[Minte & suflet] Corina Lupău: Părinții ar trebui să fie atenți la contextul pe care îl creează în jurul copilului. Un mediu conflictual, plin cu elemente aversive crește riscul pentru dezechilibrele emoționale de mai târziu

Un adult echilibrat, curios și curajos, bine cu sine, inteligent emoțional, a trăit, cel mai probabil, un tip de atașament securizant cu adulții responsabili de creșterea sa. A fost acceptat necondiționat, s-a dezvoltat într-un mediu familial neconflictual, a avut trasate reguli și limite importante. Cam acestea sunt elementele de bază care decid, încă din primii ani de copilărie, modul în care ne vom construi relațiile ca adulți, câtă încredere vom avea în sine și cum ne vom raporta la contextele de viață traversate.

În practica sa din cabinet, psihologul Corina Lupău a observat două teme majore specifice perioadelor de preadolescență și adolescență, în jurul cărora se ivesc cel mai adesea probleme: identitatea și formarea autonomiei. Și pentru că, în urmă cu 10 ani, a identificat câtă nevoie este de informație corectă despre sexualitate, a decis să organizeze ateliere de educație sexuală și relațională pentru aceste categorii de vârstă. În foarte multe cazuri, copiii se educă singuri pe internet sau vizionând filme cu conținut sexual explicit, ori cresc acasă cu preconcepții și tabu-uri despre sex.

"Educația sexuală ar trebui să înceapă în familie încă din momentul formării vocabularului, cu denumirea corectă anatomică a părților corpului. Pentru copil, cuvântul „penis” la vârstă mică nu are nicio conotație sexuală, deci nu văd de ce ar trebui să-I spunem „cuc”. La fel, „piersicuța”sau alte eufemisme pentru fete".

În continuare, vorbim cu dr. Corina Lupău, psiholog clinician, psihoterapeut și doctor în medicină, despre relația terapeutică și cum funcționează psihoterapia cognitiv-comportamentală în procesul de schimbare personală. Ajungem cu discuția la consumul de droguri în rândul preadolescenților și adolescenților și la influența rețelelor de socializare asupra dezvoltării acestora.

Parcursul către psihoterapie

Cumva, am știut dintotdeauna că vreau să fac psihoterapie. Am avut norocul să-mi încep activitatea profesională într-o perioadă în care eram foarte puțini absolvenți de Psihologie, astfel încât am avut rapid acces la un post în spital. Eram într-o clinică de Oncologie, în care centrarea era pe intervenția psihologică, nu pe testare sau evaluare. Am avut acces la un curs post-universitar de un an, de Psiho-Oncologie organizat de către Institutul Cultural Francez, iar apoi am urmat o școală de psihoterapie la Strasbourg care integra corpul în abordarea psihoterapeutică. Eram un grup de vreo 30 de psihologi și psihiatri români. Fiind considerați, alături de tunisieni, „rudele sărace” ale francezilor, nu ne plăteam școala efectiv ci doar masa și desigur, transportul. Ulterior, am urmat o formare în terapie cognitiv-comportamentală, abordare în care sunt acreditată. De ce? Pentru că este o metodă științifică, bazată pe dovezi, cu eficiență dovedită, structurată care se potrivește cred, cu personalitatea mea. Pentru că dincolo de metodă, noi, ca terapeuți punem pe masă, în intervenție, propria ființă.

Pentru cine nu a explorat, ce înseamnă efectiv lucrul cu un psihoterapeut

Lucrul cu un terapeut urmează niște obiective specifice pe care le stabilim de la început în funcție de problematica pentru care se prezintă persoana. În abordarea cognitiv - comportamentală încercăm să lucrăm cât mai structurat, conceptualizând cazul pornind de la teoria bine fundamentată pe care ne sprijinim, în urma unei evaluări, formulând o listă de probleme pe care vom lucra. Restructurarea cognitivă se inițiază în cabinet, dar dăm și teme pentru acasă, fie că vorbim despre expuneri în cazul unor temeri, fie că vor lucra pe modele clare de intervenție sau vor continua cu tehnicile de relaxare sau mindfulness învățate în cabinet.

Ne dorim să știm întotdeauna în ce direcție ne îndreptăm. Angajarea într-o psihoterapie personală presupune efort și câteodată cei care ne calcă pragul vin cu așteptări nerealiste. Cred că terapeutul are o baghetă magică și face ca lucrurile să se întîmple. În realitate, orice schimbare se face cu efort și în timp, uneori cu multă durere scoasă la suprafață.

