Open Practice Society reprezintă o comunitate în care învățăm, dar ne și distrăm. Ne jucăm cu arta, dar la sfârșit facem o expoziție. Râdem și glumim împreună ca sa aflăm chestii noi unii de la alții. Cam așa suna descrierea de pe evenimentul de Facebook al OPS - Fresh Edition. Sub îndrumarea lui Alin Uberti, directorul artistic, la ediția de toamna aceasta au avut loc ateliere de coregrafie, video experimental, linogravură, colaje și anarhie organizată, plus o expoziție de final.
"Lewis Hyde are citatul ăsta care îmi place enorm, că ironia este cântecul păsării care a învățat să-și iubească cușca. Eu simt că arta care rezonează cu persoanele tinere în ziua de azi e aia care încearcă să iasă din cușca asta. Arta care riscă ochi dați peste cap și pufnituri", spune Alin
Așa că l-am luat la întrebări pe Alin, ca să ne spună de ce trebuie să completăm 300 de pagini de birocrație pentru a pune în scenă o piesă de teatru, ce mai e ăla un artist în 2023, la ce rezonează tinerii în materie de artă, cum e cu anarhia organizată și câte și mai câte au reieșit din răspunsurile lui expansive.
Etapele care te-au adus aici
Sunt regizor de teatru, dramaturg și am început, timid, să fac și film. Am făcut teatru amator de la 10 la 19 ani, apoi am dat la facultatea de regie de teatru, la București, la UNATC. Am terminat și un master în regie de teatru contemporan la Universitatea de Arte Târgu-Mureș. Ca regizor de teatru și ca dramaturg am început să lucrez propriu-zis înainte de absolvire. Imediat cum am terminat cursurile de master am dat din nou la UNATC, de data asta la regie de film, pentru că îmi doresc foarte tare să fac și film.
Cu Open Practice Society am luat legătura mulțumită faptului că am reluat studiile. La ediția precedentă, care era menită persoanelor care studiază la UNATC și la UNArte, am fost participant. Acolo ne-am format niște echipe mixte și am făcut un soi de filme de dans. Andrei și Sabina, inițiatorii proiectului, ne-au oferit foarte multă libertate: ne-au pus la dispoziție, prin Jean Blăgoi, foarte mult echipament și ne-au zis că avem voie să facem ce vrem noi. Multe din persoanele participante sunt persoane care studiază coregrafia și cumva toată lumea s-a orientat spre o direcție care să conțină mișcarea corpului, dacă nu chiar dansul. Dar dincolo de asta, fiecare echipă a făcut cam ce-a vrut. În timpul zilelor în care filmam, Andrei și Sabina au venit cu ideea ediției curente, să luăm persoanele care au participat la celelalte ediții și să le dăm ocazia să își practice vocația și din postura de trainer.
Eu inițial trebuia doar să țin un atelier în ediția curentă. Ulterior am fost invitat să preiau mai multă responsabilitate. Habar n-am de ce. Mi s-a spus de multe ori că nu par chiar cel mai abordabil om de pe planetă, mă și uit încruntat de cele mai multe ori și țin minte că la ediția de la Open Practice Society la care am fost participant am vorbit foarte puțin. Dar cumva aleg să am încredere în încrederea pe care o au Andrei și Sabina în mine, pentru că au mai multă experiență și dacă au văzut ei ceva, înseamnă că o fi ceva acolo.Habar n-am, nu mi-am pus prea multe întrebări. Am acceptat destul de repede și am zis că descopăr restul pe parcurs.
Ce-și propune OPS
În toate contextele în care am vorbit sau scris până acum despre Open Practice Society am folosit în exces cuvântul „libertate”, care e un cuvânt foarte important pentru mine dar a cărei definiție cred că ar trebui să fie mult mai complicată decât e definiția care ne vine în cap de obicei când ne gândim la libertate.
Sigur, ce scriu acum nu este absolut deloc original, dar cred că merită reiterat.
