[Book Talk] Maria Voss: Cuvintele au fost dintotdeauna jucăria mea preferată. Le-am colecționat, le-am exersat în mesaje pe WhatsApp, în mail-uri către clienți, într-un dialog perfect cu vânzătoarea de la benzinărie

Scrisul nu ascultă de orar și disciplină, ci trebuie trăit, dansat, imginat și apoi pus pe foaie, povestește Maria Voss, autoarea romanului “Lasă întunericul să te învăluie”, publicat recent la editura Storycraft.

Cu un job de programator și o pasiune veche pentru cuvinte și creativitate, Maria spune că și-a împlinit un vis de o viață când a publicat cartea – deși nu a putut cuprinde emoția colosală a momentului în care îți ții volumul în mână. Sămânța ideii pentru carte s-a plantat întâmplător și a crescut la început mai greu, iar apoi cu mai mult flow, într-un roman (accidental) psihologic, cu urme de fantastic și magie.

Deși și-ar dori să scrie ziua, la program, Maria găsește cuvintele noaptea, privind în zare și purtând multe conversații cu ea însăși. Inspirația vine și în alte momente, când trebuie să se oprească din ce face și să-și noteze o scenă pe telefon.

Mai multe din culisele unei vieți “cu sclipici” și multă imaginație, dar și din drumul lung de la idee la sute de pagini, în cuvintele autoarei.

Momente definitorii

Am crescut înconjurată de povești. Mama îmi citea “Blandina” de Mărgărita Miller-Verghy atunci când eram nou născută și, aparent, ăsta era singurul lucru care mă oprea din urlat. Bine, asta împreună cu un cântecel scandalos pe care tata, la rândul său un suflet creator, îl inventase special pentru mine. Bunicii mei m-au învățat un număr impresionant de basme, poezii și cântecele, încă din prima clipă în care am reușit să articulez cuvinte, iar primele cadouri pe care îmi amintesc că le-am primit au fost două cărți imense de povești. Sau un pian de jucărie micuț și roșu, nu mai știu precis care a fost primul. Mamei îi plăcea să picteze cu mine în tempera și acuarele, în timp ce tata mă învăța să developez poze în întuneric și să folosesc pistolul de lipit. În casa copilăriei mele răsuna întotdeauna muzica, fie că era Chris Rea, Liviu Vasilică sau anotimpurile lui Vivaldi.

Am trăit dintotdeauna într-o lume mult mai bogată decât se vede cu ochiul liber, mai colorată, mai poetică, mai muzicală, mai interesantă. O lume în care lăcrămioarele erau de fapt femei triste prefăcute în flori, în care Cireșarii puteau să deslușească orice mister, în care “Cartea cu Apolodor” și Dostoievski îmi erau la îndemână în mod egal, în care fiecare obiect din casă putea fi deșurubat, îmbunătățit sau readus la viață cu un singur strop de fludor. Și mi s-au dat la fiecare pas uneltele cu care să-mi acopăr universul în sclipici.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu am avut neapărat vreun moment definitoriu, ci mai degrabă o serie de influențe care m-au modelat consecvent într-o anumită direcție. Nici nu știu dacă ai mei și-au dat vreodată seama cât de puternice au fost lucrurile pe care mi le-au oferit. Și, pe măsură ce am ieșit din coconul meu tocilăresc și am descoperit lumea cea adevărată, am găsit-o frumoasă, dar insuficientă. Mă obișnuisem cu mai mult. Așa că am continuat să caut poveștile fabuloase, culorile, melodia, cablurile din spatele a tot ce există. Și, inevitabil, m-a interesat să creez și eu toate astea.

Relația cu cuvintele

Când aveam cinci ani, am învățat literele alfabetului. Ai mei insistă că nu m-au învățat ei, deci ori sunt reîncarnarea lui Gutenberg, ori (mai puțin probabil) am fost un copil precoce. Și, dacă tot am învățat glifele cunoașterii, m-am apucat imediat să fac uz de ele ca să îmi scriu propriile mele povești. Mi-am scris, așadar, prima operă literară (hai să o numim așa) pe la vârsta de cinci ani și jumătate.

Am continuat să scriu, din nu știu ce impuls, despre orice subiect care îmi era la îndemână: despre păpușile mele, despre zâne rebele, despre copii de vârsta mea care semănau suspect de mult cu colegii mei de clasă. Am fost “eleva poetă” în școala generală, atunci când poezia mea de Paște a ajuns, în mod misterios, într-un soi de manual predat la o anume grădiniță și a fost învățată pe de rost de toată grupa mijlocie. În facultate, am fost “studenta scriitoare” atunci când o revistă populară a dedicat un întreg articol blogului meu de nuvele. Alte semi-succese nu-mi mai amintesc, dar asta nu înseamnă că nu am continuat să scriu de-a lungul întregii mele vieți. Cu frustrare, cu pauze lungi, cu îndoială, cu inconsecvență și fără vreo finalitate, dar cu un entuziasm și o pasiune care nu au oscilat niciodată.

