[Book Talk] Bogdan Munteanu: Când scriu sunt eu, până la capăt. Atât timp cât va fi așa, o să scriu

Obișnuia să scrie prin cârciumile din oraș, dar de când a venit pandemia, le-a schimbat cu un app care-i oferea atmosfera din cârciumi acasă. Nu a funcționat, așa că a trecut la compania câinelui, care adoarme pe tastele lui. Bogdan Munteanu este autorul cărții de povestiri Ai uitat să râzi, reeditată anul acesta la Nemira, revizuită și completată cu încă 5 povestiri.

”De scris m-am apucat la Sighișoara. Citeam Orbirea de Elias Canetti și mi-a venit, parcă de nicăieri, să scriu. Am mers în primul bar, am cerut un pix, am umplut vreo două pagini și am râs. Mai vreau, mi-am spus, îmi place! Și am mai scris”, povestește Bogdan.

A fost fanul baschetului, dar după accidentare s-a așezat la masa de programator, apoi la cea de scris, iar după 40 de ani la o tablă cinstită. Așa cum e și scrisul său, de la un capăt la altul. Nu crede că există povești neinteresante, indiferent de cât de mult înseamnă ele. Și-a păstrat obiceiul de a citi dimineața, ca să fie sigur că ziua începe bine. Și că teama dispare.

Privind în urmă, ce e cel mai important de știut despre tine

În copilărie nu spuneam nimic din ce simțeam, nimeni nu spunea mai nimic, orice cuvânt rostit putea provoca bucurie sau durere, așa că m-am obișnuit să ascult și să fiu atent la detalii, obicei care mi-a prins bine și pe care l-am păstrat. În liceu am jucat baschet, la douăzeci de ani m-am pus pe programare, la treizeci m-am apucat de scris, la patruzeci, de table. M-am integrat în câteva lumi, fiecare cu complexitatea și fițele ei.

Îmi plac toate – până la urmă, oricum ai da-o, scopul e același: să-ți iasă. Și nu-ți iese dacă nu exersezi și nu-i urmărești pe cei mai pricepuți decât tine. Iar dacă te crezi mai șmecher decât ești, probabil îți îmbunătățești serios șansele de a pierde.

Momente definitorii 

Sportul m-a învățat ce înseamnă munca, fair-play-ul, ostilitatea, bucuria victoriilor și amărăciunea înfrângerilor. Baschetul mi-a dat încredere. Atât de multă încât, într-un meci de la Galați, m-am crezut pilot de avion și am uitat că sunt vatman. Am reușit să dau cel mai dement slam dunk din istoria baschetului arădean, dar m-am accidentat nasol, mi-am speriat colegii de echipă și mi-am ieșit din formă definitiv. Adio baschet.

Programarea m-a învățat să gândesc structurat și să înțeleg meșteșugul din spatele unui produs, oricare ar fi ăla. Să mă distrez apăsând pe butoane la întâmplare, ca să găsesc hibe. Să am răbdare. Și să strig în birou când îmi iese ceva după mai multe rateuri.

Sunt onest pe terenul de baschet, sunt onest când testez un produs, sunt onest când dau cu zarurile și mut piese strategic. Asta încerc să fac și când scriu. Să fiu eu, de la începutul jocului până la ultima mutare.

Cum a început relația ta cu scrisul

Relația mea cu scrisul a început cu mult înainte de a scrie. Mi-a plăcut să citesc. Ai mei nu m-au stresat cu cititul, dar maică-mea a montat biblioteca în camera mea și a umplut-o cu cărți mișto. Biblioteca e tot acolo, când trec pe la Arad și intru în camera mea, am senzația că toate cărțile alea se bucură de revedere. Închid ochii, iau una la întâmplare și citesc câteva pagini. Ultima oară am nimerit Peripețiile bravului soldat Švejk. Am trișat, știam foarte bine unde e Švejk. De dragul jocului, orice.