Cum arată relația potrivită psihoterapeut-client

O astfel de relație ar trebui să fie una cu totul specială, respectând din partea terapeutului niște principii clare. Astfel ea se bazează pe acceptare necondiționată din partea terapeutului, fără a judeca persoana, validându-i emoțiile. În schimb, terapeutul cu orientarea cognitiv-comportamentală provoacă gândurile clientului, îl îndeamnă să nu creadă tot ceea ce gândește, pentru că unele gânduri sunt credințe iraționale. Odată demascate, convingerile negative, gândurile automate, cognițiile iraționale, vor fi înlocuite cu unele sănătoase. În relația terapeutică, psihologul mai are grijă să fie autentic pentru că lipsa de congruență și de autenticitate sunt „mirosite” imediat.

O relație terapeutică bună permite clientului să se auto-dezvăluie pe măsură ce capătă încredere și este confortabil făcând asta conștient fiindcă se află înr-o alianță cu terapeutul. O relație terapeutică bună este cea în care sunt stabilite și respectate limite, în care clientul învață să-și asume responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și acțiunile sale. Pe un terapeut ar trebui să te poți baza ca însoțitor în schimbare, dar să fii conștient totodată că te îndrepți spre autonomie.

Atunci când cineva își alege un terapeut ar trebui să se uite la istoria lui profesională, dar și la metoda pe care o practică. Aceasta ar trebui să fie una dovedită pentru că avem mai nou o invazie a pseudoștiințelor.

Beneficiile psihoterapiei posibile oricând, nu doar într-o criză

Intervenția psihoterapeutică este binevenită în viața oricui pentru că fiecare dintre noi dorim, poate, la un moment dat să ne îmbunătățim relațiile sau să ne creștem bunăstarea emoțională. Dar deseori inițierea terapiei vine odată cu un eveniment de viață neplăcut cum ar fi un divorț, decesul unei persoane dragi, un eșec profesional sau relațional etc. Alteori, anxietatea, depresia, comportamentul alimentar sau sexual pot fi catalizatori ai prezentării la psihoterapeut. În funcție de o agendă comună și de obiectivele stabilite apar și benficiile. Ca urmare vorbim de beneficii specifice. Pentru cineva care suferă de anxietate beneficiul ar fi de a-și gestiona autonom starea, reducând astfel anxietatea. Sigur că acest fapt are efect de îmbunătățire a calității vieții. Pentru cineva care trece printr-o perioadă de doliu, terapeutul poate fi un însoțitor în procesul jelirii. Dacă vorbim despre beneficii generale, acestea ar putea consta într-o creștere a raționalității, văzută ca gândire sănătoasă, logică și care ne ajută în îndeplinirea scopurilor fie cotidine, fie pe termen lung. Înseamnă o acceptare de sine mai mare și ameliorarea relațiilor.

Cum a evoluat grija românilor față de sănătatea lor mintală

Când am început să lucrez eram singurul psiholog într-un spital care deservea un județ întreg, ba și unele zone din județele limitrofe. Mai existau vreo 5-6 colegi clinicieni la celelate spitale. Azi, suntem câteva zeci în sistemul de sănătate și cîteva sute în cabinete. Am avut primul cabinet individual de psihologie clinică și psihoterapie din județ iar actual în registrul unic al cabinetor sunt aproximativ 500 de cabinete. Aceste cifre spun mult despre felul în care a evoluat grija oamenilor față de sănătatea mintală, atât ca prevenție cât și ca evaluare și intervenție. Știm de la economiști că cererea creează oferta, în acest context însemnând că ni s-au adresat tot mai multe persoane dornice să se cunoască mai bine, să controleze și să modifice factorii psihologici implicați în starea lor de sănătate sau boală. Tot mai mulți tineri au dorit să fie exploratori în spațiul psihic iar facultățile și-au mărit numărul de locuri pregătind profesioniști de care societatea poate, cu certitudine, beneficia. Și am putut observa în acest an concurența mare pe locurile de la facultățile de Psihologie.

