[Book Talk] Marian Coman: Am trăit numai între cuvinte, gândind povești, empatizând cu personaje imaginare, creându-le motivații și conflicte, astfel încât nu văd un alt fel de a fi

Deși construiește povești din copilărie și știe să trăiască doar între cuvinte, Marian Coman spune că a avut momente de cumpănă și descurajare. Ele au fost totuși definitorii în evoluția lui ca scriitor – un rol care pe care l-a practicat și full time, dar și în timpul liber, pe lângă meseriile de jurnalist și editor.

Unele idei îl însoțesc pe Marian timp de decenii, până e pregătit să le scrie. Așa s-a întâmplat și cu cele din volumul publicat recent, „Ultima carte” (Nemira, 2024). Volumul a început ca o nuvelă, acum trei ani, și s-a dezvoltat în etape, parțial și datorită ajutorului unui grup restrâns de cititori.

Cartea se interconectează vizual cu “Omulețul din perete” (Nemira, 2019) și are un soundtrack dedicat, pentru că Marian nu poate scrie fără muzică. Mai multe despre piesele de puzzle care duc la capătul poveștilor, în cuvintele autorului.

Momente definitorii

Știi, am avut și eu, probabil ca majoritatea scriitorilor din România, momente de disperare, momente în care am fost pe punctul să clachez, să renunț, să consider că drumul ăsta e prea greu, că poate nu sunt bun pentru asta, că literatura nu mă vrea, că nu sunt apreciat, că nu am vreme pentru asta, că mai bine îmi văd de viață și îmi las timpul liber pentru excursii, pentru prieteni ori familie. Într-un fel, definitorii pentru formarea mea au fost aceste momente în care am fost pe punctul să renunț, dar în care cineva mi-a deschis o ușă, mi-a spus o vorbă, mi-a dat un telefon ori mi-a scris un mesaj. Volumul meu de debut din 2005, apărut la inițiativa lui Michael Haulică, colaborarea cu revista de benzi desenate Harap Alb continuă, la invitația lui Mihai Ionașcu, apoi întâlnirea cu Ana Nicolau, cu Eli Bădică și Nemira sunt, cred, bornele principale dintr-un drum care a început în copilărie.

Relația cu cuvintele

Am construit povești de când mă știu. În copilărie, mi-am petrecut mult timp singur și, silit de împrejurări, mi-am obligat mintea să construiască personaje cu care să mă joc și povești în care aceste personaje să aibă sens. Am visat cu ochii deschiși, în reverii din ce în ce mai elaborate, apoi, inspirat de puținele reviste de benzi desenate la care am avut acces înainte de 1989, am început să-mi desenez închipuirile. Apoi au fost cărțile pe care le-am citit și scriitorii care m-au fascinat. Nu am urmat un liceu de arte, așa că a venit un moment în care am realizat că desenul meu rudimentar nu îmi mai ajungea să îmi scot lumile din cap. Așa am început să scriu. Au fost apoi cenaclurile la care am participat și oamenii pe care i-am întâlnit. După ce am publicat prima mea poveste și mi-am luat primii bani din scris, mi-am spus că asta vreau să fac toată viața mea. Aveam 17 ani și nimic nu-mi părea imposibil, chiar dacă România era încă la începutul anilor 90, probabil cei mai nepotriviți ani pentru a visa la o carieră literară în urma căreia să speri că poți supraviețui. În studenție, la Iași, am început să public în Opinia Studențească și în alte ziare, așa că, la finalul facultății, fiindcă realizasem totuși că din literatură nu îmi pot face o meserie, m-am întors în Brăila, orașul copilăriei și adolescenței mele, și am început să scriu la ziar. Lucram șase zile din șapte, iar sâmbăta, în singura zi liberă, încercam să îmi scriu propriile povestiri. Viața mea s-a învârtit perpetuu în jurul cuvintelor, dar în limbaje diferite. Vreme de paisprezece ani, scriitorul din mine s-a luptat cu jurnalistul din mine. Au urmat apoi vreo trei ani de aur, în care am fost full-time writer, am trăit din scris scenarii de benzi desenate pentru revista Harap Alb continuă și romanele Haiganu. Acum sunt în etapa în care scriitorul din mine se luptă cu editorul din mine. E foarte complicat să bagi în aceeași teacă aceste două săbii. Îi admir pe cei care o pot face cu ușurință – mie îmi trebuie timp să mă scutur de manuscrisele pe care le citesc pentru a locui în lumile mele.

Motivația scrisului

Am trăit numai între cuvinte, gândind povești, empatizând cu personaje imaginare, creându-le motivații și conflicte, astfel încât nu văd un alt fel de a fi. Duc poveștile și personajele astea cu mine și îmi trebuie doar timp să le eliberez. E adevărat, în cea mai mare parte a timpului vieții mele, nu scriu, însă, de fapt, timpul în care nu scriu este doar o lungă așteptare, cu mintea conectată la lumile mele cărora le adaug zi de zi un nou layer, o mică anexă, poate un nou personaj.

Cum s-a născut “Ultima carte”

Cred că unele idei mă însoțesc multă vreme și caută doar momentul oportun să coboare din mine ca dintr-un vagon de metrou aglomerat, atunci când ajung în stația potrivită. Sunt multe lucruri în Ultima carte care m-au însoțit timp de decenii, așa cum se întâmplă cu multe dintre poveștile și personajele mele. Din multe puncte de vedere, povestea asta este foarte personală și m-am strecurat în ea poate mai mult decât în multe alte texte de-ale mele.

