Față de copilărie când scrisul era o nevoie ca setea, procesul s-a transformat acum într-o dorință dublată de practica constantă, spune Ramona Boldizsar, autoarea volumului de poezie “Spune-mi unde să apăs mai tare” (Editura Cartex, 2024).
Scrierea cărții a fost anevoioasă și a venit cu frici și îndoieli. Aflată la al doilea volum, Ramona spune că a simțit presiunea de a confirma că poate crea ceva bun. O parte dintre poemele din carte arătau complet diferit în primă fază. Editarea a ajutat-o să șlefuiască versurile, dar și să privească volumul din afară și să-i dea coerență, povestește ea.
Ramona are tabieturi de citit, dar mai puțin de scris, în parte și pentru că rolul de mamă vine cu un program imprevizibil. De altfel, acest rol se răsfrânge în temele abordate în cartea recent publicată, pe care autoarea spune că și-a dorit să o scoată în lume pentru a nu o internaliza prea mult.
Momente definitorii
Mi-a plăcut mereu să scriu și să inventez, chiar și când nu scriam, tot inventam scenarii, povești sau mă imaginam pe mine în lumi paralele. Era una din activitățile mele preferate în copilărie. Dar, mai departe de asta, drumul de a „deveni” scriitoare a fost și e unul foarte anevoios, pavat cu multă îndoială și sindromul impostoarei. Înainte pur și simplu îmi plăcea să scriu și o făceam fără intenție. De când am devenit conștientă de tot ce înseamnă acest proces, îmi exersez mai mult voința și îmi impun să nu renunț, mai degrabă decât să fiu condusă de intuiții, nevoi sau sentimente întâmplătoare și trecătoare.
Tocmai pentru că „momentele definitorii” mi se pare că au fost întâmplătoare, simt nevoia să dețin acum mai mult control și să nu mai fac lucrurile „din greșeală”. Dacă nu prindeam puțin curaj, împinsă de la spate, să trimit manuscrisul primului meu volum în ziua aia, sunt sigură că nici acum nu aș fi făcut vreun progres în scris. Și asta mă sperie. Așa că prefer să fac lucrurile mai conștient acum.
Relația cu cuvintele
Tot în copilărie a început, când mi-am dat seama că mi-e mai ușor să scriu decât să vorbesc coerent. Era mai ușor să aleg niște cuvinte pe o foaie decât să le spun când vorbeam cu cineva. Sigur că asta avea legătură și cu anxietatea mea socială, dar nu știam pe vremea aceea. Atunci a fost momentul în care m-am îndrăgostit de limbaj, când mi-am dat seama că poate deveni nu doar o prelungire a mea, dar și a lumii în care trăiesc. Mișto chestie de experimentat când de abia înveți să scrii.
Motivația
E o întrebare simplă și complicată în același timp. Înainte aveam și eu frica aceea de „foaia goală”. Însă, în ultima vreme, am cam scăpat de ea. Asta nu înseamnă că știu mereu ce vreau să scriu. Din contră, câteodată e vraiște și în cap și în pagină. Doar că pentru mine este foarte importantă practica scrisului. Cu cât sunt mai conectată la scris ca activitate cu o anumită constanță, cu atât îmi este mai ușor să-mi aleg cuvintele și să scriu, indiferent de ce am nevoie să scriu. E mult mai ușor cu cronicile, eseurile, articolele de nonficțiune/opinie pe care le scriu. Mult mai greu cu poeziile sau povestirile unde pot scrie oricum, dar asta nu înseamnă că o să iasă mereu ceva bun. 90% din timp e zgomot și exercițiu aici, de fapt.
Nevoia de a scrie s-a transformat în dorința de a scrie, dublată de o practică constantă, așa că nu mai simt nevoia aceea pe care o aveam în copilărie (ca o sete, sincer). Rareori am nevoie să scriu, de cele mai multe ori vreau să scriu pentru că am ceva de scris. Și eu prefer așa.
Volumul “Spune-mi unde să apăs mai tare”, între spontan și premeditare
Uite o întrebare interesantă: cât e act spontan și cât e premeditare. Actul spontan din poezia din Spune-mi unde să apăs mai tare nu cred că mai există. O parte din poemele din cartea asta arătau complet altfel la prima mână, nu doar ca stil, dar și ca intenție, mesaj și ca act. Erau scrise nu spontan, cât chinuit, erau foarte întunecate și aveau poate un rol terapeutic, de a ieși dintr-o ceață densă, sufocantă. Cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac pentru mine din acel moment și pentru poezia din volumul ăsta a fost să ies din acea zonă, să privesc din afară, să mă gândesc la ce vrea să însemne această carte și să reușesc, nu prea ușor, să ies la liman și să scot poemele din acel întuneric care se transforma lesne în ceva lamentabil. În acest sens, pot spune că a fost premeditat: am știut exact ce secțiuni o să aibă cartea și despre ce o să vorbească fiecare. Dar asta nu înseamnă că am gândit dinainte toate poemele. Am avut o „masă amorfă”, cum zic într-un poem, am șlefuit-o și am transformat-o.