Eu am găsit ideea asta formulată în feluri diferite la persoane mai inteligente decât mine, gen Bell Hooks, Emma Goldman sau David Foster Wallace. Mă refer la ideea că libertatea reală vine cu responsabilitate. Să-ți urmezi fiecare impuls, să faci orice vrei, oricând îți vine, să te dedai oricărei plăceri nu e libertate. E fix opusul libertății. Dacă sunt liber, în primul rând sunt foarte responsabil de alegerile pe care le fac și de consecințele lor. În al doilea rând, sunt foarte responsabil de comunitatea în care mă aflu, nu doar de mine; să pot să fac ce vreau eu, dar pe cont propriu, nu e libertate, e singurătate. Libertatea reală se obține atunci când mă asigur că și persoanele de care sunt alături au parte de ce am și eu parte. Și în al treilea rând, libertatea reală poate să însemne, de multe ori, un refuz, un nu. Să aleg să nu reacționez într-un anumit fel, chiar dacă îmi vine, să aleg să nu mă exprim într-un anumit fel, chiar dacă îmi vine, să aleg să nu mă supun unor compulsii, unor „îmi-vine-să”-uri. Confundăm de foarte multe ori libertatea cu dependența față de propriile noastre compulsii.
Și cred că răspunsul la întrebările astea două se află în paragraful precedent. OPS își propune să ofere și să educe libertatea reală a persoanelor tinere. Pentru că dacă învăț să fiu responsabil de alte persoane care fac parte din generația mea, să fiu responsabil de ce experiență propun cuiva, de ce și de cum anume pasez mai departe niște cunoștințe sau cum preiau mai departe niște cunoștințe, de faptul că toate astea pot să provină doar din generozitate, nu din nevoia de a-mi scoate sinele în evidență, de faptul că fiecare dintre noi creează, de fapt, contextul în care trăim, atunci devin liber. La prima vedere sună mai degrabă a ordine ce descriu, dar cred că libertatea nu e lipsa ordinii, ci capacitatea de a-ți crea propria ordine cu oamenii tăi, independentă de ordinea altora, din alte părți.
Pe lângă asta, e cu adevărat o platformă menită emergenței. Nimeni nu face parte dintr-un canon, suntem încă la începuturile drumurilor noastre vocaționale, încă e primăvară pe unde umblăm noi. Nu este o formă culturală alternativă care are în posturile de traineri niște persoane deja stabilite, cu încrederea în rețete care apare de multe ori după ce te-ai blazat. OPS înseamnă „născociți ce jocuri vreți voi, dar vedeți că jocurile au și reguli și pe alea tot voi trebuie să le născociți”.
Cum ai defini termenul de cultură alternativă
Cred că astea două se află într-o tensiune de când lumea. Și cred că tensiunea asta împinge de fapt lumea mai departe, o creează. Ce e mainstream e mainstream pentru că la un moment dat a atras atenția, a demonstrat sau cel puțin a părut că funcționează foarte bine și automat din ce în ce mai mulți oameni au devenit atenți. Dar la început nimic nu e mainstream. Sau invers, tot ce e alternativ poate să devină, la un moment dat, mainstream. Și cred că e fertil să fie așa.
E treaba tinerilor să facă probleme, să chestioneze, să contrazică. Să spună „bă, da’ noi de ce tre să facem așa cum ziceți voi?”. Edward de Bono scrie în „Gândirea laterală” că niciodată n-o să descoperi nimic nou dacă sapi unde au săpat alții. Și cultura alternativă cred că asta face, sapă gropi noi, până când la un moment dat descoperă ceva care e îndeajuns de nou și de bun încât rămâne stabilit. Și după devine parte din status quo și oamenii care la un moment dat săpau în alte părți pentru că nu le convenea să rămână acolo cu ce au descoperit. E treaba bătrânilor să spună „uite, noi din toate căutările noastre am descoperit că astea funcționează și astea nu funcționează, vă explicăm ca să nu vă chinuiți aiurea să căutați”. Și ce-a fost deja descoperit e valoros, dar nu ne putem opri acolo, că nu mai găsim nimic nou și atunci viața și cultura devin plictisitoare.
Impresioniștii sunt acum parte din canon, fac parte în mod clar din cultura mainstream, dar când au apărut erau niște răzvrătiți care voiau o alternativă. Alternativa propusă de ei a devenit valoroasă în timp și acum face parte din istoria artei. Nu există cultură alternativă fără cultură mainstream și vice versa. Se definesc și se diferențiază una pe cealaltă.
