O expoziție cu lucrări stricate de new media. Sau: ce se întâmplă cu aparatele care nu mai funcționează? Ne plimbăm printr-un cimitir tehnologic în formare, dăm la o parte obiectele care nu ne mai folosesc și ne continuăm drumul în feed. Dar valoarea nu stă mereu în utilitate. Cu ideea asta a pornit Tech Rider's Dilemma, un proiect de cercetare și o expoziție new media care aduce în discuție fragilitatea lucrărilor bazate pe tehnologie. Expoziția este deschisă până pe data de 19 noiembrie, de marți până vineri între 16:00 și 20:00 și sâmbătă și duminică, între 13:00 și 20:00.
În cadrul acestui proiect, Mara Oglakci expune Subtitles for a Not-Now, un fel de revoltă blândă în fața consumerismului, iar Sabina Suru propune o perspectivă (auto)ironică asupra lucrurilor pe care le aruncăm la gunoi, mereu în căutarea „celui-mai-nou”, în lucrarea „Reliquaries for the Fungible”.
”Expoziția aduce în prim plan întrebarea - ce am putea face cu lucrările care nu mai au funcționalitate? Îl văd ca pe un fel de cimitir revigorant pentru că nu se teme de așa-zise cadavre, ci le oferă un spațiu în care să coexiste, transgresând ideea că ceva e valoros doar dacă are funcționează”, spune Mara.
Povestim în continuare cu Mara și Sabina despre obiecte, fragilitate și tehnologie, despre utilitatea ca valoare și ”de ce”-urile din culisele artei.
Etape de formare
Mara: De când mă știu am fost interesată de artă într-o formă sau alta. Mă băgam în orice avea tangențe cu a pune mâna să fac ceva - la început pictură, muzică, desen, ca orice copil. Mai serios a devenit în liceu - făceam mult voluntariat și mergeam la ateliere de film - ușor-ușor am ajuns să descopăr că există un întreg spațiu dedicat video-ului și instalațiilor. Nu m-am gândit că o să ajung să fac lucrări care să existe într-un cadru expozițional. Mai mult mă jucam și exploram.
În 2021 m-am întors în țară de la studii și am decis să rămân aici. Pe atunci făceam matematică aplicată la o facultate în Olanda. Îmi plăcea ce fac, dar nu mă mulțumea. Am decis să mă reprofilez, să dau la film - acum studiez la secția Multimedia, sunt în ultimul an de licență. Tot în 2021, am dat peste un open call de mentorat artistic pentru tineri - Open Practice Society. Am aplicat și am intrat. A fost o experiență care mi-a influențat mult parcursul. Prin OPS am dat și de Andrei și Sabina, organizatorii proiectului. Sunt niște oameni minunați și de atunci tot lucrăm împreună. Încă sunt într-o perioadă de formare - încerc să descopăr ce vreau să fac. Particip în proiecte și rezidențe care îmi dau un șansa să experimentez și să-mi găsesc oarecum vocea.
Mara Oglakci. Credit foto: Alina Usurelu
Sabina: Când eram în liceu, fără a-mi fi propus asta neapărat, am petrecut timp în aproape fiecare secție disponibilă a liceului - am studiat design și artă monumentală, am vizitat frecvent atelierele de ceramică și tapiserie, le-am parazitat pe cele de pictură și sculptură și am pus gabja pe cheia de la atelierul de grafică, neocupat în anul respectiv, unde ne-am stabilit un fel de sediu general al celor care chiar voiau sa lucreze dincolo de timpul alocat de școală. Ne-am adunat vreo 10 plus un băiat de la muzică, pentru care făceam o chetă simbolică, și ne poza câteva ore în fiecare zi. După liceu, am furat un an sabatic pe care l-am petrecut în mare parte în Portugalia (cred că așa se numește când nu se întâmplă ce credeai că-ți dorești și fugi în lume ca să constați că e mult mai mare decât îți imaginai, nu?). Aici am aflat prima dată despre artă care implica mișcare, tehnologie, alte medii și, mai ales, colaborare între oameni cu background-uri diferite.
