![[Book Talk] Sabina Yamamoto: Relația mea cu cuvintele a început simplu, din necesitatea de a comunica în română într-un mediu predominant japonez](https://media.iqads.ro/2023/12/sabina-y-main-cover-850.jpg)
Copilăria într-un mediu artistic, adaptarea la o cultură complet diferită și procesul continuu de învățare care a urmat i-au modelat Sabinei Yamamoto perspectiva asupra lumii și, implicit, asupra scrisului. Treptat, s-a conturat și cartea “Nu mai e nimeni acasă” (Editura Vellant, 2023), care creează o conexiune narativă între România și Japonia.
Sabina a început să-și aștearnă impresiile despre Japonia pe blog în urmă cu 15 ani, a urmat un curs de scriere creativă și a descoperit, târziu, spune ea, că are nevoie de acest proces. Scrisul îi dă energie și senzația că “păcălește destinul”. Cu toate astea, volumul recent publicat s-a scris greu din cauza naturii poveștii, explică autoarea.
Deși preferă rutina, e dificil să o mențină cu un job full time și copii. Reușește totuși să facă loc pentru scris și pentru acest interviu, în care ne explică mai multe despre relația cu cuvintele.
Momente definitorii
O parte definitorie a formării mele a fost influența părinților mei artiști, care m-au înconjurat cu artă încă de la început. Un alt moment crucial a fost emigrarea la vârsta de 20 de ani. A fost un punct de cotitură major, alegerea de-a începe o nouă viață în Japonia, o țară cu o cultură radical diferită. Procesul de adaptare la acest mediu m-a expus unor provocări semnificative, impunându-mi să îmi depășesc limitele și să învăț rapid să navighez într-un context cultural complet nefamiliar. Această experiență a modelat profund perspectiva mea asupra lumii și a diversității culturale; am intrat - și am rămas - într-un proces continuu de învățare în care descopăr nu doar aspecte ale societății japoneze, ci și lucruri noi despre propria mea identitate.
Relația cu cuvintele
Relația mea cu cuvintele a început simplu, din necesitatea de a comunica în română într-un mediu predominant japonez. Cu aproximativ 15 ani în urmă, am început să-mi exprim gândurile pe un blog, povestind despre impresiile mele legate de Japonia și experiența zilnică.
Însă, în 2013, când am participat la primul meu curs de scriere creativă, intrând mai adânc în lumea scrisului, am început să-mi doresc din ce în ce mai mult.
Scrisul: nevoie și motivație
Scrisul e o necesitate, e ca nevoia de apă și mi-am dat seama de asta foarte târziu. Atunci când reușesc să-mi respect rutina și să scriu (ceea ce nu-mi reușește zilnic, din păcate), simt că mă umple de energie și că am câștigat, într-un fel, încă o zi de viață, ca și cum aș fi păcălit destinul.
“Nu mai e nimeni acasă”
Ideea cărții a prins rădăcini în mintea mea de-a lungul anilor, într-o evoluție constantă. Povestea protagonistei a luat amploare și a devenit tot mai complexă, maturându-se în timp, până când am simțit că a atins starea necesară pentru a fi transpusă pe hârtie. De asemenea, am vrut să creez o conexiune narativă între cele două lumi, România și Japonia. Dorința de a explora aceste două realități culturale și de a le împleti într-un fir comun a fost o componentă esențială a procesului de creație pentru această carte.
Procesul de scriere a cărții
Scrisul cărții a fost obositor, anevoios. Acum, dacă mă uit în urmă: cel mai dificil a fost să păstrez coerența vocii protagonistei în evoluția sa, având în vedere natura poveștii, de tip bildungsroman.
Publicarea
Când cartea a fost publicată, am simțit ca și cum aș fi crescut un copil și l-aș fi adus la vârsta majoratului, un amestec de mândrie și anxietate. Acum trebuie să-și urmeze propriul drum, chiar dacă nu sunt pregătită să-i dau drumul. E un moment emoționant, dar și cu o doză de neliniște, pentru că a adus cu sine responsabilitatea de a împărtăși povestea cu cititorii și de a primi feedback-ul lor.
Procesul publicării a fost asemănător cu cel al altora: am trimis manuscrisul, am așteptat un răspuns. Editura Vellant a fost prima care a văzut potențialul în manuscris și i-a oferit o șansă.
Work in progress
Anul acesta am scris multă proză scurtă. Aș îndrăzni să mă gândesc, poate, la un volum? Cine știe? Rămâne de văzut.
Tabieturi
Având un job full-time și doi copii de crescut, am avut nevoie de un program de scris, altfel n-aș fi reușit să pot duce nimic la capăt. O rutină, cum spuneam mai sus. Mă trezesc la cinci dimineața, când casa e încă cufundată în tăcere. Îmi fac o cană mare de cafea și deschid laptopul. Am câteva ore de lucru în tihnă. Uneori textul curge, alteori rămân cu foaia albă și a doua zi o iau de la capăt.
Cărți care te-au pus recent pe gânduri
Cu siguranță, încă mă mai urmăresc romanele Tatianei Țîbuleac. Aș adăuga Cortina: Eseu în șapte părți, de Milan Kundera și The Naked Ape, de Desmond Morris.
