[Hai cu votul] Ciprian Muntele: Oricât de paradoxal ar suna asta, eu cred că de fapt nouă ne e bine. Ce-i drept, ne e bine doar pentru că avem noi așteptări foarte mici

Cauzele absenteismului sunt multiple și au la bază sentimentul că în România lupta se duce mai mult în gol. În condițiile unei veșnice dezamăgiri, puterea votului devine abstractă, iar schimbarea se întâmplă, dar mai mult din inerție, spune omul de radio Ciprian Muntele.

O mobilizare la vot dincolo de cotele obișnuite se poate face doar prin campanii coordonate de educare — pe care politicienii nu prea au interes să le facă, prin evenimente extraordinare — pe care nu ni le dorim, sau prin apariția unor figuri carismatice, observă el.

E greu să-i scoți la vot pe cei indeciși sau absenți, însă Ciprian atrage atenția că în 2024 votul nu ține doar de binele intern, ci și de cum ne raportăm la contextul extern.

Pe scurt, lumea ar trebui să iasă la vot tocmai pentru că nu trebuie. Pe lung, vă explică chiar el.

Primul vot

Destul de vagă amintirea primei ștampile de vot, nici nu mai știu exact dacă a fost pe buletinul cu file, pe cartea de identitate sau cartea de alegător. Însă ce țin minte foarte clar e mândria care mă lovise atunci. Ștampila aia a fost ca un fel de atestat. Prima dovadă cu adevărat palpabilă că e gata, am devenit om mare.

Raportarea la politică

Am avut o perioadă de câțiva ani în care am fost într-adevăr ceva mai activ în online. De pe margine, dar implicat. Postări de tip glumițe, ironii, mesaje simple în care sesizam anumite anomalii din zona politică, încercam uneori să și provoc oamenii la discuții pe teme politice, inclusiv răspunsuri la comentarii, ceea ce de multe ori se și lăsa cu niște trânte sau cafteli zgomotoase. Și care se încheiau de obicei cu funcția block.

Am fost, cred eu, un personaj destul de activ în ceea ce s-ar numi viața cetății. La care aș adaugă mai ales prezența mea fizică la proteste în anii mișcărilor de stradă.

Dacă mă gândesc bine, cu prima seară a protestelor pentru Roșia Montană am și început genul ăsta de implicare asumată. Când am simțit că omul de radio/media e și el om în timpul său liber și că are tot dreptul din lume să devină parte din barajul fizic al celor care pot opri, pe ultima sută de metri, râul de cianură ce tocmai își anunța apariția.

A fost o perioadă în care am și câștigat un oareșce capital de imagine, am simțit chiar că sunt în punctul în care aș putea deveni o voce, alta decât cea de la radio, doar că la pachet am și pierdut foarte mult. Prieteni din online, din viața reală, amici, rude, oameni pe care îi apreciam, care mă apreciau, mi-am făcut mulți nervi, mulți dușmani, m-am ales cu stări de angoasă, am primit amenințări, mult hate, în general mi-am intoxicat mintea și sufletul suficient cât să fiu nevoit să-mi pun câteva întrebări importante legate de viață. În special a mea. Iar după momentul “16 august” am decis să bat în retragere. Și am vaga senzație că mulți dintre oamenii de lângă mine au cam avut aceeași reacție după turbulențele de atunci.

Mi-am concentrat în general activitatea pe job, pe pasiunea mea legată de mâncare și pe pozele cu câini și pisici.

Știu că am pierdut un tip de vizibilitate în online care m-ar fi putut ține sau plasa acolo în față, în primul rând, aproape de scenă. Dar asta ar fi venit cu un consum psihic pe care eu am simțit că nu mai sunt dispus să-l pun la bătaie. Nu știu dacă am și câștigat neapărat liniște, că pe internet nu e și nu va mai fi niciodată liniște, dar măcar mi s-au mai domolit din pornirile astea războinice cu oricine simțeam că e împotriva mea.