Aici mi-am dat seama de ce m-am simțit nepotrivită fiecărui mediu artistic individual pe care-l încercasem. Pentru mine, acestea au sens asociativ, fiecare adăugând câte o fațetă discretă ansamblului. Un al doilea moment esențial s-a petrecut pe nesimțite cumva - citeam despre începuturile fotografiei color, apoi am citit despre mici istorii ale științei și tehnologiei și mi-a fost tot mai evident câtă interdependență este în tot ce ne înconjoară, iar recent am aflat despre conceptul de post-digital și totul s-a rotunjit. Cumva, mi-au trebuit peste 10 ani de carieră artistică pentru a-mi da seama ce fel de artist sunt și, mai important, ce fel de artist vreau să fiu.
Sabina Suru. Credit foto: Andrei Tudose
Temele care te preocupă
Mara: Aș zice că în prezent mă preocupă desensibilizarea și comodificarea. Sunt două lucruri cu care am crescut, fiind un copil al internetului, înconjurat de imagini. Totul circulă foarte repede în jurul nostru și e greu să digerăm realitatea. De asta cred că ne desensibilizăm - suntem suprasaturați. Partea cu comodificarea vine din toate elementele trendy pe care le observ, care au fost preluate și redefinite cu scopul de a capitaliza pe baza imaginii lor - îmi plac simbolurile astea pentru că sunt familiare.
Cred că e nevoie de un stillness și vreau să lucrez în direcția asta. Încerc să creez un dialog între lucrare și cel care o privește, să mă adresez direct, la persoana I. Îmi place să integrez și o notă ironică în lucrări, să fie jucăușe și personale. Să lucreze la granița dintre vulnerabilitate și rigoare.
Subtitles for a Not-Now. Credit foto: Marginal
Sabina: Crescând cu dorința de a face artă, în mijlocul unei familii cu specific tehnic - mama inginer, frații ingineri în pregătire -, am fost înconjurată constant de electronică mai mult sau mai puțin veche ori de calculatoare și, implicit, de cei doi frați care șurubăreau constant la câte un radio ori restructurau două calculatoare disfuncționale într-unul funcțional. Pe filiera asta, în lumea mea artistică există constant o nevoie de a recupera, repara ori valorifica în vreun fel diverse tehnologii abandonate sau în curs de a fi abandonate.
E ceva profund înduioșător în existența fragilă a acestor obiecte care ne instrumentează viața, dar pe care le inlocuim cu o ușurință care mă sperie uneori (probabil din această cauză atelierul meu e mai mult spațiu de păstrare a multor obiecte pe care prieteni și oameni din jur le-ar arunca azi, deși ele sunt reparabile sau reactivabile în alte roluri decât cele primite by default). Cu alte cuvinte, tema care mă preocupă cel mai mult în acest moment este grijă - de la grijă pentru arta new media și conservare tehnologică, până la motivație lipsei naturale a acestei griji și reconsiderarea relației pe care o avem cu tehnologiile noi și vechi.
Reliquaries for the Fungible. Credit foto: Marginal
Tech Rider's Dilemma
Mara: În vară m-au sunat Andrei și Sabina să-mi spună că fac o "expoziție cu lucrări stricate de new media" și m-au invitat să particip. Imediat ce am auzit de proiect mi s-a părut foarte bold și evident că am zis da. O vedeam și ca pe o provocare pentru mine, având în vedere cât de tari sunt ceilalți artiști din proiect.
TRD cred că aduce în prim plan întrebarea - ce am putea face cu lucrările care nu mai au funcționalitate?; te obligă să reflectezi asupra fragilității tehnologiilor și a accelerării care se întâmplă peste tot, inclusiv în lumea artei. Îl văd ca pe un fel de cimitir revigorant pentru că nu se teme de așa-zise cadavre, ci le oferă un spațiu în care să coexiste, transgresând ideea că ceva e valoros doar dacă are funcționează.