De scris m-am apucat la Sighișoara. Citeam Orbirea de Elias Canetti și mi-a venit, parcă de nicăieri, să scriu. Am mers în primul bar, am cerut un pix, am umplut vreo două pagini și am râs. Mai vreau, mi-am spus, îmi place! Și am mai scris.

Relația cu scrisul s-a schimbat după ce am acceptat că o carte e, până la urmă, un produs. Arunc chestiile de care nu sunt mulțumit, nu mă mai grăbesc să public, sunt dispus să editez un text de zeci de ori, satisfacția e mai mare când găsesc un cuvânt prost ales decât atunci când termin primul draft (nu și bucuria!). Mi-au prins tare bine primele prietenii literare, cu Marius Aldea și Aleksandar Stoicovici. Râdeam des și făceam schimb de texte. Poeții sunt cei mai necruțători cititori, te prind imediat dacă nu ești sincer, la fel cum prind testerii bugurile ascunse din soft. Când Marius zicea „tare” și Aleks „mi-a plăcut”, știam că am trecut primul test. Am rămas prieteni, dar ne vedem rar și râdem și mai rar. Altfel, Viorel Marineasa și regretatul Daniel Vighi, prozatori cu experiență, m-au încurajat să scriu și mi-au dat încredere la început. Respect!

Credit foto: Ika Rodica

Ce înseamnă pentru tine scrisul acum

Scrisul e cea mai tare meserie, se transformă în hobby când nu am nimic de spus. Mă iau în serios când am un proiect literar, dar nu într-atât încât bucuria scrisului să dispară. Știu foarte bine ce pot face și ce nu pot face în literatură. Când scriu sunt eu, până la capăt. Atât timp cât va fi așa, o să scriu. De citit și ascultat povești mi-e greu să cred că o să mă satur vreodată.

Povestea Ai uitat să râzi

Am scris multe povestiri între 2011 și 2015. Nu mai țin minte când m-am gândit la un volum, cred că după ce am avut câteva povestiri de care eram mulțumit. În perioada aia, beam cafele și sudam țigări între 6 și 7 dimineața, la bodega Nada Florilor, cu muncitorimea din cartierul Soarelui din Timișoara. La Nada am învățat să mă relaxez în preajma oricărui grup de indivizi și să ascult povești. Nu cred că există povești neinteresante, oricât de neînsemnate ar părea. Îmi aduc aminte de un moș jerpelit și super amuzant, când apărea, ne bucuram ca niște copii și îl cinsteam, iar el ne făcea mereu să râdem cu snoavele lui, le zicea în cea mai mișto combinație de română și maghiară, de se hlizeau și ursuzii, și îngândurații. După o lună, două, moșul a dispărut din peisaj. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știam cum îl cheamă, unde stă, cu ce se ocupă. Nu ne interesa decât să ne începem ziua bine.

Într-o zi, când încă mai exista Nada Florilor, am scris:
“Mai zi, Feri baci, mai zi!”
Mi-am dat seama că poate fi un început bun de povestire, poate chiar de carte. Și chiar așa începe Ai uitat să râzi.

Obișnuiam să scriu prin barurile din Timișoara. Îmi aduc aminte locurile în care am scris povestirile din Ai uitat să râzi. Aș putea face un tur al nostalgiei într-o zi, dar ar fi incomplet, nu toate cârciumile din oraș rezistă cu anii, la fel cum puține povestiri dintr-un volum rămân în mintea cititorilor. În 2016, cartea a apărut la editura Nemira. Anul acesta a apărut ediția II-a revizuită și adăugită cu 5 texte noi și o fază, în colecția N’autor a aceleiași edituri. Stai jos sau cazi, romanul meu despre viața unui om cu epilepsie, a fost publicat în 2022, tot în colecția N’autor, dedicată autorilor români contemporani.

