Relația scriitorului Dorian Dron cu cuvintele a început într-o vacanță de vară și este una pe viață. Scrisul e o putere, iar motivația vine din încercarea de a schimba ceva, oricât de mic, în cei care-l citesc, povestește el.
Peisajul literar autohton este efervescent, fapt ce mai mișcă mecanismene înțepenite, spune autorul romanelor „Amintirile unui spălător auto” și „Neuroleptic”. Dorian contribuie la popularizarea literaturii și prin proiectul Prizăm Proză, un hibrid între proză şi video care se adresează tuturor care vor să încerce ceva diferit.
Dorian spune că a avut norocul să interacționeze cu o lume literară de elită și că nu se oprește din învățat nici azi. Mai multe despre scris, chiar în cuvintele autorului, de pe un “scaun fragil”, dar în curs de consolidare.
Momente definitorii
Salutare tuturor. Hmm, o întrebare bună. Ar fi multe de spus aici, dar voi încerca să le rezum. Parcursul meu de până acum a fost unul sinusoidal. Am terminat şcoala generală cu un uşor gust amar legat de tot ce ţinea de orele de limba română din cauza unui profesor exigent care punea o presiune fanatică pe materia lui. Apoi am optat pentru liceul de mate-info real, ca fix înainte de bac să-mi treacă prin minte să mă mut la filo, fapt neconcretizat (şi poate bine că s-a întâmplat aşa). Dar după ce am luat bacul cu o notă mulţumitoare am ajuns la facultatea de litere în Braşov, unde am finalizat şi licenţa şi masterul cu nişte lucrări dedicate înmormântării (ştiu, nu râdeţi, mi-a plăcut folclorul şi antropologia).
Bafta mea a fost c-am interacţionat cu o lume literară de elită, construită în jurul unor scriitori optzecişti de top. Iar de aici şi până la masterul de scriere creativă cu Alexandru Muşina nu a fost decât un pas, unul mare pentru mine, c-am întâlnit un adevărat mentor, un om cu o cultură literară fabuloasă şi un profesor care m-a îndrumat şi m-a format într-ale scrisului. Eu scriam şi în liceu şi câştigasem multe premii literare, dar erau fix pistol cu apă după ce am cunoscut cum se scrie având nişte noţiuni de bază ca reper. Cu Alexandru Muşina am învăţat să mă disciplinez şi să scriu constant, ca o nevoie reală ce necesita să fie satisfăcută. Şi au tot urmat alte cursuri de scriere creativă, unul în pandemie la care am participat la sesiunile cu Cristian Fulaş şi cel de anul acesta cu Florin Iaru.
De aici poate veni şi întrebarea dar de ce atâtea cursuri de scriere creativă, dacă eşti un autor deja lansat, cu trei romane prin librării? Ei bine, am participat la ele să mă perfecţionez, să iau de la fiecare idei, tehnici, sfaturi, analize pe text, orice mi-a fost necesar să evoluez. Şi mi-au prins bine, că fiecare a contribuit la cizelarea materialului pe care îl livrez. M-am întins prea mult :) Cu ce altceva mă ocup în afară de proză? Păi am canalul Prizăm Proză, care este tot despre o formă nişată de literatură, dar vom dezvolta mai departe şi “în timpul liber” (cam opt ore pe zi) mă delectez cu jobul de QA tester pe partea software. Ce să fac şi eu, dacă mi-a plăcut literatura, tre să scot şi eu un ban din ea (râde).
Relația cu cuvintele
Cuvintele sau mai bine spus limbajul pe care eu l-am adus şi-l aduc în cărţile mele este unul divers, caut să mă reinventez la fiecare roman pe care-l scot. Gândeşte-te că am un roman despre Amintirile unui spălător auto, cu tot ce presupune lumea aceea, cu limbajul şi gesturile specifice. Apoi am alunecat în mintea unui amnezic în Neuroleptic, un tip internat într-un ospiciu care caută să dezlege un mister şi să-şi recupereze viaţa cu ajutorul unui terapeut. Dar la începuturi a fost cuvântul şi el a venit ca o provocare din partea tatălui meu. Eram în vacanţa de vară şi mergeam la mare cu bunică-mea. Şi el mi-a dat un caiet şi un pix şi mi-a spus să scriu tot ce văd, să transcriu realitatea pe care o percep. Iar de aici cuvântul a devenit temelia mea de rezistenţă şi el mă va urma până când o să ies din lumea aceasta.