Nu sunt mare fană a actului spontan ca finalitate. E ceva ce pățim toți și scriem mai bine când suntem spontani sau inspirați, dar esențialul este să ne întoarcem la text și să reușim să îi dăm o formă, o coerență care adesea îi lipsește în actul de spontaneitate. Care ne și păcălește să credem c-am scris ceva genial sub inspirație. Pentru majoritatea dintre noi, asta e o minciună. Cred că prejudecata asta există mai ales la scrisul poeziei. Din fericire însă sunt mulți poeți și poete care vorbesc despre munca de editare și șlefuire a versurilor, așa că probabil începem să înțelegem mai bine că și aici este un proces.
Procesul de scriere a cărții
Dacă mă raportez la prima ei formă, cartea asta mi se părea imposibilă și am vrut de multe ori să abandonez proiectul. Cred că am scris la ea cam 2 ani, e o carte scurtă așa că pare cam mult, dar primele forme ale unor poeme erau diametral opuse față de ce s-a materializat în final. O victorie a fost, cum ziceam, să ies din mlaștina aia și să reușesc în sfârșit să văd poezia din cartea asta cu claritate. Odată ce am putut accesa o anumită limpezime în gândire, am putut să îi dau o formă coerentă și lucrurile au mers mai ușor. Am intervenit mult pe text, am schimbat multe, așa că a fost un proces anevoios. Și a fost extrem, extrem de greu să aleg și titlul. Aș vrea să-ți spun c-am scris-o dintr-un foc și a fost ușor, dar adevărul e că n-a prea fost așa. Ce știu e că am vrut să plece totuși de la mine de acasă pentru că altfel riscam ori să internalizez prea mult ce era acolo, ori să n-o mai public niciodată. Ambele sunt perspective pe care nu mi le doresc. Asta și pentru că mi-am promis să perseverez cu scrisul în ciuda nesiguranței și anxietății.
Evoluția procesului
Prin comparație, nimic nu e în neregulă cu mine a fost scrisă dintr-un foc. Am editat și muncit și acolo, dar am scris-o totuși destul de repede. Totuși, habar n-aveam ce făceam acolo. Pur și simplu scriam ceva ce, aparent, era poezie. Nici nu știam dacă scriu bine. La final mi s-a părut OK, poate chiar un pic prea bine, ar fi trebuit să fiu puțin mai modestă. Acum, am muncit foarte mult și nesiguranța s-a strecurat prin toate cotloanele. Știam ce fac, știam ce voiam, dar lucrurile nu mergeau deloc ușor. Mai e și problema că simți o anumită presiune la a doua carte. O să mai scriu ceva OK sau o să fie ceva lame? Am auzit la un moment dat că, statistic vorbind, a doua carte e cea mai slabă. Pentru că autorii se grăbesc să scrie ceva, să dovedească faptul că încă pot (sau eu știu ce). Și asta te incapacitează mult în scris. Nu mai știi ce e bine și ce e complet pe lângă. Se mai spune și că devii cu adevărat poet/ă la a doua carte. Mamă! E suficientă informație cât să înceapă să mă doară stomacul. De aceea, simt că am învățat multe din procesul de scriere și editare de data aceasta. Și sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au ajutat să o duc la capăt. Poeta Cristina Ispas mi-a oferit un feedback foarte consistent pe întreg volumul și datorită ei am reușit să curăț poeme care erau deja curățate, și totuși mai aveau nevoie de multă claritate. Nu îți dai seama, când stai mult într-o carte, ce trebuie să mai schimbi, ce devine redundant, ce e prea apăsător spre lamentabil, ce devine retoric... O privire fresh pe poeme e absolut necesară în orice carte. Trebuie doar să găsești pe cineva în care să ai încredere, să-ți taie textul fără să plângi, să știi că acea tăiere/schimbare e corectă, să te lași pe mâna ei.
