[Book Talk] Doina Gecse Borgovan: Scriu în primul rând pentru mine, ca să înțeleg, să vindec, să-mi creez un spațiu în care să mă simt acasă

Scrisul și cititul sunt obiceiuri vechi, cu rădăcini în copilărie, și continuă să aibă un rol important în viața Doinei Gecse Borgovan, jurnalist la Radio Cluj și autoarea cărții “Rătăciri deliberate” (Litera, 2023).

Doina spune că a învățat devreme în meseria de reporter să comunice cu fraze directe și concise. Îi plac cuvintele, dar nu și zorzoanele. Prozele scurte autoreferențiale care compun volumul de debut au fost scrise de-a lungul a zece ani, iar publicarea a venit cu dubii și panică, dar și cu asumarea propriei povești. Acum, autoarea experimentează cu ficțiunea.

Pentru Doina, scrisul are rol de înțelegere și vindecare. E un acasă omniprezent, care nu se construiește cu tabieturi, ci cu nevoia de liniște pentru a pune pe hârtie poveștile care vuiesc prin minte.

Nu rătăcim deloc în discuția cu Doina, ci aflăm cum a apărut cartea și ce lecturi au pus-o pe gânduri în ultimul an.

Momente definitorii

Sunt născută la Brăila și trăiesc de peste 30 de ani la Cluj. Primii ani din copilărie mi i-am petrecut în Dobrogea, la bunicii materni și la mătușa mea, un loc de care sunt profund legată și după care tânjesc permanent. După Munții Măcinului și după Dunăre, pe care din păcare apuc să-i văd rar, în cele mai fericite cazuri o dată pe an. Am un fiu care se apropie de vârsta majoratului, două țestoase și mi-aș dori tare mult și un câine.

Lucrez în radio, la Radio Cluj, de când mi-am luat licența în litere și cred că sunt norocoasă, pentru că în 27 de ani de carieră nu mi s-a întâmplat niciodată să mă duc cu groază sau cu lehamite la serviciu. Este o meserie care mi se potrivește, care-mi satisface curiozitatea și neastâmpărul, care nu mă lasă să mă plictisesc, îmi permite să cunosc oameni deosebiți și să am acces în locuri în care probabil altfel n-aș ajunge. Prima regulă pe care am învățat-o ca tânăr reporter a fost regula KISS, adică keep it simple, stupid! Asta m-a ajutat mult să-mi structurez gândirea și modul în care scriu: îmi plac frazele scurte, directe și fără zorzoane. Dacă la radio cel mai tare mă tem de tăcere (a mea, a invitatului, a softului de emisie), în viața de zi cu zi îmi place să tac și să mă uit la oameni. Și-mi place compania celor care îmi înțeleg tăcerile și nu trag de mine să vorbesc.

Relația cu cuvintele

Îmi plac foarte mult cuvintele, regionalismele, arhaismele, împrumuturile din alte limbi, am carnețele în care mi le notez, le colecționez, le rostesc, le gust de parcă ar fi niște delicatese. Sunt și cuvinte care mă scot din sărite, cum ar fi locație, berulă sau mămicie.

Părinții și bunicii mi-au citit foarte mult când eram mică și de când am învățat să citesc singură nu am o altă ocupație care să-mi aducă mai multă bucurie. În ceea ce privește scrisul, primul text l-am scris în clasa a doua. Era o poezie patriotică foarte patetică, mi-a fost publicată în gazeta școlii, după care n-am mai scris versuri niciodată și bine am făcut. Am început și două romane când eram în gimnaziu, dar nu mai știu ce s-a întâmplat cu ele, dacă le-am terminat, sau despre ce erau.

Scrisul: nevoie și motivație

Scrisul, la fel ca cititul, e o pornire pe care o am dintotdeauna și pe care n-o pot înăbuși. Scriu în primul rând pentru mine, ca să înțeleg, să vindec, să-mi creez un spațiu în care să mă simt acasă indiferent de locul fizic în care mă aflu. Am perioade în care-mi vuiesc în minte tot soiul de povești pe care dac-aș fi mai harnică și mai perseverentă le-aș pune pe loc pe hârtie.

“Rătăciri deliberate”

“Rătăciri deliberate” este un volum de sinteză, o colecție de texte pe care le-am publicat în ultimii zece ani în mai multe reviste online. Este vorba despre proză scurtă autoreferențială pe care prima dată am început să o scriu în 2012, la invitația unei colege de la TVR Cluj, doamna Andrea Ghiță, care tocmai lansase o revistă online, baabel.ro.