Puterea și motivația
Scrisul reprezintă puterea mea, starea profundă în care mă pot regăsi pe mine pentru a putea oferi ceva credibil. De-a lungul timpului scrisul a reprezentat prima terapie, pentru c-am căutat să mă înţeleg prin ceea ce scriam, am căutat să dau straturile la o parte şi să văd adânc în mine. Iar de aici a ieşit ceva, o formă care mă reprezintă, cu toate că, asemeni oricărui scriitor, nu sunt mulţumit nici chiar de forma finală. Dacă aş reciti Scara (AB4), romanul meu de debut, l-aş împacheta şi i-aş da foc, tocmai pentru a scoate din el o altă formă (glumesc). Dar cam aşa se întâmplă după ce ajungi să cunoşti mai mult, să înveţi cu ce se mănâncă literatura şi de ce e bine să nu te grăbeşti când publici, chiar împotriva instinctului natural de a fi văzut şi de a te citi lumea.
Iar scrisul porneşte fix din nevoia mea de a fi eu cu mine, de a găsi acea formă prin care să pot exprima o emoţie care-mi arde pielea pe interior. Că aşa simt, că sunt ca un balon care adună nişte idei, stări, senzaţii, emoţii şi se tot umflă până când cere să fie eliberat. Altfel explodează.
Cât despre motivaţie, singura valabilă e cea raportată la pasiunea mea de a găsi forma mulţumitoare de a ajunge la cititor. Altfel, în ţara noastră nu poţi spune că ai mari avantaje că publici. Să te citească o mână de oameni şi să iei drepturi de autor aproape inexistente nu cred că ţin de motivaţia pentru a o comite din nou cu un alt volum publicat. Dar nu despre bani este vorba ci despre a încerca să schimbi ceva în bine, cât de mic, chiar şi-ntr-un om, habar n-am, o viziune despre lume, un sentiment, o emoţie sau să-l bucuri. În plus, de a lăsa un obiect în urma ta. Ori eu pot spune că sunt fericit că am lăsat şi voi lăsa în continuare nişte cărţi imprimate cu numele meu.
Tabieturi
Mi-aş dori mult să am tabieturi, dar chiar n-am. Mi-ar plăcea să mă trezesc mai devreme, pe la un 6 dimineaţa aşa, când e linişte şi aş putea scrie fără să mă deranjeze cineva, dar sunt prea obosit s-o fac, că mă culc târziu. Aşa că singura varianta disponibilă e să scriu seara după job, cu toată încărcătura de peste zi, cu toate stările mai bune sau mai puţin bune. De obicei scriu pe ce apuc: telefon, tabletă, calculator, agendă, oriunde pot să-mi notez ideile. Ca apoi să le duc pe toate în calculator şi să le dau forma pe care cred eu că şi-ar dori-o cititorul.
Prizăm Proză
Am avut de mult timp ideea asta în cap. Mi-am dorit un hibrid între proză şi video, un soi de performance, cum au reuşit poeţii. Numai că eu am adăugat materialele pe canalul de YouTube şi le-am pus o voce cadenţată (nu că la poeţi nu există), venită relativ din poveştile şi teatrul radiofonic. Şi mi-am imaginat cum e să creez un hibird în care trei elemente (patru dac-ar fi să adaug şi elemente de ASMR) pot coexista şi pot forma o idee pe care un cititor/spectator o poate citi/vedea. Că episoadele din Prizăm Proză pot fi ascultate şi fără video, cu toate că n-ar fi indicat. Cadrele filmate ofera un plus textului, îl ajută să exprime mai bine ideea.
De ce proză video?
Pentru că vine ca un soi de manifest. Am încercat să creez un format pe care şi tinerii să-l digere mai uşor fără a fi nevoiţi să citească propriu-zis, ci să asculte. Cu toate că şi aici a fost un risc, asumat ce-i drept, că în timpul în care eu mă gândeam la proiect şi lansam pilotul, TikTokul avea limitat videoul la un minut. Fapt ce a creat o isterie generală, care a contribuit la distrugerea atenţiei la adolescenţi. Studii psihologice au arătat c-o bună parte din consumatori nu mai au răbdare să asculte o piesă audio cap coadă sau să vadă un videoclip. Pentru că se plictisesc şi pentru că vor totul să fie pe repede înainte.
Dar ştii ce, am participat zilele trecute la un eveniment cu copii de generală, de 5-8, la invitaţia prof. de limba şi literatura română Alina Karina Niţu şi i-am întrebat: vă plictisesc aplicaţiile de social media? Şi ce să vezi, au spus că da, că s-au săturat să tot dea scroll şi să nu se întâmple nimic util pe ecrane. Poate c-acest gând, apărut ca o dorinţă de a le putea oferi un format inedit în prozovideo, să capete şi consistenţă. Că este muncă în spate, chiar este, de la editare, la calibrare, la creare de text, la filmat etc. Şi vreau ca într-o zi să pot ajunge cu un colaj de Prizăm Proză şi în săli, să testez pe oamenii care vin special să vadă această trăznaie.