Culmea e că deși vedem asta în istoria culturii, parcă încă nu putem să înțelegem că e firesc. Dar poate și asta e inerent tensiunii ăleia de care am scris mai sus. Până la urmă fără o formă de naivitate nu s-ar mai apuca nimeni să descopere sau să inventeze nimic.
Bineînțeles, o nuanță pe care n-o putem ignora este și cea politică. Toată cultura, fie ea alternativă sau mainstream, e politică. Că nu toată cultura e angajată sau militantă, nu înseamnă că nu e totuși politică. Am observat că multe persoane din generații mai mari cel mai adesea se crispează când apare cuvântul „politic” lângă cuvintele „cultură” sau „artă”. Înțeleg de ce, e normal, persoanele care au trăit în timpul regimului comunist asociază ideile astea cu represiunea, propaganda și cenzura. Dar represiunea, propaganda și cenzura există și acum, doar că sunt mai perverse, au reușit să ne păcălească că nu există.
Dar de ce nu vedem, de exemplu, comedii romantice queer în mall-uri? Pentru că ideologia neoliberală în care ne aflăm are lațurile bine puse și pe cultură, nu doar pe economie. Antonio Gramsci a venit cu ideea asta de hegemonie culturală; ideologia din structurile decizionale, deci aia mainstream, decide să ne arate doar o singură lume posibilă, aia conformă cu valorile politice ale ideologiei. Așa era și cu realismul socialist, așa e și acum, cu realismul capitalist. Cultura mainstream încearcă să decidă o singură lume, pentru toată lumea și cultura alternativă de multe ori încearcă să propună alte lumi posibile.
Nu știu, poate gândesc așa pentru că încă sunt foarte tânăr. Poate peste patruzeci de ani o să devin mai conservator. Dar momentan sunt tânăr și știu că treaba mea e să mă contrazic cu bătrânii, chiar și dacă știu ei mai bine.
Atelierele din acest an
Avem trei ateliere de coregrafie, unul ținut de Ada Anghel, unul ținut de Dennis Mihai și unul ținut de Tamara Găgeatu. Mai avem un atelier de film experimental pe care l-a ținut Alex Pașca, un atelier de linogravură pus la cale de Ioana Pătrașcu, un atelier de colaje coordonat de Mara Oglakci și atelierul meu.
Cred că dincolo de faptul că sunt ateliere foarte diverse (chiar și cele de coregrafie, deși mijlocul de exprimare e același, direcția în care a mers fiecare trainer diferă mult: Ada, la atelierul ei denumit „Explorare în parteneriat" s-a ocupat de mișcarea corpului în raport cu un alt corp; Dennis va ține un atelier unde se va concentra foarte mult pe coagularea și coeziunea unui grup și Tamara se va ocupa cu raportul dintre corp și muzica live), fiecare dintre ateliere e o expresie foarte proprie a fiecărui trainer. Tocmai pentru că n-au existat niciun soi de opreliști, toată lumea a căutat să construiască un workshop bazat pe ce nevoi am simțit, sau ce neajunsuri am simțit în privința altor experiențe de tip formator. Adică nu vii doar la un atelier din care să zicem că dobândești un cvasi-instrumentar concret, ci te întâlnești și cu un fel de a privi lumea, pe care-l preiei și îl modifici după nevoile tale și poate după aia îl dai și tu, la rândul tău, mai departe.
Mara, de exemplu, care studiază montaj și sunet la facultate, are acest proiect de colaj (care mi se pare foarte înrudit cu montajul de film, până la urmă) de vreo doi ani, poate chiar mai mult. Ia vederi din anticariate și creează imagini noi, foarte frumoase, din combinațiile lor. S-a hotărât să împartă experiența asta și altora. Mi se pare un demers grăitor pentru generația noastră: cum încercăm să creem ceva nou din ce e vechi și prăfuit și nebăgat în seamă. Alex a avut un atelier în care în primele zile a fost foarte tehnic, a vorbit precis despre încadraturi și unghiulații și după aia, în zilele următoare, s-au apucat să scrie un scenariu împreună și să filmeze tot ce au gândit, a fost o muncă de creație colectivă unde, cel puțin la nivel narativ, și-au încredințat ideile unul altuia și una alteia ca să fie un film care să strârnească întreaga echipă.
