a trecut. Descopar constant inca un rand de muschi de care habar nu aveam. Si fara sa vreau, m-am obisnuit sa ma doara mereu ceva, genunchiul, umarul, gatul, samd. Dar macar acum dupa un antrenament pot sa ma dau jos din pat a doua zi mult mai putin sifonata.

De ceva timp ca un adult constiincios la aproape 40 de ani, am inceput sa umblu prin farmacii si sa imi cumpar colagen lichid, electroliti, proteina, unguent, orteza pentru genunchi, samd.

Pana in ziua de azi oscilez in a ma decide care este motivatia care ma face ca doua zile pe saptamana, la ceas de seara, dupa ce ziua muncesc, aleg sa ma duc intr-un loc unde se lasa cum s-ar zice cu bataie. Uneori cred ca poate este latura masochista din fiecare care face sa iasa la iveala animalul ce altfel in restul timpului hiberneaza cuminte, sau dorinta de a iesi din zona de confort si de a imi dovedi ca pot sa invat ceva nou si total necaracteristic, sau curiozitatea fata de ce poate face corpul uman, fie o forma de defulare, samd, etc. 

Un mod de viata

La bjj cel putin, poti sa schimbi centura. Se da un examen si aia e. Sincer nu am astfel de dorinte. Am obtinut trei trese pana acum, ceea ce e destul de okish, dar validarea imi doresc sa vina din felul in care actionez pe tatami, nu simt nevoia sa am o centura colorata. E un sport in care evoluezi constant si mereu ai ceva de invatat, si cum nu fac de performanta, nu vad sensul pentru a ma agita sa obtin o centura albastra, cea care urmeaza dupa cea alba.

Acum sportul este un mod de viata. Dandu-mi seama ca am de recuperat in urma sedentarismului care mi-a fost bun prieten, practic 37 de ani, acum acasa la mine se gasesc gantere, o bara bodybuilding, o coarda, si diverse greutati/acceseorii pentru indeletniciri de acest fel.

Nu imi face placere, sa ne intelegem. :) Nu sunt cu zambetul pe buze cand am transpirat in ultimul hal, vara iarna, nu conteaza, cand imi tremura picioarele sau mainile de la efort, insa a devenit un obicei, ceea ce mi-am si dorit sa se intample.

Timp & disciplina

Cred ca depinde de fiecare cum intelege viata, cum isi propune sa o traiasca. Stiam si pana la 37 de ani ca este sanatos sa faci sport, stiam si vedeam ca fiecare an in plus inseamna o deteriorare a corpului. Si nu ma refer la cele care tin de estetica, ma refer la cele de functionalitate. Deja traiam aceasta experienta, avand niste probleme cu spatele, in zona lombara, pe care nu le pot vindeca, insa le pot ameliora prin musculatura intarita.

Autodisciplinarea a constat in a nu ma lasa sa renunt, sa cedez comoditatii sau fricii - ca adult ajungi sa te confrunti cu mult mai multe temeri in timpul unui astfel de antrenament, mai ales ca da, accidentari chiar pot aparea si chiar apar. De aia de abia acum imi dau seama cat de important este sa incepi copil fiind sa practici un sport de contact.

Si apoi remodelarea felului de a gandi, modificarea obiceiurilor alimentare. Nu exista o reteta de succes deoarece conteaza in primul rand, cred, motivatia datorita careia ti-ai descoperit aceasta pasiune si efectele pe care le observi asupra ta si daca te bucuri de acele efecte.

Momente in care ai vrut sa renunti

Pff, inca am. Vara ma intreb de ce nu sunt la o terasa sa beau o bere, iarna ma gandesc de ce aleg sa ies noaptea, in frig, ca sa ajung sa pun un soi de pijama de mine (gi se numeste uniforma pentru bjj si pe mine cel putin, arata ca o pijama nereusita, care a intrat la apa si totusi este cu 3 numere mai mare decat ar trebui) si apoi sa ma fragezeasca colegii, care cum ne nimerim.

Dar nu am cum sa renunt. Pentru ca oricat bomban, in drum spre sala si mai ales in sala, este o activitate pe care o ador, care ma completeaza, care mi se potriveste, din motivele mai sus numite, si sigur pe parcurs o sa mai descopar unele noi.

Nu am lipsit niciodata de la un antrenament pentru ca pur si simplu nu am avut chef sa ma duc. Am lipsit doar pentru ca fie nu eram in Bucuresti, fie eram bolnava. Atat. Si cheful lipseste de multe ori. Dar atat  de usor poti sa iti gasesti o scuza si iti zici ca nu e mare lucru, lipsesti de la un antrenament. Si vine urmatorul, si zici eh, hai ca lipsesc si de la asta, ce se poate intampla. Si usor, usor, renunti.

Ce ai descoperit

Ca nu sunt chiar asa panseluta cum credeam. :) Te redescoperi, mie imi pare ceva inevitabil. Te evaluezi din noi perspective.

Pentru mine nu a fost niciodata vorba despre faptul ca fiind femeie, ma simt in nesiguranta pe strada. Nu m-am gandit efectiv deloc la asta, cand mi-am zis ca vreau sa ma apuc de un curs de autoaparare. I-am zis asa, pentru ca nu stiam efectiv cum s-ar putea numi, ce as vrea sa fac. Voiam sa ma apar doar de mine. De starea in care eram emotional.

Insa cu timpul am realizat ca sunt in toata lumea femei care s-au apucat de sport de contact din acest motiv si sincer am inceput sa imi dau seama ca da, probabil merg un pic mai tantosa pe strada, in sensul ca imi dau seama ca acum, daca as ajunge intr-o ipostaza urata, macar am niste sanse sa ies cu bine din acea situatie. Si nu inseamna ca acum ma simt precum Hulk, pentru ca in adancul sufletului voi fi mereu o panseluta, insa este un sport care te invata cum sa te coordonezi, cum sa rezisti la stres, cum sa evaluezi o situatie in care te afli si sa reactionezi ca atare, si cate si mai cate.  

Jiu jitsu si comunicarea

Unde se intalneste orice pasiune care nu are legatura cu job-ul pe care il ai. Niciunde si peste tot. :) Pasiunile fiecaruia ne modeleaza, ne invata lucruri noi, abordari diferite.

Nu vad o legatura intre jocul de glezne pe care il practic la sala si cel al comunicarii. Poate doar aceasta, ca este tot un joc, ca tot ceea ce facem, daca nu ne luam prea mult in serios. Daca reusesti sa faci ceva cu placere si pasiune, cat sa ajungi vezi si rezultate, sub orice forma ar fi pentru fiecare, esti un norocos. Daca pasiunea ajunge sa fie jobul tau, poate o fi si mai bine. Poate. Cred ca sunt sanse ca atunci cand devine o obligatie, acea pasiune, hobby, sa nu mai para atat de simpatic. Iar eu sigur nu o sa devin luptatoare profesionista, asa ca nu cred ca voi afla in curand daca e adevarat sau nu.