Publicul și proiectele culturale
E dificil să lansezi un proiect cultural în România. De multe ori fie că eşti muzician, scriitor, vlogger sau orice, pe lângă toate pe care le ştii îţi mai trebuie extra şi abilităţi de pr, marketing, seo, promovare, bani pe card pentru campanii şi aşa mai departe. Altfel nu eşti vizibil. O întreagă industrie ca să spui că faci şi tu un produs cultural, oricare ar fi el. Să dai bani din buzunar unei corporaţii imense ca să arăţi că exişti, dar nimeni nu te asigură că dacă acum ai să zicem 11k de viziualizări, mâine când vei posta alt videoclip vei ajunge la un sfert. Pentru că în epoca noastră vorbim de algoritmi, de LIKE, SHARE şi Subscribe şi de atenţie şi răbdare. Cine mai are şi cât mai rezistă?
Proiectul Prizăm Proză e adresat tuturor celor care vor să încerce şi altceva, ca o mâncare bună care vine la pachet cu o poveste. Vezi dacă-ţi place, poate, cine ştie, vei prinde drag de ea şi o vei integra în meniul tău. Oamenii care rămân alături de proiect sunt oameni deschişi la minte, oameni citiţi şi oameni curioşi.
Cum iau naștere cărțile
Procesul e unul îndelungat. Spre exemplu, la Neuroleptic am scris trei ani şi tot de atâtea ori l-am rescris, căci avea o dimensiune şi mai mare. Dar rezultatul a fost unul extraordinar. Ţin minte şi acum, era o zi ploioasă şi am nimerit într-o librărie de mall şi la noutăţi am dat de el, expus cu coperta cu păsări şi omul difuz. Nu m-a înştiinţat nimeni că ieşise de sub tipar şi m-am blocat puţin. Am cumpărat toate cele patru exemplare expuse, îţi dai seama. Am desfăcut folia de protecţie şi am băgat nasul printre pagini, să simt mirosul de cerneală şi Doamne, cum a fost. Pentru momente de genul ăsta sunt bucuros că scriu şi mă emoţionează ziua când îmi văd munca ajunsă între coperţile unei cărţi.
Ca orice scriitor am şi eu fricile mele, cum o să fie perceput volumul meu, ce păreri or să aibă oamenii citind ceea ce am scris, oare mi-a ieşit? Oare am creat personajele atât de bine încât vizual să fie distincte şi să aibe voci proprii. Şi tot aşa. Pe fiecare din aceste întrebări le avem undeva în cap şi uneori, rar ce-i drept, ne dăm seama că ne-a ieşit. Dar asta nu înseamnă şi că vom fi mulţumiţi în totalitate. Că mecanismul de rescriere nu se va opri niciodată dacă nu ne vom decide să aruncăm produsul în lume.
Cât despre împliniri, pff, sunt. Multe spirituale, c-apuci să-ţi vezi cartea, cum spuneam mai sus şi că participi la lansări, vezi oameni noi, oferi autografe, stai la o poză, două şi apoi mergi cu ei în vreun bar. Şi că, pentru câteva zile, eşti cineva despre care se vorbeşte.
Peisajul literar autohton
Peisajul literar autohton este efervescent şi e bine că e aşa. Apar nume noi, romane, proză scurtă, orice e nevoie pentru a mişca din mecanismele astea culturalo-înţepenite. De scris se scrie, de citit mai puţin, dar poate, cine ştie, în scurt timp recuperăm cu toţii şi ne vom reorienta către literatură.
De îmbunătăţit ar fi multe de discutat. Pentru a începe o schimbare ar fi necesară o modificare de viziune în educaţie, de o modernizare la nivel de competenţe şi mai puţin o băgare de balast pe gât ca să aibă elevii ce borî pe coli, să-ţi bifezi condica şi să dormi mulţumit c-ai mai trecut de-o zi de predat.
Aş spune c-am găsit şi eu un locşor în literatura noastră, un scaun fragil, gata gata să se rupă, dar l-am găsit. Însă mi-am promis că-l voi consolida şi va deveni tronul meu. Îmi mai trebuie o statuie la Universitate şi ăla sunt :) Loc de căcăt pentru porumbei :)
Cărți care te-au pus pe gânduri recent
Mi-a plăcut Dino Buzzati – Deşertul tătarilor, acum câteva zile am terminat de citit. Ce văd păsările de Iulia Gherasim şi Oameni Mari de Maria Orban. Toate deosebite şi din care rămâi cu o emoţie.