Atelierul de anarhie organizată
Eu l-am denumit așa la mișto, inițial, când scriam scenariul pentru un spot pe care l-am făcut pentru promovarea atelierelor, pentru că nu știam ce nume să-i dau. Cred că mi-a venit la un moment dat când îi povesteam Marei ce vreau să fac și ea a râs de mine: “eu fac colaje și tu te apuci să-i înveți să fie anarhiști”. Până la urmă a rămas. E și, cel puțin în aparență, un oximoron. La fel ca și cuvântul libertate, mi se pare că definiția cuvântului anarhie e una foarte deformată. Lumea se panichează la cuvântul asta, ne imaginăm orașe care ard și oameni mascați care aleargă pe străzi și sparg magazine și se bat cu jandarmeria. Nu-mi propun să învăț pe nimeni cum să facă cocktail-uri molotov.
A mai fost descris și ca fiind un atelier de chestionare a relațiilor de putere. Care este și nu este o descriere justă. N-o sa stau să enumăr feluri în care putem să ne contrazicem cu părinții sau profesorii sau alte figuri de autoritate, deși fac asta de mult timp. Chestionarea va fi, poate, rezultatul atelierului, dar nu și scopul. Scopul e să învățăm să construim o comunitate și să o nutrim.
Vreau să le propun un context pe care să-l dezvoltăm împreună pe măsură ce trec zilele atelierului. Adică n-am niciun plan. O să inventăm un atelier pe loc. Știu doar începutul și finalul atelierului. Am luat o tablă pe care o să listăm împreună regulile uzuale din experiențe de tip formator: toată lumea vine la o anumită oră, toată lumea ascultă de un singur om care se presupune că știe mai bine și decide ce și cum face toată lumea, etc. Și din toate regulile astea o să agreăm împreună ce vrem să păstrăm și ce vrem să anulăm. Și o să ne construim propriul regulament care rămâne oricând modificabil. După aia, în funcție de ce așteptări, nevoi, dorințe și cunoștințe are fiecare persoană participantă, o să născocim împreună ce facem. Dacă ne hotărâm că vrem să mâncăm pizza și atât într-o zi, asta o să facem, dacă o să vrem să desenăm sau să scriem, asta o să facem. Dacă cineva știe foarte bine teorie muzicală sau să codeze, poate o să ne învețe și pe noi. Și până la final, în ultima zi, îmi doresc să nu mai scot eu niciun cuvânt din postura unui trainer ci să las atelierul să fie ghidat și dezvoltat de toată lumea prezentă, eu o sa devin un participant la exercițiile pe care le țin și le propun celelalte persoane. E un workshop care se descoperă pe sine, e o experiență de responsabilizare față de propria comunitate, e orice vom avea nevoie să fie.
De-aia anarhie și de-aia organizată. Mi se pare că în contextul pe care l-am moștenit de la structurile de putere, atât local cât și mondial, a devenit clar că starea lumii e gravă și că nu ne putem baza pe nimeni să ne îmbunătățească viața. Trebuie să învățăm noi să avem grijă de viața, de orașele, de comunitatea noastră. Trebuie să aruncăm la gunoi părțile din regulamentul vechi care clar nu funcționează și să creăm un regulament nou. În Varșovia există cartiere întregi care au fost construite cu molozul rămas după bombardamentele din război. L-au refolosit. Probabil toată lumea la vârsta mea a gândit asta, dar mi se pare că generația noastră simte responsabilitatea de a pune stop unor cercuri vicioase, de a rupe niște lanțuri. Cu atelierul ăsta îmi propun să încercăm să descoperim cel puțin un fel nou de a rupe un lanț.
Arta care rezonează cel mai mult cu tinerii în ziua de azi
Mă întreb asta în fiecare zi. Nu știu. Sau, mai degrabă, nu știu nimic cu certitudine, am doar intuiții pe care încerc să le urmăresc. Suntem o generație care a fost crescută de un vestigiu vulgar a ceea ce a fost postmodernismul. Modernismul din secolul trecut se lua la trântă cu valori mari: adevăr, credință, comunitate. Modernismul încă credea în eroine și eroi, în povești mari, în opere mari. Cred că, spus mai simplu, modernismul încă voia să creadă în lucruri. Doar că după aia au venit peste noi niște războaie mondiale și niște atrocități după urma cărora încă ne recuperăm. Omenirea s-a întâlnit cu niște idei absolut înfiorătoare, cu nazismul, fascismul și comunismul, cu Holocaust-ul, cu pogromuri. Și apoi, așa cum dadaiștii au refuzat tot ce a dus la primul război mondial, a venit, după al doilea război mondial, postmodernismul, care a declarat că n-are de gând să mai creadă în nimic, pentru că uite ce se întâmplă cu omenirea când începem toți să credem în același lucru.
