[România care ne place] Cristina Toma: Am început târziu să mă gândesc la ce înseamnă să fiu născută în România și cred ca e un amalgam de bucurii și tristeți, de dezamăgiri și speranțe

Poate că în altă țară ar fi dus o viață mai liniștită, ar fi avut mai puține frustrări, ar fi fost mai apreciată. Dar ar fi fost mai puțin "ea", crede Cristina Toma, managerul Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi. Cristina este licențiată în istorie și istoria artei la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, deține un masterat în istoria artei și un al doilea masterat, în științele educației, la Universitatea București. Este formator în cadrul Institutului Național de Cercetare și Formare în Cultură și mentor în proiecte precum ”Susține cultura în educație”, ce își propun formarea unei legături consistente între educație și cultură. Cristina a avut ocazia de a pleca din țară și oferte de muncă de nerefuzat, dar a ales să rămână aici. 

"Aleg să nu mai văd răul și urâtul, prea e peste tot. Aleg să văd frumosul, frumosul natural și frumosul pe care ni-l facem noi", spune Cristina. 

Ce înseamnă pentru ea convenția de a fi român, cum își antrenează optimismul când intervine blazarea și cum arată România ei, povestește Cristina în rândurile următoare:

Ce a însemnat pentru tine să te naști în România

In decembrie 1989 aveam 9 ani si ceva, asadar primii sapte ani i-am prins din plin in comunism. De aceea, cred ca acei primi ani de viață în spatele Cortinei de Fier au lasat urme ce inca uneori isi fac simtita prezenta prin anumite complexe si frustrari, dar si prin credinta ca ma descurc sa repar orice se strica, daca e cazul.

Îmi aduc aminte foarte bine frigul, întunericul, cozile, dar și joaca cu copiii în curtea blocului până târziu în noapte, iar toate acestea s-au tradus la mine prin cumpătare, uneori exagerată, și prin ”fă rai din ce ai”, prin credința că nu te poți plictisi, întotdeauna sunt lucruri pe care poți să le faci când ești singur și fără tehnologie.

Dincolo de acest amănunt biografic, am început târziu să mă gândesc la ce înseamnă să fiu născut în România și cred ca e un amalgam de bucurii și tristeți, de dezamăgiri și speranțe.

Scenarii alternative: cum ar fi fost dacă 

Absolut, și nu o dată! Am visat, acesta e verbul potrivit, cum ar fi fost dacă m-aș fi născut în altă țară. Și cred că, dacă m-aș fi născut în altă țară, aș fi avut o viață mai liniștită, mai puțin stresată și împănată cu frustrări, aș fi fost mai apreciată, mai valorizată, dar în același timp aș fi fost mai puțin…eu, mai puțin caldă și mai puțin orientată spre ceilalți.

Dar îmi aduc aminte că prima dată m-am întrebat cum ar fi fost să trăiesc în altă epocă. Cum aș fi fost eu, în familie de români transilvăneni intelectuali în secolul XIX, de exemplu? Ce perspective aș fi avut? Ce prieteni? Ce religie? Etc.

Cum te-a influențat România în formarea ta

Uau, m-a influențat covârșitor! Am învățat un anumit sistem de gândire, de valori, de organizare, de raportare la mine și la cei de lângă mine, sistem care la prima ieșire mai îndelungată în străinătate, ca studentă, s-a ciocnit de un sistem în mare parte diferit de ceea ce eram eu. Îmi place să cred că, având puțin peste 20 de ani la acea vreme, am absorbit lucrurile bune din noua civilizație la care eram expusă și am reușit să le integrez în ceea ce construisem până atunci despre mine.

Încerc să mă gândesc la cum sunt formată și la cum am ajuns așa și dacă România a contribuit la asta, însă mă întorc la oameni, mereu. Contextul istoric și politic au lăsat urme în mine, le-am menționat mai sus, însă modul în care m-am format s-a datorat oamenilor pe care i-am întâlnit pe parcurs. Am avut șansa să întâlnesc oameni extraordinari, care nu știu dacă au crezut sau cred în mine, dar care mi-au dat la momentul respectiv ceea ce aveam nevoie. Mi-au arătat ce să fac, cum să fac, ce opțiuni am. Suntem șlefuiți de contextul în care trăim și luăm câte puțin din toți oamenii pe care i-am cunoscut, însă dincolo de aceste interacțiuni, nouă, fiecăruia, ni se datorează ce am ajuns, cum am crescut, cum am interiorizat ceea ce am primit.

România ta

România mea este o bulă, așa cum este România multora. De multe ori mă gândesc că este o bulă privilegiată, cea în care trăiesc eu, și că România altora, a majorității, este mult mai gri.

În România mea îmi plac oamenii, mult de tot. Am mulți prieteni, sunt o norocoasă, am prieteni buni pe care i-am cunoscut încă din primii ani de școală, apoi din facultate, de la serviciu, din conjuncturi diverse... Mă gândesc uneori la ce prieteni frumoși am și mă înfior de bucurie când mă gândesc aparte la fiecare dintre ei și la cât sunt de darnici, de buni, de prezenți și de empatici, cum știu să fie lângă mine discret, atunci când îmi e greu, dar și când îmi e bine.