Credit foto: Cristina Alexandrescu
Publicarea
Îmi amintesc entuziasmul de la prima carte (și frica!) Acum, fiind mai ocupată, nu am mai avut timp să mă concentrez așa mult pe treaba asta. Dar am și învățat unele lucruri care m-au derutat la prima carte, așa că am știut că e important să nu trăiesc într-o expectativă anxioasă atunci când pleacă în lume. Nu poți controla cine o s-o citească și cum, și nici nu trebuie. Nu e treaba mea asta. În general, pot spune că m-am bucurat foarte tare, am fost emoționată și apoi m-am întors la treaba mea.
Perspectiva lucratului în editură
Sunt PR la Cartex și suntem gata să dăm startul unei colecții de poezie contemporană pe care o voi coordona, Amatareasu. Am avut de curând un concurs de debut unde am primit peste 60 de manuscrise și a fost super dificil să alegem pentru că au fost multe cărți bune. Într-un final, am ales trei cărți, așa că în continuare urmează să lucrez cu poeții (de fapt, cu poetul și poetele) la editarea & pregătirea manuscriselor. De aici simt că voi învăța cel mai mult pentru că ador să lucrez pe textul altcuiva, am mai făcut-o și presupun că pentru unele persoane o să sune razna, dar mi se pare foarte distractiv și rewarding să fac asta. Și ador în general să lucrez la o editură, fac ceva ce îmi place și mă fascinează tot ce învăț nou (despre procesul de publicare, trimisul la tipografie, implicarea în târgurile de carte ș.a.m.d). Pentru că, în ceea ce privește procesul de promovare, fac de câțiva ani și știu deja că e ceva ce îmi place. Mai fac și un newsletter la Cartex, așa că-mi exersez constant și scrisul. :) Sunt lucruri care mă surprind constant, dar într-un sens bun. Și, dacă ne referim la podcast, cred că o pricepere cât mai bună a importanței editării (dar și redactării) mă ajută să mă concentrez mai bine pe viitor și spre astfel de întrebări pe care să le strecor invitaților mei.
Tabieturi
Nu prea sunt eu persoana care să aibă ritualuri în mod natural, nu simt nevoia să le am, de-aia mi-am impus să mă organizez. De exemplu, în ceea ce privește cititul, am multe ritualuri pe care le respect și care mă ajută să mă organizez mult mai bine cu lecturile. Dar cu scrisul îmi e mult mai greu, așa că scriu când și cum reușesc. În bucătărie, pe laptop, pe telefon, în birou, în pat când doarme fiică-mea. Seara târziu, dimineața devreme, la ora 2 când mă trezesc pentru că am dormit suficient. Înțelegi ce vreau să spun.
Poate și pentru că am un copil și viața se învârte mult și în jurul programului ei, nu îmi permit să-mi fac cafeluța și în fiecare zi la ora X să scriu o oră, două, trei, cinci. În fond, știm deja că în România scriitorii își fac timp pentru scris, după ce-și termină celelalte obligații. Recunosc că eu mai trișez și așa reușesc să mă mențin la suprafață. Să fim sinceri și să spunem că e mult mai ușor, ca timp și disponibilitate, nu neapărat ca act, să scrii poezie decât roman.
Cărți care te-au pus pe gânduri
Am citit și eu în sfârșit O cameră doar a ei de Virginia Woolf, acest must-read pe care-l recomand oricui, nu doar femeilor, dacă există interes pentru scris. Poate că pare basic sau ne enervează s-o auzim, dar oamenii chiar au nevoie de spațiu (fizic și mental), timp și bani ca să scrie. Vrăjitoare de Mona Chollet, Despre femei de Susan Sontag, două cărți despre feminism, sexism și patriarhat pe care le consider necesare (Sontag scria în anii 70 eseurile din cartea aia, dar e super actuală și azi) și poate romanul Migdală de Sohn Won-pyung, considerat Young Adult, e o carte ușurică despre un băiat cu alexitimie, (nu poate simți emoțiile de niciun fel), mi-a plăcut mult. Și mai ales cred că e o lecție pentru cei care cred că trebuie să fii traumatizat ca să scrii – autoarea recunoaște în postfață că așa a crezut și ea, că nu va putea fi scriitoare pentru că a avut o copilărie fericită. Și totuși, iat-o scriind acest roman care rămâne multă vreme în mintea ta.
Și un alt exemplu bun în direcția asta e Chimamanda Ngozi Adichie care vorbește în aceeași cheie pe tema asta. Din cărțile pe care le-am citit anul ăsta n-ar trebui să lipsească ca recomandare și dipticul Pasagerul, Stella Maris de Cormac McCarthy care e un proiect genial cu o traducere fabuloasă de Iulia Gorzo.