Am început să deconstruim absolut totul. Au venit Deleuze și Guatarri, Foucault, Gianni Vattimo, Derrida, Baudrillard și au demonstrat cu niște lucrări super mega complicate și seducătoare că nimic din ce credeam că e fix și stabil nu e de fapt așa. Că totul e construit de om, că toate ideile pe care le respecta omenirea cu religiozitate nu se află în sângele nostru. Și împreună cu toată deconstrucția asta filosofică a venit și arta postmodernă, care a hotărât că n-o să mai luăm nimic în serios. N-o să ne mai lăsăm niciodată seduși de beția poveștilor. Trebuia să ținem constant minte că totul e o poveste inventată. Și toată artă a devenit hiperconștientă de sine. Toate operele de artă se refereau la ele și la alte opere de artă, ne întâlneam constant cu divagații, cu multe comentarii despre propria imagine, propria poveste. Ironia a devenit rebeliunea împotriva unei lumi care a creat niște orori de nedescris.
Ironia nu te lasă niciodată să te iei în serios. Îți amintește constant de micimea ta, de irelevanța ta, de cât de ridicol e să crezi în ceva (pentru că un om care crede în ceva riscă să devină un om care chinuie).
Și la momentul ăla lumea artei a fost dată peste cap. Duchamp a expus un pisoar, Kathy Acker a rescris Marile Speranțe. Doar că asta n-a ținut mult, pentru că televiziunea și publicitatea sunt deștepte și perverse și au realizat destul de repede că trebuie să mănânce și ele din tortul ăsta. Așa au apărut reclame care fac mișto de faptul că sunt reclame și sitcom-uri care fac mișto de faptul că sunt sitcom-uri. Și toată lumea a mușcat momeala, pentru că era înviorător să vezi o reclamă care își dă ochii peste cap la propria existență. A funcționat atât de bine încât am prins și noi, persoanele din generația asta tânără, genul ăsta de media. Dar noi am prins varianta vulgară, obosită, îmbătrânită, pentru că media asta a ajuns în țară după revoluție, n-au ajuns și variantele originale.
Și am crescut cu desene animate care știau că sunt desene animate, cu personaje care vorbesc direct cu noi, care își iau propriul univers la mișto. Avem rețele de socializare care îți amintesc constant cum arăți și că alte persoane arată foarte bine (că numai asta postează). Și când crești îmbibată sau îmbibat de media hiperconștientă de sine, devii și tu așa. Și așa suntem. Statisticile pe tulburări de anxietate la vârstele persoanelor tinere sunt horror. Ne-a paralizat ironia și auto-ironia. Văd atât de des persoane tinere care își comentează propriile acțiuni sau propriile sentimente. „Ce penibil e că plâng acum”. E un teren minat. Sigur, e sănătos să nu te iei prea în serios, dar auto-critica asta constantă care vine cu ironia nici nu îți permite să te dezvolți, să crești, pentru că dacă eu îmi conțin propria critică, n-are nimeni ce să-mi mai spună. Câți oameni n-ați auzit că încep să-și critice propria muncă înainte să deschidă oricine gura. Lewis Hyde are citatul ăsta care îmi place enorm, că ironia este cântecul păsării care a învățat să-și iubească cușca.
Eu simt că arta care rezonează cu persoanele tinere în ziua de azi e aia care încearcă să iasă din cușca asta. Arta care riscă ochi dați peste cap și pufnituri. Arta post-ironică, care nu ignoră instrumentele postmoderne dar le folosește ca să construiască, nu ca să deconstruiască. Arta care nu se sperie de sinceritate. Arta care poate să spună „poate nu e mare lucru, dar mă doare foarte tare, sufăr” sau „știu că nu dansez bine, dar uite ce mult îmi place să dansez”. Și e greu și mereu ne vine să sărim înapoi în cușcă de frică, dar cred că merită să n-o facem. Din câte am văzut, publicul tânăr a reacționat mereu foarte bine la încercările de onestitate. Zborul e mereu onest.