Partea și mai frumoasă este că am ocazia să cunosc astfel de oameni și azi, întâlnesc persoane cu care reușesc să comunic și să găsesc instant valori comune, ca și cum ne știm de mult și doar am lipsit o perioadă unii din viața altora. Și din valorile astea, o parte din ele sunt datorate faptului că ne-am născut toți în România.

Dincolo de oamenii mei, România mea este una incredibil de frumoasă, este un mic paradis. Așa mi-a părut dintotdeauna, dar acum, în ultimul timp, cu atât mai mult aleg să nu mai văd răul și urâtul, prea e peste tot. Aleg să văd frumosul, frumosul natural și frumosul pe care ni-l facem noi.

România mea mai are ceva frumos, ce îmi place mult: orașul meu natal, Cluj-Napoca. S-au pus etichete nenumărate acestui oraș în ultimii ani, iar eu adaug încă una, a mea: acasă. Acasă, Cluj, este locul în care nimic rău nu se poate întâmpla, în care totul este mai bun și mai frumos. Știu, prietenii mei din Cluj se amuză mereu când idealizez orașul in felul acesta, dar eu așa simt, că așa e Clujul. Sânul lui Avram :)

Ce îți place mai puțin

Pf… cel mai puțin îmi plac lipsa de răbdare pe care o avem unii față de alții, lipsa de respect pentru noi și pentru cei de lângă noi, îmi displace ”să moară și capra vecinului”, îmi displace ”merge și așa”, îmi displace concurența privită ca pe o amenințare și nu ca pe o oportunitate, îmi displace autosuficiența celor care ne conduc, egoismul.

Imi displac, de asemenea, mutilarea limbii române cu fiecare ocazie pe care o avem, adresarea informală, cu ”tu” de și către necunoscuți, și strâmb din nas când cineva din jurul meu se adresează unui chelner cu ”tu”.

Îmi displac animozitățile și etichetele pe care sectorul public și cel privat și le pun reciproc; de cele mai multe ori, sunt false. Îmi displace respingerea, de către sectorul public, a sectorului privat. Așa simt că se întâmplă, cel puțin în zona culturală.

De străzi, trafic, educație și sănătate nu mai are rost să zic nimic…

Cum forțezi optimismul

…nu prea știu! Mă întreb și eu asta, uneori. Reușesc să merg mai departe pentru că primesc din când în când speranță. Iar aceasta vine în forme variate: cineva care îmi spune că apreciază munca pe care o fac, cineva care îmi oferă apriori încredere, oameni care îmi scriu din senin că doresc să ofere gratuit serviciile lor, doar pentru că le place ce văd despre Muzeul Hărților în social media, un discurs de-al vreunui om politic care pare sincer și congruent cu ideile mele, încă 20 de km de autostradă finalizați, trenul de la Gara de Nord la Aeroportul Otopeni, oameni care aleg să nu mai claxoneze isteric în trafic… mici bucățele de speranță, perfuzii pentru a rezista.

Anul acesta am fost aproape de a renunța. În contextul discutării ordonanței de reducere a cheltuielilor bugetare, sectorul cultural ar fi fost grav avariat, poate chiar distrus, iar locul meu de muncă ar fi putut dispărea. Atunci a fost un punct în care mi-am zis că închid magazinul și plec unde văd cu ochii; nu am făcut nimic în acest sens, așteptam să văd cum se va termina toată șarada, însă pentru prima dată am decis foarte conștient și hotărât că dacă ordonanța va ieși așa cum se propusese inițial, eu voi depune armele. ”Dacă voi nu mă vreți, apoi atunci nici eu nu vă vreau!” - cam așa ceva. Dar iată că, din nou, oamenii, dintre care unii vor rămâne mereu în umbră, au reușit să schimbe prevederile ordonanței și așa, cu perfuzia de speranță pusă, merg mai departe.

Forțez optimismul și gândindu-mă, uneori, că am avut ocazia să plec din România și am refuzat să o fac. Am primit oferte de lucru în străinătate, din acelea din zona ”așa ceva nu vine decât o dată în viață” și le-am refuzat. Am refuzat pentru că pur și simplu veneau într-un moment nepotrivit pentru mine și pentru familia mea, nu din alt motiv. Nu regret că am refuzat decât uneori, când mă întorc din vacanțe și cobor din avion la claxoane, gropi pe stradă, stat în trafic și înjurături. Dar în același timp mă gândesc, și îmi iau astfel avânt, că poate nu mi-e dat să plec din România, poate că aici mi-e menit să stau și să construiesc, să dau societății de aici din cunoștințele și pasiunea mea. E naiv acest gând, dar uneori funcționează.

Întrebarea mea e, însă, cât poate cineva funcționa cu astfel de perfuzii, ce se va întâmpla când ele nu vor mai fi de ajuns?