Recunosc însă și că mi se atrage adeseori atenția că renunțarea asta la luptă, care chiar dacă ea vine ca formă de autoprotecție, e în fapt și o manifestare a lașității. Cum ar veni, am cam dezamăgit. Mi s-a citat de multe ori din Burke. Aia cu răul care triumfă atâta vreme cât oamenii buni nu fac nimic, să fiu eu sănătos de câte ori am auzit-o. Pe de altă parte, eu știu și îmi asum treaba asta, nu am sacrificiul trecut în fișa postului la vocație. Nu mă gâdilă deloc gândul că oamenii ar putea să mă țină minte ca pe un personaj care s-a implicat dincolo de propria viață pentru binele celorlalți. Nu, mulțumesc, nu port chiloți de Superman peste blugi.

Asta nu înseamnă că n-o să mai scriu despre lucruri care țin de politică, nu înseamnă că n-o să mai dau uneori cu basca de pământ, nu înseamnă că n-o să mai strig atunci când voi simți că e cazul. Diferența e că înainte făceam în mod natural genul ăsta de postări, acum evit cât pot eu de tare să mai fac genul ăsta de postări.

Motivația votului în 2024

Alegerile din 2024 vin mai degrabă pe fondul unui context internațional al naibii de complicat. Instabilitatea nu mi se pare deloc că ar fi regională, eu o resimt ca fiind de-a dreptul globală. Să votezi în 2024 nu ține doar despre alegerea unor indivizi în care ne punem noi speranțele că or să ne facă drumuri, poduri, spitale, școli sau stadioane. Sunt și astea, dar devine vital să ținem cont, la alegerile care urmează, de felul în care oamenii ăștia care ne conduc sau vor să ne conducă se raportează și la ceea ce se întâmplă peste tot în lumea mare.

Puterea votului

Schimbarea prin vot e o chestiune destul de abstractă la noi. În contextul în care în România există sentimentul ăsta veșnic al luptei în gol, al faptului că nu s-a schimbat nimic la nivel politic, că inclusiv generațiile noi de politicieni sunt structural alcătuite din aceeași fibră toxică și găunoasă ca cele de dinainte, e greu să vorbești despre schimbare prin vot. Ea vine, există, dar schimbarea se produce mai degrabă din inerție, nu e rezultatul unui plan bine concretizat. Din păcate la noi chiar a fost în permanență, cu mici excepții, despre a vota răul ăla mic. Și chiar când eram convinși că am votat cum și ce trebuie și că va veni în sfârșit schimbarea, ajungeai după o vreme să te cam prinzi că de fapt totul se întâmplă în aceeași găleată. Ceea ce pe mulți i-a obosit, i-a stors de orice speranță, ba pe foarte mulți i-a și convins să plece definitiv din țară, majoritatea chiar trântind ușa cu putere în urma lor.

Cauzele și efectele absenteismului

E un amestec între dezamăgirile repetate, lehamite, convingerea că nimic nu se mai poate schimba, că oricum toți fură, la care aș adăuga lipsa de cultură civică. Voluntariatul și civismul sunt pur și simplu două cenușărese. Suntem generații întregi care n-am învățat așa ceva nici acasă și nici la școală. La noi implicarea e mai degrabă compulsivă și foarte puțin rațională.