Accesul la informație prin intermediul online-ului a deschis ochii multora. Articolele despre diferite afecțiuni psihice destul de comune cum sunt depresia și anxietatea, tulburările de comportament alimentar, tulburările de neurodezvoltare dar și despre abuz, violență, bullying, au realizat o educație minimală, atât cât era nevoie să-I orienteze pe cei care sufereau către a cere ajutor. O întreagă literatură de dezvoltare personală și-a făcut apariția în librării. Din păcate, pentru o persoană dornică de dezvoltare prin lectură, este dificl să discearnă care este cea de calitate. Pentru că au apărut și multe articole și cărți de pseudoștiință, care s-au cuibărit sub brațul generos al Psihologiei.

Apoi a venit pandemia și oricât a fost de demonizată izolarea, a avut și părțile ei bune. Familiile au petrecut mai mult timp împreună dând posibilitatea membrior ei să se conecteze unii la alții, să aibă activități și scopuri comune, uneori să se redescopere. E adevărat că a scos la iveală și conflicte mocnite, disfuncționalități care erau ținute în frâu de diferite mecanisme de apărare. De pildă, dacă unul dintre parteneri își petrece toată ziua la muncă și venea seara târziu acasă, nu exista prea mult timp disponibil pentru ceartă și conflicte, refugiul în muncă fiind astfel un mecanism de coping. Dacă înainte de pandemie, un adolescent avea un sentiment de autonomie prin faptul că practica un sport unde era împreună cu coechipierii și aceasta îl ținea câteva ore pe zi departe de casă, în pandemie a trebuit să se reorienteze către famile, ceea ce pentru această etapă de vârstă pare un regres.

Când vorbim despre echilibru, din perspectivă emoțională și psihică, la ce ar trebui să ne uităm?
Primul indicator și cel mai evident este funcționalitatea. O persoană cu o bunăstare psiho-emoțională este o persoană funcțională în toate ariile vieții. Gândurile și comportamentele ei sunt orientate adaptativ, către atingerea scopurilor, fie că vorbim de sarcini cotidiene, simple, fie că vorbim despre scopuri mai înalte și chiar căutarea unui sens. Nu înseamnă că această persoană trăiește doar emoții pozitive. Pentru că emoțiile negative fac parte din viață și atunci când sunt adecvate la context sunt binevenite. Să ne imaginăm că n-am fi triști la înmormântarea unui prieten. Probabil am avea un scor înalt pe scala de psihopatie sau am avea un mecanism de freezing, de împietrire, ca urmare a unei traume trecute. Dacă însă am fi deprimați, devastați spunându-ne că nu suportăm viața fără acel prieten, această emoție ar fi disfuncțională, afecându-ne profund. Și, în loc să ne bucurăm de soarele de după-amiază, să ne reîntoarcem la familie și la job, am fi storși de energie așa încât ne-am izola trăgând draperiile peste fereastră. În scurt timp, tăindu-ne valorizările potențiale care vin din mediu, fiziologia creierului s-ar modifica și ne-am afunda într-o depresie profundă. Și n-am mai fi funcționali. Al doilea indicator ar fi starea de bine, de a ne simți bine în propria piele și în relație cu cei din jurul nostru. Înseamnă a trăi autentic și congruent cu noi înșine. Am văzut de pildă celebrități care zâmbeau cu o seară înainte de a comite suicid. Echilibru înseamnă să nu disimulăm, să cerem ajutor atunci când „sângerăm”.

Problemele cu care se confruntă preadolescenții și adolescenții

Adolescența e o perioadă aparte a vieții. Două teme majore sunt specifice acestei perioade: identitatea și formarea autonomiei și în jurul acestora se formează cel mai mult problemele pentru care adolescenții se adresează psihologului. Dacă ar fi să fac o listă cu probleme, aceasta ar cuprinde o serie de afecțiuni psihice de tipul, anxietății, depresiei, tulburărilor de comportament alimentar ar fi consumul de substanțe sau alte comportamente de risc, chiul, vagabondaj, auto-vătămare. Tot în perioada adolescenței pot debuta bolile psihice majore, de aceea facem echipă bună cu psihiatrul.

Apoi, sunt situații non-clinice cum ar fi conflictele intrafamiliale cu părinții sau frații, suferințe ca urmare a ruperii primei relații romantice, a unui eșec școlar, performanța sub posibilități, procrastinarea etc. Sunt și unele situații mai puțin tipice cum ar fi boala unui părinte, doliul, un accident invalidant, o sarcină nedorită.