Pe atunci scriam fără să mă gândesc că textele mele vor fi citite de cineva. Și am fost uimită când am aflat ce succes aveau: la câteva ore de la publicare adunau sute de vizualizări. Mă opreau pe stradă oameni pe care îi cunoșteam puțin sau deloc și îmi spuneau că se regăsesc în poveștile mele și că mă roagă să nu mă opresc din scris. Am primit scrisori și mailuri de la cunoscuți și necunoscuți care-mi spuneau cât de importante sunt textulețele astea pentru ei. În 2022, când s-a împlinit un deceniu de când începusem să scriu folosind acest registru personal, am decis că e momentul să mă îndrept spre altceva și m-am gândit că o parte din textele publicate ar merita să fie reunite într-un volum. Editura Litera a fost de acord să le publice și iată-le în cartea mea albastră, cu o copertă minunată semnată de Zamfira Zamfirescu, o artistă pe care o admir nespus și care-mi este și prietenă apropiată.

Scrierea și selecția textelor

Atunci când Editura Litera a acceptat să-mi publice volumul m-am speriat și aproape că am dat înapoi. Mă gândeam că multe din aceste texte, scrise acum 10 ani, poate ar trebui rescrise, regândite. După câteva zile de panică însă, mi-am spus că n-are rost să le modific, deși poate unele sunt stângace, copilărești sau naive. Mă reprezintă și alcătuiesc un volum-document, născut la confluența a trei spații culturale: Brăila – Dobrogea – Cluj. A mers ușor apoi selecția textelor care au intrat în volum și felul în care le-am grupat.

Publicarea

Până când n-am pus efectiv mâna pe ea mă gândeam că visez, sau că mi se pare. Apoi, când curierul mi-a adus-o acasă, am pus coletul pe masă și n-am avut curaj să-l desfac. La fel făcusem și când se născuse fiul meu. Mi se părea atât de mic și de fragil, mi-era frică să nu cumva să-i fac rău, să-l stric. Și cu cartea m-am comportat la fel. A trebuit să mă obișnuiesc mai întâi cu ideea și am răsfoit-o la început cu sfială, de parcă nu era a mea. În ceea ce privește procesul publicării, am colaborat foarte bine cu editura, lucrurile au decurs bine și lin.

Work in progress

După cum spuneam, mi-am luat rămas bun de la proza asta autoreferențială și am început să scriu ficțiune. Am publicat deja anul acesta câteva texte în Matca literară și în Revista de povestiri. Ceva sigur urmează, am mai multe planuri, dar pentru că sunt superstițioasă nu vreau să vorbesc încă despre ele.

Tabieturi

N-am tabieturi în general și nici tabieturi legate de scris. Scriu acasă, în liniște deplină, niciodată în deplasare sau la cafenea. Înainte să încep să scriu, îmi duc telefonul în altă cameră, ca să nu fiu tentată să-l tot verific și să mă întrerup. Deocamdată îmi lipsește consecvența, scriu mai puțin și mai rar decât mi-aș dori, dar lucrez încet-încet să mi-o construiesc.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Pot să numesc anul acesta anul recitirilor. M-am întors la Un veac de singurătate cu teamă, după exact 29 de ani. Am avut emoții pentru că n-aș fi vrut să mă dezamăgească sau să-l cobor de pe piedestal, dar mi-a plăcut chiar mai mult decât prima oară. Apoi am recitit Ciociara și mi-a dat seama ce prozator extraordinar a fost Alberto Moravia, cu câtă precizie și sensibilitate dă viață acestei femei care în timpul celui de-al doilea război mondial se refugiază la țară împreună cu fiica ei adolescentă. Dar cartea care m-a pus pe gânduri în mod deosebit a fost Madame Bovary, tot o recitire. Mi-am dat seama că e păcat să citești în adolescență unele cărți, pentru că nu le înțelegi, te chinuie și le detești. Pe Emma Bovary abia acum o înțeleg cu adevărat, iar Flaubert mi se pare un romancier de o finețe și o sensibilitate copleșitoare. Apoi mai am două scriitoare contemporane care-mi plac și pe care le citesc constant: nigerianca Chimamanda Ngozi Adichie și israelianca Zeruya Shalev. Dar citesc și multă literatură română contemporană.