Tech Rider's Dilemma. Credit foto: Alina Usurelu
Sabina: Pe la începutul acestui an eram la Timișoara unde Suzana Dan, alături de o gașcă mărișoară de oameni faini, monta o expoziție nouă la Indecis Artist Run Space. Nimic nelalocul lui pân-aici, nu? Ei bine, Suzi monta o expoziție nouă, care era de fapt la a doua ieșire publică în acea conformație artistică & curatorială, în contextul în care mare parte dintre lucrări fuseseră gândite site specific și, implicit, nu mai erau în acea stare fresh în care sunt lucrările de artă expuse în mod obișnuit. Dar iată-ne acolo, cu Suzi toată numai suflet, întinzând cu grijă și răbdare adeziv de tapet peste acest print gigantic și ferfenițit pe alocuri (căci nu era la prima lipire, nu?). L-am văzut atunci pe Andrei (Tudose) ajutând-o și privind totul cu ochi mai luminoși decât de obicei.
Era clar că rula idei la viteză mare și cam acolo, în acea cameră, a apărut ideea pentru Tech Rider’s Dilemma - un proiect despre viața de apoi a lucrărilor new media, despre arhivare și conservare, etică tehnologică și responsabilitate umană. Ne-am dorit să aducem cât mai mulți oameni la aceeași masă pentru a discuta și pune întrebări legate de toate lucrurile astea - nu de alta, dar nu doar arta se lovește de acest hău. Cercetarea științifică și cea tehnologică au aceleași probleme, muzeele și colecțiile au aceleași probleme. E un subiect care trebuie adresat fără întârziere.
Tech Rider's Dilemma. Credit foto: Alina Usurelu
Ideea
Sabina: O parte esențială a proiectului a constat într-o componentă de mico-cercetare, în care să izolăm câteva elemente nevralgice ale artei new media, dincolo de cele evidente - cum ar fi arhivarea improprie, dinamica consumerismului tehnologic sau pur și simplu trecerea timpului și îmbătrânirea acestor obiecte (căci arta new media are și acest aspect pe care nu i-l bănuim - cel mai adesea îmbătrânește la fel de repede ca un om și mulți artiști activi în această zonă sunt împăcați cu această mortalitate).
Am stat de vorbă cu cercetători de la INFLPR - Institutul Național pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației și am constatat că cercetarea și arta sunt, anatomic, încă și mai similare decât bănuiam. De la etapa de structurare a ideii, la cum asigurăm fonduri pentru cercetare, experiment, prototipare și producție (în cazul nostru) / scrierea articolelor (în cazul lor) și diseminare publică, la jena de a împărtăși eșecuri din procesele de lucru și hard disk-uri care se strică și nu întotdeauna ne salvează o singură copie de siguranță.
Instalația coordonată de mine, în colaborare cu Andrei Tudose (curator) și Andrei Văcaru (programator), tatonează vulnerabilități nu doar ale tehnologiilor implicate adesea în artă (ex. senzori, cablaje, componente electronice), ci și ideologia actuală în care cel mai mic defect al unui obiect implică înlocuirea acestuia. Reliquaries for the Fungible e, astfel, practic un spațiu blând în care aceste obiecte nu ne mai dau socoteală și pe care le putem pur și simplu accepta ca prezență materială cu care ne împărțim lumea, dincolo de utilitate prestabilită.
Mara: Ideea lucrării era inițial complet alta. Îmi propusesem să vorbesc cu artiștii, să fac un research, iar din asta să iasă o lucrare video speculativă, despre "viața" pe care ar fi putut să o aibă lucrările lor. Cumva planul a picat după ce am vorbit cu artiștii, pentru că am descoperit că nu gândeau atât de fantezist. Mai degrabă treceau la următorul proiect, nu rămâneau atașați de lucrări din trecut. Asta m-a făcut să mă gândesc la generația mea și la cât de greu ne este să ne imaginăm viitorul, să îl vedem.
Suntem blocați într-o paradigmă în care trebuie să producem și să ne mișcăm constant, dar niciunul nu știm încotro. Pentru mine e un subiect destul de personal, așa că m-am gândit să scriu despre asta. Partea vizuală, ideea de video, a dispărut complet, pentru că imposibilitatea de a ne imagina viitorul pentru mine însemna și că nu există o traducere în imagini. Am rămas cu textul, care rulează pe niște panouri led specifice supermarket-urilor, jucându-se cu ideea de consum și pierdere.