Scrierea cărții

Când am început să o scriu, mă gândeam că va fi o povestire ceva mai elaborată, poate o nuvelă. Am început să lucrez la ea în urmă cu trei ani, pentru a o face cadou de nuntă unor prieteni care nu doreau daruri de nuntă, însă concediul de două săptămâni pe care i l-am dedicat s-a dovedit insuficient fiindcă mica mea poveste s-a dezvoltat fractalic. Așa că am abandonat-o pentru o vreme, dar ea nu m-a abandonat pe mine. Anul trecut mi-am luat o vacanță generoasă, de două luni, m-am înarmat cu tot ce am considerat necesar, m-am retras într-un loc pustiu și am scris.

Știi, îi apreciez și mă bucur pentru autorii care scriu cu ușurință. Nu mă număr printre ei. Din contră, scriu foarte greu, potrivesc cu grijă fiecare cuvânt, mă preocupă muzicalitatea frazei, textura ei, felul în care se armonizează paragrafele, ritmul capitolelor. Uneori stau ore în fața tastaturii pentru un cuvânt, dar, tot așa, se întâmplă și să scriu pagini întregi neîntrerupt. Nu a fost o carte ușoară și pentru că a necesitat documentare cu privire la epoci și la locuri diferite, iar felul în care am potrivit piesele acestui puzzle a fost cu adevărat solicitant. Bine a mers faptul că am reușit să scriu cel puțin atât cât mi-am propus, în fiecare zi, iar asta a fost cu adevărat satisfăcător, chiar dacă am păstrat mereu o teamă în suflet legată de modul în care va funcționa textul în final.

“Ultima carte” versus alte scrieri

A fost diferit față de orice am scris până acum fiindcă, pentru a fi sigur că o să termin, dar și pentru că aveam nevoie să testez anumite aspecte ale romanului, mi-am luat martori. Au fost treizeci de cititori pasionați adunați pe un grup de Facebook intitulat „Al patrulea zid”. Ei au primit, zilnic, fragmente din roman și au putut citi ciorna a aproape jumătate de carte. Acest procedeu m-a împiedicat să mă lenevesc și m-a obligat să înaintez chiar și atunci când îmi părea că am dat de greu. Tot cititorii mei din Al patrulea zid m-au ajutat să îmi răspund unor întrebări legate de felul în care sunt receptate anumite fragmente, idei și personaje din carte.

„Ne vedem la capătul poveștilor” e un fel de a spune „ne întâlnim la infinit”.

Soundtrack-ul scrisului

Chestia e că nu pot să scriu fără să ascult muzică. Mai cred că muzica îmi influențează textele, că se imprimă în povești, că lasă urme adânci în atmosfera și în ritmul lor. Am scris mare parte din povestirile din volumul Omulețul din perete pe muzica băieților de la Changing Skins, de pildă. I-am cunoscut, ulterior, și ne-am împrietenit. Au încetat să cânte împreună la scurtă vreme după incendiul din Colectiv de unde au scăpat ca prin minune. Au trecut ani de atunci, iar Ștefan, unul dintre membrii trupei, a avut acces la ciorna romanului Ultima carte. A venit într-o zi la mine și mi-a spus „Marian, am compus o piesă inspirată de romanul tău”. Lucrurile s-au așezat aproape miraculos fiindcă Ștefan a reunit trupa și, după o pauză șapte ani, Changing Skins a înregistrat Play Inside Your Head, piesa inspirată de „Ultima carte”. Ea face parte acum din soundtrack-ul romanului, alături de piese de Byron, Luna Amară, Alternosfera, Placebo, Nirvana și multe altele, adică muzica pe care o ascultăm eu și personajele mele. Cititorii romanului pot scana un cod QR aflat pe flapsul cărții și pot asculta un întreg playlist în timp ce citesc.

Publicarea

A... încă nu m-am dezmeticit după „ieșirea în lume”. A trecut un pic mai mult de o săptămână de la ieșirea din tipar, dar încă nu mi-am revenit. M-am bucurat să văd atât de mulți oameni la lansare – librăria Cărturești Carusel a fost plină, m-am bucurat să mă întâlnesc cu cititorii și sunt entuziasmat de toate mesajele care au început să curgă pe Instagram, pe Facebook ori Goodreads, pe măsură ce oamenii îmi citesc romanul.

Procesul publicării a fost natural. Am lucrat excelent cu editoarea mea, Eli Bădică, și cu ceilalți colegi de la Nemira, toți cei implicați în procesul publicării romanului sunt profesioniști și cred că cititorii vor aprecia nu numai povestea mea, ci și obiectul în sine, de pildă, felul în care Ultima carte se interconectează vizual cu volumul Omulețul din perete, ambele cărți făcând parte, în fond, din același univers. Sunt detalii pentru care îi mulțumesc lui Vasile Adnan, cel care a realizat ilustrațiile pentru copertele celor două cărți.

Tabieturi

Scriu rar, atunci când am mai multe zile libere consecutive. Am nevoie de un deadline, de o promisiune pe care să o fac cuiva sau pe care să mi-o fac mie însumi. Simt nevoia să mă scutur de ceea ce citesc ori să integrez cumva lecturile, să părăsesc poveștile altora pentru a putea locui în poveștile mele. Nu am alte tabieturi, dar prefer, de pildă, să plec undeva – la munte ori în alt loc. În lipsa unei vacanțe, mă descurc și cu scaunul biroului meu de acasă. Dă-mi doar niște timp dacă ai. Și muzică bună, firește.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Am savurat Supraviețuitorii, romanul lui Alex Schulman, iar acum citesc Gara Malma. Absolut senzaționale sunt multe dintre povestirile din Îți place mai întunecat, noul volum de proză scurtă al lui Stephen King care se va lansa pe 22 mai. Iar dintre cărțile autorilor români pe care am apucat să pun mâna în ultimul an, recomand Pe cine iubești mai mult, volumul de povestiri al Mihaelei Buruiană.