[Book Talk] Ioana Bâldea Constantinescu: Scrisul e înghețata mea. E și locul meu de plâns, de râs, de dat cu capul, de relație cu interiorul minții mele

Scrisul face ca viața să merite să fie trăită, spune scriitoarea și jurnalista Ioana Bâldea Constantinescu.

Autoarea mai multor volume printre care, cel mai recent, “Castelul din orașul meu” (Editura Litera, 2024), și gazda podcastului Cu voce tare, Ioana se minunează la miracolul călătoriei unei idei între minți. Relația cu cuvintele și poveștile a început devreme și s-a integrat în viața interioară ca un mecanism de supraviețuire, explică ea.

Scrierea romanului publicat anul acesta a venit cu mai puține îndoieli și zbateri decât în trecut, deși timpul a fost limitat, ca de obicei. Tabieturile țin mai mult de filme, decât de viața reală, spune Ioana, care ne povestește mai multe despre cartea care s-a ținut scai de ea, mai jos.

Momente definitorii

Cred că există mai degrabă o înșiruire de momente, unele disparate, care mi-au construit o viață interioară și o relație cu povestitul lumii ca mecanism de supraviețuire, probabil. Îmi plac conversațiile. Dintotdeauna. Îmi place să le ascult, îmi place să fiu parte din ele. Să învăț din ele. Să-mi recalibrez opiniile, să descopăr nuanțe. Am oroare de polemică, dar călătoria unei idei dintr-o minte într-alta, împărțitul unei imagini, al unui mod de a digera lumea mi se par mici miracole ale cotidianului. Cred că sunt un om care adoră să se minuneze și, când și cât poate, să dea starea asta mai departe.

Relația cu cuvintele

Am citit devreme și am povestit cu plăcere. Probabil uneori iritant de mult pentru cei din jur. Și pe urmă m-am prins că asta fac bine sau, oricum, mai bine ca alte lucruri – construiesc context care-i ține pe ceilalți atenți. Asta nu se întâmplă neapărat pentru că am un simț al detaliului sau al tramei mai dezvoltate, ci, posibil, pentru că am aceleași nevoi cu publicul potențial. Adică am, în egală măsură, nevoie să spun și să îmi spun povestea. Să fiu în exteriorul și în interiorul ei. Să o organizez și să o trăiesc. Așa că am un dram de implicare suplimentară care sigur că s-a cizelat cu fiecare nouă experiență literară importantă, cu fiecare interviu care a contat pentru mine și, în cele din urmă, cu fiecare poveste, fie ea tablou, carte, panou publicitar, plimbare prin oraș sau bucată de viață uneori mucegăită, uneori incandescentă pe care le-am avut de traversat.

Scrisul

Cred că e, pur și simplu, parte din lucrurile bune care fac, pentru mine, ca viața să merite trăită. E înghețata mea. E și locul meu de plâns, de râs, de dat cu capul, de relație cu interiorul minții mele. Cu mine, până la urmă. În și prin scris mă recuperez și, cu puțin noroc, descopăr cine sunt sau cine eram. Și pot să rămân acolo, într-un punct de identitate proaspăt (re)cucerit sau să plec pe un drum cu totul nou și atrăgător cât și când vreau.

“Castelul din orașul meu”

Știu că o să sune așa, a răspuns fabricat pentru interviu, dar realitatea e că nu m-a lăsat în pace cartea asta. S-a ținut scai de mine. Mi-a pus muzica asta de Mahler în cap, mi-a dat cu Vanillekipferl pe cerul gurii, mi-a amintit și mi-a prevestit, într-un fel, cutremurele mari, variantele mele personale de 4 martie, tot ce s-a distrus, tot ce a rămas... Restul, cum, îl citez eu pe Mahler într-un hashtag care însoțește cu încăpățânare cartea asta pe Instagram, e #wasmirdieliebeerzählt. Ce-mi spune dragostea. Ce mă învață. Ce face din omul care sunt.

Procesul de scriere a cărții

Cu timpul a mers prost, cum merge la toată lumea care are de sincronizat o viață, un job și o carte. Întotdeauna am spus că scrisul e o chestiune de mare egoism – un ceva al tău, un spațiu pe care ți-l creezi. Vorba Virginiei Woolf, o cameră numai a ta. Și probabil că momentele acelea, când îți construiești locul ăsta în care se naște povestea ta, cuibul tău departe de lumea dezlănțuită, sunt cele mai fericite. Merg bine by default și, peste timp, cred că sunt și amintirea cea mai luminoasă, de fericire împrumutată și cheltuită, poate, pe prostii, care pentru tine, la vremea aceea, erau neverosimil de importante.

Cum a fost acum, față de alte cărți

A fost mai ușor și mai închegat. Nu știu de ce. N-am avut nici multe îndoieli, nici zbateri. Mi-a făcut plăcere în cea mai mare parte. Poate cel mai mult de până acum. Din punctul acesta de vedere, dacă au existat așteptări (ale mele), majoritatea sunt bifate. Mi-a dat deja foarte mult înapoi cartea asta, cât timp mi s-a legat în minte. A făcut lumină pe unde erau doar pete de întuneric. O să am, întotdeauna, doar recunoștință pentru procesul scrierii ei, în sine.

Procesul publicării

Un melanj previzibil de tristețe și de bucurie. S-a terminat un lucru care m-a făcut fericită. Nu știu dacă o să mai scriu altă carte, nu știu cum va fi primită aceasta... Cât mi-a aparținut m-am bucurat de ea. Pe urmă m-am bucurat de oameni minunați pentru mine care au avut cuvinte calde și frumoase despre ea. Dar viața ei în lume nu mai depinde prea mult de mine. E ca atunci când dai drumul mâinii unui copil. Te bucuri că stă pe picioarele lui, dar ți se și strânge inima pentru el. Și lucrurile astea coexistă într-un mod straniu și plin de emoții pe care, uneori, nu le cunoști. Așa că te sperie puțin. Dar numai puțin.

Tabieturi

Am ajuns la concluzia... că viața e oribil de scurtă. Așa că scriu literalmente când pot. Beau multă cafea și-mi iubesc cafeaua de dimineață, în general. Clișeistic. În rest, tabieturile sunt un lux care dă bine în filme și pe social media. Și pe care viața reală are foarte prostul obicei de a-l dinamita.

Lecții din discuțiile “Cu voce tare”

Mă ajută și învăț enorm. Îmi plac la nebunie aceste întâlniri în care am acces la mintea altcuiva pe care îl admir. Îmi place să întreb, îmi place să ascult, îmi plac complicitățile care se nasc uneori spontan, îmi plac poveștile care uneori rămân cu mine mult timp după ce cartea s-a terminat. Sper că și pentru public e la fel, adică relevant și delicios deopotrivă. Un colț de grădină pe un teren altfel hârtopos.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Portret de familie, de Ann Napolitano, O odisee, de Daniel Mendelsohn și Useless Magic, cartea lui Florence Welch, în care muzica sfâșie, uneori, bucăți de tapiserie.