Lipsurile în cultura românească în prezent
Cred că sunt câteva și cred că se determină unul pe altul. E un cerc vicios.
Banii. Cred că majoritatea persoanelor care lucrează în cultură vor fi de acord. Avem foarte puțini bani și în mediul public și în mediul privat. Și sunt enorm de multe persoane mega-creative și care sunt convins că au idei super interesante pe care ar putea să le pună în practică dacă ar exista mai mulți bani. Atunci ar exista și mai multe contexte și am avea o lume culturală mult mai diversă care ar putea să vorbească mult mai multor oameni. Ne chinuim prin pivnițe și clădiri care stau să cadă și pe bugete atât de jenante că uneori ți-e rușine să te uiți în ochii oamenilor cu care lucrezi când le spui ce bani vor primi. A fost vara asta scandalul ăsta cu ordonanța de urgență unde trebuiau tăiați o grămadă de bani din cultură. Acum e povestea asta cu TVA-ul pe evenimente culturale. Oamenii din structurile decizionale clar nu văd cultura ca pe o necesitate. Sigur că motivația e una complexă, dar cred că unul dintre motive e și că majoritatea dintre ei sunt inculți până în măduva oaselor.
Interesul. Nu-i ca și cum oamenii din alte domenii de activitate au o viață mai ușoară. Sigur, am ajuns la o calitate a vieții și așa mai departe, dar nu suntem nici pe departe o țară prosperă. Și atunci când te chinui toată ziua să supraviețuiești, nu-ți mai arde neapărat să-ți îmbogățești viața culturală. Și pentru că în cultură devenim hiperspecializați și ne închidem în turnuri de fildeș pline de referințe și citate și estetici la care persoanele cărora ne adresăm cu demersurile noastre nu au timp să obțină acces, ajungem să stăm noi între noi, cu activitatea noastră culturală mega-bibliografiată dar care nu atinge cu nimic omul din fața noastră. Cultura e obosită și receptorul cultural e prea ocupat să-și plătească chiria ca să mai umble pe la expoziții, spectacole, proiecții, lecturi publice...etc. E firesc și înțeleg, dar simt că în situația asta noi greșim cel mai mult. Din motive, la fel, pe care le înțeleg: ne chinuim așa tare să ducem până la capăt niște proiecte că de multe ori uităm că le facem pentru oameni.
Experimentul. Pentru că n-avem bani, n-avem timp să creăm niște contexte laborator în care să testăm, să greșim și să descoperim. Cred că dacă am ști că avem resursele necesare să gândim un plan de cercetare culturală pe, să zicem, cinci ani de zile, ar fi mult mai multe persoane interesate să facă asta și automat am avea parte de niște evenimente culturale mai interesante, mai cuprinzătoare, mai proaspete. La fel cum am zis mai sus, n-ai timp să cercetezi când ai chirie de plătit. Dar cred că dacă oamenii ar avea parte de cultură care miroase a nou, ori am revitaliza publicul pe care îl avem acum, ori am descoperi unul nou care abia aștepta o schimbare.
Birocrația. În mediul privat, toate finanțările se obțin cu atâta osteneală birocratică: totul trebuie justificat, calculat, prevăzut, demonstrat, decontat. Și evident că asta limitează enorm activitatea și îi dă un aer steril. Simțim, când rămânem la un Q&A, că în majoritatea cazurilor acea activitate există doar pentru că era un artificiu suplimentar care dădea bine în aplicația către entitatea finanțatoare. Hannah Arendt a scris că birocrația a fost inventată de imperiile colonialiste și de regimurile comuniste ca să sporească controlul asupra populațiilor. Noi teoretic ne-am eliberat, dar am păstrat structurile birocratice. Nu știu care ar fi o posibilă soluționare, dar știu că e absurd să trebuiască să predai un dosar cu aproape 300 de foi pentru că vrei bani ca să faci un spectacol de teatru.