Cuvintele au fost dintotdeauna jucăria mea preferată. Le-am disecat cu o insistență care nu m-a făcut niciodată foarte populară în grupurile mele de prieteni, le-am colecționat în liste lungi și în limbi multiple, le-am combinat în tot felul de formule noi, le-am exersat în mesaje pe WhatsApp, în mail-uri către clienți, într-un dialog perfect cu vânzătoarea de la benzinărie. Nu știu ce fel de atracție nesfântă exercită asupra mea, dar, chiar și până azi, nimic nu îmi provoacă o plăcere mai pură și mai viscerală decât o serie de cuvinte alăturate frumos.

Scrisul: nevoie și motivație

Universul e infinit, pe când viețile noastre individuale sunt mici, repetitive și limitate. E ceva frumos și în același timp înspăimântător în ambele extreme, iar farmecul imaginației omenești constă tocmai în capacitatea ei de a le conține, în mod egal, pe amândouă.

Eu sunt doar o fată. Uneori îmi place să mă aventurez în lumea largă, să cunosc oameni și locuri miraculoase, să râd, să mănânc, să dansez, să mă lupt cu elementele. Alteori îmi place confortul unei vieți monotone. Dar, deseori, le vreau pe toate laolaltă.

Vreau să am cana mea de cafea pe birou, un picior sub mine și pisica în poală, vreau să aud pe fundal muzica electronică cu care mă torturează alesul inimii. Și, în același timp, vreau să fiu într-o mie de alte locuri și să fiu mult mai mult decât o (sigură, simplă) fată. Vreau să fiu un bărbat chinuit de singurătate, un bătrân înțelept, o zeitate reîncarnată sau fata aia cu păr frumos pe care am văzut-o la raionul de fructe din Mega Image. Vreau să mă plimb pe toate continentele globului, prin universuri paralele, să mă bat cu demoni, să frâng inimi, să fac greșeli cumplite și să am realizări cutremurătoare. Și toate astea în timp ce piciorul îmi amorțește pe scaunul meu de birou, pisica începe să mă muște de încheietură, iar piesa de pe fundal tot nu s-a terminat încă.

E o anumită doză de lăcomie în perspectiva asta, dar ce mă oprește să țin în palmă întreg universul, în timp ce stau comod în mijlocul vieții mele mici?

Cum s-a născut “Lasă întunericul să te învăluie”

Vreau să subliniez că nu a fost intenția mea explicită să scriu un roman psihologic. Nu asta e direcția în care se duce mintea mea în mod normal. Am vrut, de fapt, să scriu un roman fantastic, pentru că majoritatea ideilor care îmi trec prin creier și reușesc să rămână agățate acolo vin din sfera lucrurilor imposibile și extraordinare. Și vreau să cred că am păstrat ceva magie și în rezultatul final, deși s-ar părea că am scris, complet accidental, un roman psihologic.

Ideea mi-a venit în timp ce mă uitam la un serial prost (dar distractiv), în care câteva fantome omorau oameni, în niște accese groaznice de furie. Știu că mi-a trecut prin cap că le-ar prinde bine să meargă la terapie, iar asta m-a făcut să izbucnesc într-un hohot de râs foarte neelegant. (În general, mă distrez destul de tare de una singură.) Doar că am rămas blocată pe “fantome la terapie” mai mult decât m-aș fi așteptat. Nu înțeleg nici acum de ce. Iar asta m-a frustrat pentru că, în ciuda persistenței sale iritante, nu am simțit că mă pot conecta la ideea asta suficient încât să o și pot folosi la ceva. “Fantome la terapie” nu suna deloc a ceva care să mă intereseze, dincolo de un chicotit prostesc de fiecare dată când îmi răsărea în minte. Și am trăit așa, în confuzie, cel puțin o lună de zile, până mi-am pus, în sfârșit, întrebarea de o mie de puncte: “Stai puțin, dar care e treaba cu terapeutul?”