Credit foto: Ana-Maria Gălețeanu

Cât ai lucrat la ea

O să mă refer la Ai uitat să râzi – ul de anul ăsta, că n-am uitat încă detaliile. M-am gândit că o să-mi ia vreo două săptămâni să recitesc volumul și să schimb pe ici, pe colo. Pe naiba două săptămâni, aveam energie, simțeam în fiecare seară că abia aștept să se facă din nou dimineață, iar asta se întâmplă doar când am chef și de muncă, și de joacă. Am schimbat câteva finaluri, am rescris câteva povestiri, am băgat și proze noi, am regândit ordinea lor. Ai uitat să râzi 2.0 a fost o experiență necesară. Și o conversație sinceră cu mine, cel de-acum șapte ani. După trei luni, am făcut pace și am trimis manuscrisul la editură.

Puncte nevralgice

Au fost povestiri pe care le-am scris mai greu. O zi cu tata e scrisă din perspectiva unui copil de șase ani, a durat ceva până am găsit vocea potrivită. Bătăi de cap mi-a dat începutul unei alte povestiri. Știam ce vreau să fac, aveam și numele personajelor, Teo & Irina, tot ce-mi trebuia era un opening line bun.

Am scris alte proze între timp, din când în când mă întorceam la opening line-ul ăla, mi-a ieșit abia după vreo jumate de an, țin minte că eram la Cafeneaua Verde și aproape că am strigat: „Ai uitat să râzi, Teo, plec.” Cum să fi tăcut? Aveam și opening-ul, și titlul povestirii, poate și titlul cărții.

Tabieturi de scris

Cafelele din baruri, zgomotul ceștilor și trăncăneala de pe fundal erau tabieturile de acum câțiva ani. De când cu pandemia, am scris mai mult acasă. În primele zile, mi-am pus o aplicație cu atmosfera din cârciumi. N-a ținut, evident. Am scris cu labradorul Ara lângă mine.
Ne-nțelegeam, ne-nțelegem și acum, sforăitul ei liniștitor mă trezește, păcănitul tastelor o adoarme. Face ochi doar când citesc cu voce tare ce am scris.

Cum a fost procesul publicării 

Despre Ai uitat să râzi am povestit deja, mai zic și de Stai jos sau cazi. I-am trimis editoarei Eli Bădică primele treizeci de pagini din roman, i-au plăcut, așa că am stabilit un deadline de care chiar m-am ținut. După redactare, am avut discuții binevenite legate de titlu. Conversațiile m-au pus pe gânduri, timp de trei săptămâni am făcut cercetare, am găsit patru variante și am întrebat un grup mărișor de oameni – prieteni, colegi, dar și persoane cu care nu vorbisem de ani buni. Nimeni nu mi-a dat cu seen, toți, până la unul, mi-au spus varianta preferată. A ieșit Stai jos sau cazi și toată lumea a fost de acord. Mi-a plăcut mult și coperta. Chiar dacă n-ar fi fost așa, nu m-aș fi băgat, Adnan Vasile e meseriaș, știe bine ce face.

Credit foto: Carturesti

Ce ai simțit când a ieșit în lume

Satisfacție. Și curiozitate.

Ce urmează

Lucrez la un roman. Provocarea cea mai mare e prima parte, scrisă din perspectiva unui copil de nouă ani, ai cărui părinți sunt divorțați. Diferența față de O zi cu tata e că acum am simțit din prima vocea, așa că am scris dintr-un foc câteva capitole.

Credit foto: Florin Iaru

Cărți care ți-au marcat copilăria

Pinocchio, Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn, Coliba unchiului Tom, Winnetou, Cei trei muschetari, hehe, parcă-mi vine să le recitesc. Dimineața, ca pe vremuri, când îl așteptam pe prietenul meu cel mai bun din copilărie să se trezească, dormea incredibil de mult, până pe la 12. Am păstrat obiceiul, citesc dimineața, ziua începe bine, iar când am un început bun, nu mi-e teamă de nimic.