Dar peste toate astea ar mai fi ceva. Oricât de paradoxal ar suna asta, eu cred că de fapt nouă ne e bine. Dincolo de lucrurile deranjante punctual, e o evidentă și observabilă stare de mulțumire generală. Ce-i drept, ne e bine doar pentru că avem noi așteptări foarte mici. Dar la nivel de individ în general nevoile de bază ne cam sunt împlinite. Și cred că e important de precizat contextul. Că binele ăsta are directă legătură cu răul pe care mulți l-am trăit relativ recent. Faptul că venim după niște ani grei de comunism, după niște lipsuri crunte, tocmai de-aia ce ni se întâmplă nouă acum e aproape paradisul. Avem mașini, avem mâncare, avem telefoane cu internet de mare viteză, călătorim în draci, criminalitatea e încă scăzută, în general suntem pe plus. Dacă am mai fi avut autostrăzi și niște venituri ceva mai mari, chiar ar fi fost de vis să trăiești în România. Problema e că suntem în realitate un popor profund individualist. Ne e bine nouă, în incintă, la noi acasă. Iar pentru cei mai mulți pare că e suficient. Doar că aici ni se cam termină binele. Și asta pentru că am pierdut poate cea mai importantă lecție a civilizației, și anume că mie mi-e bine dacă și vecinului de alături îi este bine. Iar pentru cei care se întreabă ce legătură are asta cu votul, păi e simplu. Când votezi să zicem un primar doar pentru că ți-a promis ție apă caldă și linie de autobuz până acasă, dar închizi ochii cu seninătate știind clar că ăla fură banii cu lopata, bani cu care s-ar fi putut face multe alte lucruri pentru întreaga comunitate, atunci practic devii părtaș. Nu-i deloc rău să fii preocupat de binele propriu. Dar atunci când doar el contează, pur și simplu îți cam pierzi dreptul, cel puțin moral, de a te plânge de lucrurile care nu se întâmplă.

Atitudinea față de cei care nu votează

Mai bine noi nu avem cum să procedăm. Noi, cine? Oricât am chițăi noi pe internet despre importanța votului, oamenii dezinteresați de politică și în special de procesul votării nu vor fi întorși din drum. O mobilizare consistentă, peste cea obișnuită, a celor indeciși sau a celor care chiar refuză actul votării se poate face doar în 3 situații. Fie prin campanii de conștientizare făcute la nivel instituțional. Dar asta e treabă foarte grea. Ajungem la educație. Un alt subiect tare complicat. Știm bine că politicienii români se simt foarte confortabil în zona asta a celor 30-50 de procente participare la vot. E mult mai controlabilă situația așa, deci n-ai să vezi vreo inițiativă dinspre politicieni.

Mobilizare se mai poate face în urma unui eveniment excepțional.  Și care poate produce o emoție colectivă puternică. Nu e niciodată ceva de dorit.

Sau apariția unui personaj cu iz mesianic, dar care să fie și credibil. Că mesianici bag de seamă că se cam cred toți.

Pozițiile apropiațiilor

Cunosc destui oameni care nu votează. E și aici același amestec pestriț de care ziceam mai sus, unde punctual observ și multă ignoranță, aceeași dezamăgire, multă superficialitate și convingerea, desigur, că oricum toți sunt la fel. Mai sunt însă și cei într-atât de dedicați profesiei și familiei încât politica rămâne undeva într-un plan foarte îndepărtat. Fie nu mai au timp, dar nici chef să-și mai încarce viața și cu așa ceva. Totuși, genul de oameni care nu refuză votul, sunt chiar hotărâți să voteze, dar dacă au de ales între a vota sau a merge să-și clătească creierii pentru un weekend la mare, vor alege plaja fără vreun fel de remușcări.

Iar discuțiile strict în cazul meu sunt doar observaționale. Nu intervin, nu încerc să schimb convingerile nimănui, nu judec, doar constat și încerc să înțeleg mecanismele psihologice din spatele unor astfel de reacții.

Exemple de campanii care au încurajat (sau nu) votul

Da, îmi aduc aminte de o campanie reușită, din România, din 2018. În care oamenii pur și simplu au stat acasă și au refuzat să voteze. Aia a fost o campanie foarte bună.

Un mesaj pentru ceilalți: De ce ar trebui să voteze?

Tocmai pentru că nu trebuie. Pentru că încă avem libertatea asta de a alege. E o libertate care ne lasă încă destul teren unde deciziile putem să le luăm singuri, de capul nostru. Dar e o libertate extrem de fragilă.