De ce a rezonat cu mine asta? Cum ziceam, nu mi-e foarte clar. Probabil mă aflu într-un moment al vieții mele în care mă simt neobișnuit de introspectivă. Poate toată cartea a fost un exercițiu personal de a mă împăca, eu însămi, cu propriile mele fantome. Știu doar că a avut foarte mult sens pentru mine să devin, pentru o vreme, un bărbat care consiliază năluci. Iar, când ceva are sens, încerc să-mi urmez instictele și să nu le supăr punându-le la îndoială.

Credit foto: Carla Lăpușan

Procesul de scriere

O să mă folosesc de cuvintele lui Dickens și o să spun că perioada în care am scris această carte a fost “cea mai bună dintre vremi, cea mai năpăstuită dintre vremi”.

Mi-a fost greu să încep și, după ce am început, mi-a fost greu să continui. Și, chiar dacă de la un punct încolo lucrurile au mers ca unse, mi-a fost greu să iau decizia să mă opresc. Nici acum nu m-am oprit, de fapt. Încă mai corectez, deși cartea e deja publicată.

Îmi primul rând, mi-a fost greu să iau o idee de trei cuvinte și să o expandez într-un întreg univers, real și viu. De obicei, când visezi să scrii o carte, vizualizezi câteva scene cheie, dramatice, explozive, ca într-un trailer de film (în cazul meu, trailerul în cauză are și muzică de fundal). Dar între scenele acelea se întind zeci, sute de pagini goale, care așteaptă să fie umplute și la care nu se gândește nimeni la început. Pentru că, dacă te gândești la toată distanța pe care o ai de străbătut, te simți copleșit pe loc. Cred că principala dificultate a fost să mă forțez să o iau treptat, astfel încât să nu mă prăbușesc sub imensitatea a ceea ce aveam de făcut.

Al doilea lucru dificil a fost să-mi reduc la tăcere criticul interior. În fond, aveam o lume de construit, în care fiecare scaun și fiecare cană trebuiau să îndeplinească un scop, fiecare personaj trebuia să facă ceva semnificativ, fiecare detaliu trebuia să transmită un mesaj. Iar, dacă m-aș fi oprit să mă întreb “Oare chiar există un scop? Oare ceva-ul ăla e destul de semnificativ? Oare chiar am un mesaj? Și cine spanac sunt eu până la urmă și de ce am pretenția arogantă să transmit vreun mesaj de orice fel?”, atunci n-aș mai fi scris niciodată.

În schimb, odată ce am reușit să ating legendara stare de flux, mi-a fost foarte simplu să mă adâncesc în microcosmosul pe care l-am creat. Mi-a fost ușor să îmi văd (cu ochiul minții, evident) toate personajele, să le înțeleg motivațiile și trăirile, mi-a fost ușor să vizualizez fiecare spațiu pe care îl descriam, mi-a fost ușor să trăiesc efectiv în povestea mea. Pentru că, așa cum menționam, fix ăsta e motivul pentru care scriu. Iar extazul pe care l-am simțit în timp ce aduceam la viață un univers și zburdam prin el nu se compară cu nimic pe lume.

Publicarea

Principalul meu obiectiv a fost să termin o carte, pentru că în toți anii mei de scris am reușit să finalizez foarte puține proiecte și niciodată un roman întreg. Începusem să cred că pur și simplu nu e posibil de făcut, deci atunci când am pus ultimul punct în manuscris m-am simțit ca în vârful Everestului.

Vizavi de publicare, eram deja în legătură cu editura StoryCraft, prin intermediul Școlii de Scris cu Daniel Zărnescu (pe care o recomand oricărui scriitor aspirant), deci am fost scutită de experiența neplăcută a alergatului cu manuscrisul în mână după edituri care să mă bage în seamă. StoryCraft au fost încă de la început mai mult prieteni decât colaboratori și au făcut tot procesul editării și al publicării să fie o experiență cât mai ferită de traume și suferințe majore.

Iar când am ținut pentru prima oară cartea mea în mână — un moment la care am visat de când mă știu și pe care l-am trăit în mintea mea într-o mie de feluri — am simțit… Nimic. Dezamăgitor, știu. Și eu mă așteptam la altceva. E tare ciudat să-ți împlinești visul de-o viață, cred că psihicul uman nu e echipat corespunzător încât să proceseze așa ceva. Pe de altă parte, îmi dau seama că trăiesc un soi de doliu pentru că, la urma urmei, s-a încheiat ceva important pentru mine. A trebuit să mă despart de un lucru pe care l-am făcut și să ies, după o lungă perioadă de alipire, din lumea și din pielea protagonistului meu. Și mă trezesc uneori că mi-e tare dor de toate astea.