Pedepse și recompense? Sau consecințe ale faptelor, limite sănătoase și disciplinare pozitivă

O remarcă trebuie făcută. Disciplinarea pozitivă nu înseamnă lipsa de limite sau de reguli. Recompensele și pedepsele vin în primul rând din mediu pentru că așa se formează sistemul psihic uman, pe seama unor condiționări, oricât de mult ar dori unii să nege, acest fapt este dovedit de știință. Orice consecință care se succede unui comportament poate avea valoare de întărire pozitivă, negativă sau pedeapsă. Desigur sunt și consecințe neutre.

În terapia conitiv-comportamentală avem posibilitatea de intervenție comportamentală dirijată. De pildă, dacă cineva are un copil căruia nu-i place să se spele pe dinți ar putea să facă un tabel cu zilele săptămânii pe care să-l așeze deasupra chiuvetei. În fiecare zi după spălarea pe dinți copilul poate să deseneze pe foaie o față zâmbitoare. Recompensa este pentru comportament, nu pentru el, ca persoană. Când s-a adunat o colecție de 7-10 fețe zâmbitoare, în funcție de vârsta copilului, el poate să aleagă o recompensă pentru efort, disciplină, perseverență, reușită. Dacă a prostestat sau a refuzat spălarea pe dinți, desenează pe tabel o față tristă și va trebui să obțină la fiecare față tristă alte două fețe zâmbitoare. Fața tristă este ”pedeapsa” pentru protest, refuz, opoziționism. Toate astea pot fi văzute ca un joc dar sunt tehnici care dirijează comportamentul copilului într-o direcție funcțională, adaptativă.

Am avut la cabinet părinți cu un parenting ultrapermisiv ai căror copii nu foloseau hârtia igienică la 12 ani, adolescenți care își ”sărăceau” familia cu acordul acesteia, printr-un șantaj pe care îl exercitau pentru obținerea unor articole vestimentare care frizau ricolul ca preț.

Din „Atelierul de educație sexuală și relațională”

Atelierele de educație sexuală și relațională au o istorie de 10 ani, de când, mămică de preadolescentă fiind, am realizat că în afara unor părinți care comunică deschis, sincer, onest, nu are cine să le livreze copiilor informație corectă despre sexualitate. Copiii cresc cu preconcepții despre sex, cu tabu-uri sau și mai rău, cu informație eronată primită prin intermediul internetului, a filmelor cu conținut sexual explicit la care au acces liber. Își pot forma astfel o imagine departe de realitate despre ce înseamnă viața sexuală.

Educația sexuală ar trebui să înceapă în familie încă din momentul formării vocabularului, cu denumirea corectă anatomică a părților corpului. Pentru copil, cuvântul „penis” la vârstă mică nu are nicio conotație sexuală, deci nu văd de ce ar trebui să-I spunem „cuc”. La fel, „piersicuța” sau alte eufemisme pentru fete. Aceste denumiri pot conduce la asocierea sexualității și intimității cu rușine și arată faptul că părinții nu pot sta ei prea bine față în față cu propria sexualitate.

Mai târziu, în jurul vârstei de 4-5 ani, ar trebui să știe diferențele dintre fetițe și băieți. La această vârstă e important să știe déjà să se ferească de abuzatori și am putea să-I învățăm ca nimeni în afară de părinți nu are voie să le atingă zonele intime. Le putem explica folosind costumul de baie, în sensul că tot ce acoperă acesta constituie un perimetru intim. Mai târziu, unii copii manifestă curiozitate despre cum au apărut pe lume sau alte aspecte ce țin de câmpul sexual și sugerez să le oferim informație adevărată, furnizată la nivelul lor de înțelegere.

Atelierele noastre sunt croite pentru vârsta de 11+, atunci când déjà gândirea a trecut în stadiul operațiilor formale, când pot emite ipoteze, formula predicții și opera cu concepte abstracte. Temele fac referire la anatomia și fiziologia aparatului genital al ambelor sexe, la modificările care apar o dată cu intrarea în pubertate, la diferențele fiziologice și comportamentale dintre fete și băieți, la riscul de abuz sexual, la riscul și prevenția pentru o sarcină nedorită, boli cu transmitere sexuală, consecințele consumului de pornografie la această vârstă. Dar am combinat atelierul și cu partea relațională, cu modificările psihologice care apar la pubertate, cu preocuparea pentru sexul opus și cum se exprimă aceasta, cu diferența dintre sex și drgoste și mai ales despre consimțământ. Este un atelier bineprimit atât de preadolescenți cât și de către părinți.