Procesul de creație
Mara: Prima etapă a fost să regândesc ideea. O dată ce am vorbit cu fiecare artist în parte și am realizat că ce voiam inițial să fac nu se poate, am încercat să găsesc altceva legat tot de explorarea de la care pornisem. A apărut ideea de subtitrări, iar apoi m-am apucat să scriu textul. După asta, am vorbit cu Andrei și ne-am decis să-l facem pe panouri led. Ne-a plăcut că devine un fel de comentariu pe marginea expoziției, un element meta-ish care îți mai pune niște întrebări.
Sabina: Prin formarea pe care o am, sunt obișnuită să am un grad destul de mare de control asupra lucrărilor mele. În ultimii ani, însă, am început tot mai mult să lucrez colaborativ, ceea ce înseamna nu doar că sunt ajutată izolat de o persoană sau alta pentru anumite componente din proiectele la care lucrez, ci și că fiecare proiect ori instalație adună și o echipă nucleu, în care fiecare persoană are input creativ dincolo de componenta pentru care sunt acolo. Aceste persoane devin co-autori ai lucrării.
Prima provocare (încă persistentă) este bifurcată - pe de o parte, nu toți vor să fie creditați conform contribuției pe care au avut-o (în lucrarea din Tech Rider’s Dilemma m-au ajutat mult mai mulți oameni decât apar pe eticheta din expoziție, însă nu li s-a părut că e relevant pentru ei să apară acolo, ceea ce implică o navigare foarte delicată a comunicării cu fiecare colaborator și contributor din proiect pentru a nu călca pe bec din dorința de a fi corect :) ). Pe de altă parte, pe scena culturală de la noi persistă ideologia că artistul este autorul, punct. Ceea ce nu mai e de multă vreme chiar adevărat. Sigur, poate artistul e cel care a avut ideea de bază și a coordonat șantierul creativ, dar echipa e instrumentală și ar trebui percepută și creditată astfel.
La una din două expoziții încă am discuții că echipa mea ar trebui să apară pe etichetă și încă asist la situații în care acest lucru nu se întâmplă. A doua provocare a fost sincronizarea între componente - îmi e mai greu să coordonez oamenii jurul echipei nucleu (căci există adesea și o echipa satelitară) decât să încerc să fac totul singură. Însă știu că această idee e doar vocea frustrării care se manifestă mai ales când e timp scurt pentru producție, cum se întâmplă adesea în proiecte. Însă, trecând peste tentația controlului, constat de fiecare dată că, bazându-mă pe oamenii din echipă, lucrarea e mai complexă, mai stabilă, mai faină cu totul.
Ce a intervenit odată cu experiența
Mara: Simt că în ultimii ani procesul meu a fost influențat de contextele în care m-am aflat, anume rezidențe și proiecte. Am cunoscut mulți artiști pe care îi apreciez și care mă inspiră, am învățat mai clar care sunt, să zicem, 'pașii' în dezvoltarea unui proiect și încerc de aici să tot construiesc o formulă care funcționează pentru mine. E greu să nu simți presiune când lucrezi pe deadline-uri și e greu să-ți dai timp, mai ales când munca artistică nu e singura muncă de care trebuie să te ocupi.
Odată cu experiența învăț să am încredere în intuiția mea și să cer ajutor și păreri când am nevoie. Trăiam cu ideea că munca artistică e o muncă solitară, dar, eu cel puțin, am mare nevoie de feedback și de niște ochi în plus, mai ales pentru că ceea ce fac, de obicei, implică și se adresează direct privitorului.
Sabina: Sincer, procesul meu creativ s-a schimbat aproape în totalitate în ultimii 4-5 ani. Înainte, eram artistul solitar în turnul de fildeș (mă rog, atelier din Borcan, tot aia :D ), care lucra procesual, din aproape în aproape - porneam cu un fel de intuiție a unei idei de proiect și mă aruncam în paralel în documentare și experiment, de unde producția efectivă era la un număr simțitor de iterații și experimente eșuate. La un moment dat, am început să simt nevoie unei documentări mai aprofundate, a unui demers mai bine fundamentat cercetativ.