Identitatea națională. Nu sunt naționalist, ba dimpotrivă, dar cred că importăm foarte mult fără să diluăm în vreun fel propriu ceea ce aducem în cultura noastră. Sigur, trăim într-o lume în care totul e peste tot, dar am văzut cât de mult contează pentru oameni să vadă și să audă imagini și cuvinte care sunt despre spațiul lor. Am avut trei premiere vara asta, PARTY, la unteatru, câini vs uranus, la MNAC și Vibesz, care s-a jucat prin cartierele din Târgu-Mureș. În toate trei spectacolele am insistat mult să ne inspirăm din lumea contemporană românească. Și publicul s-a bucurat enorm de asta. Nu zic să avem motive tradiționale în logo-uri sau să existe evenimente culturale doar cu muzică etno. Vorbesc mai mult de un spirit, de o nevoie a mea ca artist (și ca receptor al altor demersuri artistice/culturale) să respir aer care miroase ca lumea mea. Când citesc despre copilăria lui Radu Cosașu de pe Popa Nan, mă simt altfel, pentru că locuiesc lângă Popa Nan și strada aia are dintr-odată mai mult sens pentru mine.
Care mai e portretul unui artist în 2023
Am tot scris, mai sus, despre cuvinte la care lumea se crispează sau panichează. Ăsta e un cuvânt la care mă crispez eu, în pofida faptului că îl tot folosesc. Cred că există foarte mulți oameni foarte mișto care practică artele și care câștigă bani din asta, dar nu-i pot descrie ca fiind artiști. E un cuvânt foarte important pentru mine. Și am o definiție clară, dar nu una pe care mi-e ușor s-o pun în cuvinte. Cred că un artist are foarte multe responsabilități. Trebuie să caute, să nu se complacă în formule/rețete, să gândească dincolo de glorie sau faimă, să încerce să comunice ceva care nu poate fi pus în cuvinte, să contrazică când e cazul, să incomodeze când e cazul și cel mai important, să fie onest. Și multe persoane ajung să facă artă ne-onestă și chiar dacă are toate ingredientele unei opere de artă bune acolo, noi simțim. Poate nu putem să punem în cuvinte, dar simțim lipsa de onestitate. Și egocentrismul. Sunt coleg la facultatea de film cu niște persoane foarte inteligente și creative, dar toată lumea mi-a spus, într-o formă sau alta „eu fac film pentru mine” și atunci mi se pare că deja ai pierdut meciul, dinainte să-l începi. Arta cu adevărat bună e onestă și e gândită ca un cadou, vine din generozitate, vine din nevoia de a lupta cu singurătatea, vine din nevoia de a împărtăși o experiență. Să ne bată tuturor inima în același timp.
Dar ăsta e doar un credo personal, nu neapărat un portret în 2023. Cred că artiștii în 2023 încep să renunțe la definiții clare. Rar mai întâlnim o persoană care face doar o artă. Cineva care scrie, poate și pictează, cineva care joacă face și muzică și tot așa. Și lucrările, operele noastre încep să aibă același aer. Ceea ce mi se pare dătător de speranță, pentru că avem mai multe domenii de expresie din care putem să culegem și atunci automat ceea ce transmitem o să fie mai viu, mai bogat, mai asemănător vieții contemporane, care e una plină de elemente din tot soiul de locuri. Totul se topește în tot. Nu cred că ăsta e un lucru neapărat rău. Postmodernismul de care am scris mai sus a cauzat și asta, abilitatea asta a lumi de a cola, de a combina, de a remixa arta înaltă cu arta joasă, de a așeza artele la aceeași masă.
De asemenea, mi se pare că am dobândit un pic mai multă conștiință de altceva de care am scris la una dintre întrebările precedente. De greutatea politică pe care o are fiecare gând artistic. De faptul că arta vine inevitabil în descendența unui discurs ideologic. Acum există un dialog pregnant despre responsabilitatea pe care o are fiecare operă de artă față de discursul ideologic cu care se intersectează. Sigur, cred că există situații în care ajungem in zone ridicole din pricina asta, dar e un simptom inevitabil care cred că poate fi gestionat și permis. Până la urmă mai multă atenție asupra ce poate să însemne o carte sau un film conduce la mai multă analiză, cel puțin la mai multă analiză post-actului de creație, care n-are cum să nu îmbunătățească arta.
Și cred că, cel puțin în mediul privat, toată lumea e și puțin manager. N-avem de ales. Învățăm să scriem proiecte, să facem deconturi, să facem și puțin PR și promovare. Nu-mi place neapărat, dar până să poți schimba un sistem trebuie să înveți să supraviețuiești în interiorul lui.