Din când în când mă lovește realizarea cum că am publicat o carte, dar tot nu știu să gestionez o emoție atât de colosală, așa că o împing la o parte și mă întreb doar, cu o oarecare anxietate, dacă altor oameni o să le placă ce am construit și dacă or să se plimbe și ei cu entuziasm prin lumea pe care am creat-o.

Work in progress

Acum că mi-am oficializat statutul de scriitoare (ce ciudat), m-am simțit destul de îngâmfată încât să revin la o idee veche pe care o am în lucru de peste zece ani, dar pe care mi-a fost până acum teamă să o abordez. Povestea e foarte ambițioasă, se desfășoară pe multiple continente și pe vreo trei linii temporale, și uneori încă mă întreb dacă sunt pregătită pentru ea. Dar simt că încep să mă instalez încetișor în noul meu univers și, după ce se întâmplă asta, totul o să meargă strună. Amin.

Scrisul și jobul

În viața de zi cu zi lucrez ca programator într-o companie de IT. Îmi place să spun că ceea ce fac e un fel de magie: practic înșir o mulțime de formule complicate și ezoterice pe un ecran și, la final, ceva se întâmplă. Dacă nici asta nu e magie, nu știu ce e. Și activitatea asta e tot o formă de creație. Ușor mai matematică, dar nu complet lipsită de măiestrie.

Ea devărat că jobul îmi ocupă o bucată mare de timp și spațiu mental, că e greu uneori să jonglez și job, și scris, și o viață socială, și multitudinea de hobby-uri sau preocupări care mă fac uneori să visez la un pact cu Mefistofel (am încercat să-l chem, dar n-a venit). Dar jobul meu e mai mult decât un mijloc prin care să-mi plătesc facturile. E un loc în care leg prietenii, în care trăiesc experiențe, în care întâlnesc provocări, din care îmi trag inspirație, astfel încât scrisul și cu mine să avem despre ce vorbi la final de zi, fără ca relația noastră să devină searbădă și monotonă.

Tabieturi

Depinde cum definim scrisul. Mintea mea nu tace niciodată. Mă trezesc, în locuri și momente diverse, cu privirea pierdută în zare și o scenă complexă desfâșurându-mi-se undeva înaintea ochilor, suprapusă peste realitate. Nu știu dacă e normal să fie așa, sau dacă am motive de îngrijorare. Mă opresc deseori din ceea ce fac ca să îmi scot telefonul și să-mi notez ceva rapid, până nu uit, și descopăr după câteva minute că am adunat deja vreo mie de cuvinte în aplicația de notițe.

În schimb, atunci când sunt gata să scriu la modul serios, am prostul obicei să scriu noaptea. Între ora unu și ora trei dimineața, creierul meu devine frustrant de creativ — și extrem de obosit, de unde partea cu “frustrant”, dar emoția nu e niciodată aceeași la lumina zilei. Dintr-un motiv sau altul, noaptea e magică. Îmi pun ceva de băut — cafea, ceai, vin, matcha, sirop de tuse — stau pe balcon, privesc în gol și mi-e atât de ușor să mă transpun cu totul în altă parte. Uneori îmi pun căștile pe urechi, dansez de una singură sau port conversații cu mine însămi, ceea ce îmi închipui că e foarte distractiv pentru vecinii mei de vizavi. Când termin de trăit ce am de trăit, mă așez la birou și îmi fixez în scris experiența, după care mă ridic și repet. E un ritual foarte important.

Am încercat și metoda clasică în care îmi dedic o fereastră de timp într-un moment decent al zilei, mă așez conștiincios în fața laptop-ului și inventez cuvinte la comandă până îmi sună alarma de încheiere. Nu funcționează. Scrisul e pentru mine doar o consemnare a ceva ce trebuie neapărat să trăiesc, chiar și numai în imaginație. Nu e ceva ce pot programa, nu e ceva ce pot forța. Mintea mea refuză orice încercare de disciplină. Îmi propun, totuși, să îmi limitez activitățile de creație până în ora douăsprezece. De ceva ani buni.

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

“Splendida cetate a celor o mie de sori” de Khaled Hosseini, o pornografie a suferinței umane, atât individuale cât și la nivel de societate, m-a făcut să plâng isteric pe o plajă din Grecia, spre confuzia și îngrijorarea tuturor oamenilor din jurul meu.

“Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle” de Stuart Turton mi s-a părut extrem de interesantă din punct de vedere structural.

“Hollow Kingdom” de Kira Jane Buxton, o carte despre sfârșitul lumii văzut din perspectiva unei ciori, m-a atras prin absurditatea conceptului, m-a amuzat teribil și m-a întristat la fel de tare.