În același timp, am pornit ONG-urile și timpul petrecut în atelier, fără a sta isteric cu ochii pe ceas, s-a redus substanțial. Astfel, m-am găsit petrecând mai mult timp în atelierul mapat în capul meu, decât în cel fizic și, inevitabil, când ajungeam în sfârșit la atelier, aveam deja un plan destul de bine pus la punct a ce urma să fac în ziua respectivă. Am încetat a mai lucra improvizațional și-am început să-mi etapizez mai structurat procesul de lucru.
Pe de o parte, simt că nu mai am lejeritatea interioară pe care o aveam înainte când mergeam la atelier să lucrez, dar, în egală măsură, mi se pare că ce și cum lucrez acum e mai relevant, și nu numai pentru mine. Simt că lucrările mele acum chiar reușesc să deschidă niște spații de dialog și să pună delicat niște întrebări indiscrete social.
Cum s-a schimbat rolul creatorilor
Mara: Mi se pare că în ultima perioadă rolul creatorilor vine cu multă responsabilitate. În contextul climatic, politic și socioeconomic e greu să ne imaginăm un spațiu în care arta să nu pară cumva ridicolă. Suntem înconjurați de lucruri urgente și tragice, iar arta ar trebui să ne ofere o perspectivă mai degrabă critică, să funcționeze ca un agent care activează în noi ceva. Mi-ar plăcea să cred că ar putea genera speranță și comunitate. Că ne-ar ajuta să mergem înainte, oferind alternative la narativa care predomină. Poate e o utopie.
Legat de rolul meu ca artist - cred că e să pun întrebări, să pornesc niște cercetări vulnerabile, care reflectă asupra comodificării și a schimbării.
Subtitles for a Not-Now. Credit foto: Marginal
Sabina: Sincer, nu mi se pare că rolul creatorului s-a schimbat cu adevărat - acesta a avut întotdeauna rolul de a manifesta problematici relevante societății timpului lui, de a pune întrebări complicate pe nesimțite (sau pe simțite - depinde de întrebări și de perioada istorică în care acestea sunt puse) ori de adresa situații incomode pentru care trebuie căutate soluții pe care arta nu are capacitatea de a le instrumenta. Ce mi se pare ca s-a schimbat vizibil de la o perioada la alta este mediul / canalul prin care aceste întrebări sunt adresate.
Astăzi, avem o multitudine de canale digitale și analogice deopotrivă există o instantaneitate a transmiterii și o colectivitate necuratoriată, care funcționează, mai evident ca oricând, ca un mare calculator organic. Cu toții participăm, într-un fel sau altul, la procese esențiale ale societății în care activăm, vizibil sau nu. Ca artist, îmi doresc să pun întrebările acelea care încep cu “de ce” și pentru care răspunsul nu e imediat, chiar dacă toți care primesc această întrebare simțim nevoie de a răspunde imediat. Reușim să deschidem gura și doar să respirăm adânc, iar asta e deja un pas în față.
Relația de putere între creativitate și tehnologie
Mara: Cred că cele două sunt legate de la început. Având experiența de a studia matematică, mi-am dat seama că trebuie să fii creativ, că asta implică de fapt orice proces științific - să faci conexiuni în feluri noi și poate neașteptate. Procesul de cercetare e extrem de important în ambele.
În artă, tehnologia și creativitatea se întâlnesc în zona new media - aici tehnologiile nu mai au doar funcționalitate, ci participa activ într-un proces creativ, sunt recontextualizate. Există multe avantaje - avem parte de mai multă vizibilitate și accesibilitate ca niciodată. Riscul e să îți pierzi raportarea critică, să începi să le iei de-a gata. Ca artist, de asemenea, e riscant să forțezi tehnologiile unde nu își au locul, să le folosești într-un fel spectacular.