Dacă ai fi ghid pentru străini: ce le-ai arăta prima dată

Dacă aș fi ghid pentru străini în București i-aș duce repede și scurt într-un punct din centrul vechi: piațeta Băncii Naționale, de la capătul străzii Lipscani. Acolo vestul se întâlnește cu estul, Balcanii dau spre Europa. Banca Națională, impunătoare, monumentală, cu arhitectură de inspirație franceză, se uită cu amiciție spre strada Lipscani, cu căsuțe mici, modeste, cu arhitectură de inspirație balcanică. De acolo mi se pare că se pot spune multe povești despre cine suntem noi, ca nație.

Dacă aș fi ghid pentru străini în România, i-aș duce prima dată la Cluj, orașul meu natal. Nu aș avea vreun motiv special înafară de acesta, că este acasă :)

De ce i-ai chema aici 

Depinde de unde vin și ce interese au. Le-aș spune că România e țara cu internet bun și rapid; că aici sunt niște munți extraordinar de frumoși, niște zone naturale atât de frumoase încât uiți să mai respiri; că aici încă se mai face mâncare bună și se găsește un patrimoniu culinar bogat și foarte variat; că unele orașe sunt renumite pentru viața de noapte, pentru designul cluburilor; că suntem în același timp la porțile Europei și ale Orientului, iar asta se vede atât în arhitectură, cât și în felul nostru de a fi.

Un motiv pentru care merită să lucrezi în domeniul tău în România

Eu lucrez în sectorul cultural public, sunt directoarea Muzeului Hărților din București. În domeniul muzeal poți construi, poți fi creativ și ce e frumos și cu recompensă aproape imediată e că rezultatele proiectelor, ale creativității, se văd aproape instantaneu, în numărul de vizitatori, în vizibilitatea crescândă etc.

Un lucru pe care eu aleg să îl văd ca pe o rară oportunitate este că în România se poate construi, și nu mă refer la construcții imobiliare, ci la construcții de proiecte, de dezvoltare. Alegeți un domeniu: cultură, agricultură, educație, sănătate, oricare - în toate e loc de creștere, de dezvoltare. Așa este și în domeniul meu, cel muzeal. Îmi place teribil să construiesc, să pun pe hârtie idei, strategii, pe care apoi să le văd implementate. Să îmi propun să fac ceva, iar rezultatele să se vadă.

Am devenit director al Muzeului Hărților în 2017 și unul din primele lucruri pe care le-am făcut a fost o cercetare calitativă de piață, pentru a vedea mai clar cum este perceput muzeul; răspunsul este că nu era perceput deloc, nu exista, aproape niciunul dintre participanții la studiu nu auziseră de el. Anul acesta, 6 ani mai târziu, am refăcut acea cercetare, iar rezultatele au fost total diferite: majoritatea participanților au auzit de muzeu, o parte din el îl vizitaseră, iar dintre aceștia unii au asociat muzeul cu cuvinte din zona ”mișto, surpriză plăcută, frumos”. Cu această ocazie, am mai primit o pereche de aripi :)

E frumos să lucrezi în domeniul meu în România și pentru că poți cunoaște oameni, îi poți asculta, le poți cunoaște nevoile din zona culturală și poți lucra pentru a le satisface. E frumos pentru că ai ocazia să contribui, chiar și minimal, la bunăstarea noastră, ca nație, ai ocazia să schimbi sau să șlefuiești mentalități.

E frumos pentru că prin munca ta poți contribui la educație, la sensibilizarea vizitatorilor vizavi de patrimoniul național, de identitate. E frumos, dar incredibil de greu, pentru că poți lucra în acest domeniu doar dacă ești mânat de pasiune, pentru că salariile sunt atât de demotivante, încât dacă nu ai pasiune, nu reziști.

Convenția de a fi român

Îmi este greu să dau o definiție, cred că este aproape imposibil, pentru că suntem foarte diferiți, chiar și noi, cei cu aceleași credințe, idealuri, valori. Aș spune că suntem ambițioși, curajoși, încăpățânați și cu simțurile umorului și al dreptății foarte ascuțite.

Ghid personal de supraviețuire în România

Sunt câteva lucruri care mă ajută să merg mai departe, las mai jos câteva dintre ele:

• Aleg să văd, pe cât posibil, jumătatea plină; uneori este foarte greu, dar mă strădui;
• Spun DA cât de des pot;
• Mă bucur de prieteni și de oamenii deschiși pe care îi cunosc;
• Încerc să îi ascult cât mai mult pe cei din jur;
• Ies în natură cu fiecare ocazie pe care o am;
• Mă bucur când văd că munca mea dă rezultate și îmi iau timp să mă bucur de succese;
• Îmi place să cunosc locuri noi, atât în București, în Cluj, cât și în alte locuri din țară, alături de prietenii mei și de familie;
• Îmi face plăcere să împărtășesc cu ceilalți ceea ce știu, să dau mai departe.

Un slogan pentru România (ta)

”Facem să fie bine!” este pentru România mea, iar pentru România este deja faimosul “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” (”Ce vreți, ne afăm aici la porțile Orientului, unde nimic nu este luat foarte în serios…”) - Raymond Poincaré.