Observații din întâlnirile cu copiii și adolescenții

Există în mod cert o nevoie de informație în acest sens cu toate că internetul abundă în conținut cu tema sexualității. De obicei sunt plăcut surprinși de deschiderea cu care putem discuta pe această temă iar spre finalul programului se deschid foarte mult și în sesiunea de întrebări și curiozități aflăm multe din preocupările lor. Sunt interesați de multe ori despre miturile care înconjoară sexul, despre normalitate și patologie în sexualitate. Au fost curioși despre parafilii, despre fetișuri etc, teme pe care nu le discută aproape deloc cu părinții. Despre cum se formează o sarcină, am avut întrebări despre cum decurge un control ginecologic și apoi am transformat acest aspect într-o temă permanentă. Curiozitatea e o caracteristică a vârstei iar interdicția asupra unui subiect o amplifică.

Influența rețelelor de socializare asupra preadolescenților și adolescenților

Tehnologia este o sursă de progres și nu trebuie demonizată. Nici măcar rețelele sociale. Acestea favorizează conectarea cu alții, împărtățirea unor dificultăți, suport în perioade mai neplăcute, cu am a fost și în cazul pandemiei, obținerea facilă a unor informații.

Mai degrabă să ne uităm la câteva aspecte. Primul ar fi la ce vârstă începe expunerea. Sunt studii care arată că expunerea la ecrane la 12 luni impactează negativ formarea și/sau maturizarea unor structuri cerebrale responsabile de funcțiile executive, atenție, memorie, controlul impusurilor, reglarea comportamentului și emoțiilor. Am avut în cabinet mămici care mi-au spus că nu-și pot alimenta copilul decât dacă are în față un ecran.

Al doilea aspect ar fi timpul de expunere iar efectele negative ale neurodezvoltării sunt direct proporționale cu timpul de expunere. Timpul crește o dată cu recompensele care decurg din accesarea rețelelor. Pentru că mesajele, postările, reacțiile celorlalți sunt însoțite de consecințe biochimice, respective descărare de dopamină care activează centrii recompensei similar cu un efectele unui drog. Treptat poate apărea din acest motiv, dependența de rețele.

Al treilea aspect relevant este tipul de conținut pe care copilul îl accesează pentru că informația la care este expus creierul nostru în prima parte a vieții creează „mintea”, înțelegând prin aceasta convingerile, credințele, atitudinile, valorile cu care o persoană pleacă în viață. Expunerea la conținut violent, sexual, la informație superficială furnizată scurt și doar vizual impactează negative sistemul psihic. Jocurile, trendurile de pe rețele pot antrena negativ copilul într-un carusel de comportamente care pot fi periculoase iar în unele cazuri chiar să-l coste viața.

Și mai contează, activitățile de la care este distras copilul sau adolescentul. Dacă rămâne pe telefon în loc să meargă la un sport sau să-și facă temele, să învețe sau să socializeze. Mulți adolescenți nu se mai pot împrieteni decât prin intermediul rețelelor și astfel pot apărea primele relații romantice între indivizi de pe continente diferite. Într-un fel sunt mai comode, nu presupun un efort prea mare. Ca să formezi o relație în adolescență trebuie să îți faci curaj să o întrebi pe fată dacă vrea, dacă iese cu tine, să-ți asumi riscul unui refuz. Să te pregătești fizic, ca aspect, psihic, gândindu-te ce veți face și ce veți vorbi și iarăși să-și asumi riscul că nu vine. Asta își dă șansa să exersezi relațiile și înveți multe lucruri despre tine și despre cum vrei să arate mai târziu partenera ta și viața ta relațională. Te formezi pentru viață. Online-ul își dă posibilități nelimitate fără să-ți asumi riscurile de mai sus dar își ia posibilitatea de a trăi viața reală, nu pseudorelații.

Prevenirea consumului de substanțe narcotice și psihotrope la copii și adolescenți

Adolescența este vârsta căutărilor, a curiozității, a desprinderii de familie. Totuși stucturile cerebrale responsabile de controlul impulsurilor sunt insuficient maturizate ceea ce explică faptul că adolescenții se angajează în comportamente de risc. Dintre acestea consumul de alcool, fumatul și cronsumul de droguri. Până nu demult erau accesibile primele două. Dar de câțiva ani a crescut accesibilitatea și pentru droguri. Și acesta e un cuvând cheie „accesibilitatea”. Substanțele psihotrope pot fi cumpărate din proximitate și fiecare adolescent poate ajunge prin cineva la un vânzător. Apoi, există o ofertă bogată pentru toată lumea, de la 15 la 150 lei pentru diverse substanțe.

Câtă vreme avem în adolescență o căutare impulsivă de senzații și accesibilitatea destul de facilă la aceste senzații prin intermediul substanțelor psihotrope lupta pare aproape pierdută. Totuși, nu toți adolescenții consumă și asta ne dă speranțe și ar trebui să ne determine să reflectăm care sunt diferențele și ce putem face. Și ar fi câteva lucruri, pornind chiar de acasă, de la contextual familial, supravegherea copiilor, echilibrul lor emoțional, anturajul pe care îl frecventează, alternativele pe care le au ca distrare și alternativă la consumul de droguri. Și un al cuvânt cheie e „conexiunea” pe care o avem cu copilul, care determină cât este de deschis cu noi, ca părinți, ce diponibilitate are la auto-dezvăluire, ce suport găsește în noi. Ne ajută să aflăm care sunt nevoile lui. Pentru că din experiență vă spun, mulți adolescenți încep consumul de substanțe din nevoia de conectare cu ceilalți.

Important în procesul de formare a unui viitor adult echilibrat, adaptat, bine cu sine, inteligent emoțional

Sunt câteva elemente oarecum decisive pentru viața ulterioară. Primul este tipul de atașament pe care îl creează copilul cu persoanele de referință, pe parcursul primilor ani de viață. Dacă adultul semnificativ îi dă siguranță, copilul va porni în explorarea lumii știind că se poate întoarce oricând la o bază sigură. Acest lucru se construiește prin prezența părintelui, prin felul în care reacționează și calmează copilul, prin cădură și afecțiune oferite constant și consistent. Pe această bază se poate realiza ulterior socializarea secundară, atunci când copilul merge la grădiniță și interacționează cu copiii și adulții dinafara mediul famial. Un copil cu atașament securizant rămâne acolo având convingerea că părintele se întoarce după el.
Acceptarea necondiționată este un alt element cheie, care îi dă siguranța copilului că are valoare intrinsecă, el, ca persoană, fără să trebuiască să se lupte pentru aprecierea părintelui. Va invăța astfel, să se accepte și el pe sine ceea ce conduce la o stimă de sine bine calibrată. Acceptarea necondiționată nu înseamnă lipsa de limite și reguli care sunt necesare pentru că îi dau copilului repere și predictibilitate și prin intermediul acestora, siguranță. Să nu uităm că tot sistemul social are la bază seturi de reguli bine stabilite, fie că sunt legi, reguli morale, cutume sociale. Un copil crescut cu reguli devine un adult adaptat tocmai pentru că deja și-a internalizat acest mod de funcționare. Să nu înțelegem de aici că sistemul de reguli ar trebui să fie spartan, ci, câteva reguli importante, ne-negociabile și apoi, flexibilitate și negociere față de aspectele mai puțin importante.

Un copil fără reguli și limite poate avea dificultăți de adaptare școlară, pentru că în perioada asta apar sarcinile structurate (trebuie să stea în bancă, nu are voie să vorbească în timpul orei, să întrerupă învățătoarea, trebuie să ajungă la școală înainte de începerea orei etc). Mai târziu, în viață, dificultățile pot apărea în multe arii, inclusiv în stabilirea limitelor personale și ale celorlalți. Părinții ar trebui de asemenea să fie atenți la contextul pe care îl creează în jurul copilului. Un mediu conflictual, plin cu elemente aversive crește riscul pentru dezechilibrele emoționale de mai târziu. La vârste mici copiii învață predominant prin modelare comportamentală, deci părinții ar trebui să fie atenți la propriul comportament. Vin deseori adulți la cabinet care cer copiilor să-și regleze emoțiile și comportamentele și la o verificare sumară aflăm că ei au exact același tip de reacții. Ori, nu putem cere copilului ceva ce nu reușim noi să facem.