50.000 de kilometri pedalați pe 4 continente, 4000 de km navigați pe Amazon, 2.500 de kilometri străbătuți pe jos în Noua Zeelandă și Australia, 8 ani de explorare a ultimelor zone sălbatice ale planetei. Radu Păltineanu este un explorator modern al ultimelor sălbaticii ale Terrei, cunoscut ca primul român care a traversat continentele americane pe bicicletă, o performanță care i-a adus în 2018 titlul de "Aventurierul European al anului".
Seria de expediții a continuat cu traversarea arhipelagului neozeelandez la pas și pe bicicletă și apoi cu explorarea pe tricicletă a celor mai sălbatice colțuri ale Australiei. Experiența acumulată în timpul acestor expediții constituie baza pentru o serie de cursuri pe care le susține, inspirând oamenii să își depășească limitele și zonele de confort. Radu s-a implicat și în câteva proiecte sociale, printre care Bicicleta cu Ghiozdane, un program de educație non-formală desfășurat în 21 de școli, licee și universități, la care au participat 1300 de tineri.
”Necunoscutul este cel care mă face curios să merg mai departe iar necunoscutul este pavat de cele mai multe ori cu obstacole. Acolo, în sălbăticie, cu harta și busola în mână nu ai la cine sau la ce apela atunci când trebuie să-ți găsești drumul, să-ți drămuiești hrana și resursele și să faci față unor condiții de cele mai multe ori extreme. Acolo trebuie să gândești fiecare mișcare aidoma jocului de șah”, spune Radu.
Noua lui provocare este expediția 10 insule sălbatice, un proiect prin care își propune traversarea a 10 insule care găzduiesc unele dintre ultimele zone cu adevărat sălbatice ale Terrei. Radu vrea să documenteze aceste zone prin imagini care vorspune povești despre pierderea biodiversității, efectul schimbărilor climatice, pierderea habitatului și importanța conservării acestor ultime sanctuare naturale.
Povestim în continuare cu Radu Păltineanu despre ce înseamnă să fii un explorator modern, care a fost prima aventură care i-a declanșat pofta de explorare și cum treci de limitele rutinei și ale fricii pentru a te bucura de necunoscut.
Etapele care te-au adus aici
Mă consider un explorator modern al ultimelor sălbaticii ale Terrei. Sunt primul român care a traversat continentele americane pe o bicicletă, o performanţă care mi-a adus în 2018 titlul de "Aventurierul European al anului".
Atracția față de necunoscut şi dorinţa de explorare prin mijloace nemotorizate sunt cele care m-au condus către cele din urmă zone sălbatice de pe Terra. Astfel, seria de expediţii a continuat în 2020 cu traversarea arhipelagului neozeelandez la pas şi pe bicicletă, iar mai apoi, în 2021 și 2022 cu explorarea pe tricicletă a celor mai sălbatice colţuri ale Australiei.
Probabil că prima și cea mai importantă etapă care m-a adus aici a fost copilăria petrecută în Piatra Neamț, unde, vară de vară, de mână cu bunicul meu, cutreieram dealurile și pădurile din apropiere de oraș în căutare de plante medicinale sau ciuperci. Acele plimbări mi-au creat un bond unic cu lumea naturală dar și o curiozitate despre ce se află dincolo de granița orașului, a județului, a țării.
Apoi, la 15 ani, am emigrat cu părinții în Canada, o oportunitate care avea să-mi deschidă uși și orizonturi nebănuite. După ce am absolvit în 2015 cursurile facultății de inginerie software din cadrul Universității McGill din Montreal, în loc să mă îndrept către o carieră în IT, am decis să-mi dedic viața explorării, așa că pentru următorii 3 ani de zile am încălecat pe șaua unei biciclete și am străbătut 34.554 de km prin sălbăticia Americilor, din Alaska în Patagonia povestind pe rețelele de socializare despre această experiență și motivând tinerii din România să-și iasă din zona de confort și să-și urmeze drumul lor original, oricât de nebun și greu li s-ar părea.
Cum s-ar numi capitolele vieții tale până acum
Copilăria, Adolescența și Maturitatea. Poate părea simplistic spus dar ele fac sens pentru mine și asta o zic gândindu-mă strict la activitatea mea expediționară.
Copilăria m-a apropiat de natură și mi-a deschis apetitul către explorare. M-a făcut curios să explorez lumea de lângă mine și m-a făcut să visez către alte zări, bănuite și nebănuite. În plimbările de mână cu bunicu am învățat despre specii de plante și de ciuperci dar dincolo de toate astea, plimbările în natură mi-au format un ochi critic, atent la detalii și conectat cu o altă realitate. M-au făcut să mă simt acasă pe dealuri, în natură și să mă simt bine în lipsa confortului.
Adolescența m-a dus pe alte meleaguri îndepărtate, în Canada, de unde aveam imediat după terminarea studiilor să plec în cea mai nebunească expediție pe care mi-aș fi putut-o eu imagina atunci, cea de traversare a Americilor pe o bicicletă, din Alaska până în Țara de Foc. A fost prima mea aventură de anvergură pe care am realizat-o în pofida faptului că nu am avut sponsori și suportul logistic necesar unui astfel de proiect. Dar asta mi-a arătat că pot și că mi-e bine pe acest drum al meu mai atipic.
Maturitatea a venit odată cu pandemia de COVID-19, atunci când, blocat fiind în Noua Zeelandă împreună cu partenera mea Irina, am decis să transform un moment de aparentă criză într-o nouă oportunitate expediționară. Așa că pentru următoarea jumătate de an am eplorat la pas și la pedală întreg arhipelagul neo zeelandez iar în anii care au urmat am traversat Australia pe un traseu uriaș care a urmărit cele mai sălbatice și neatinse colțuri ale continentului roșu.
Simt că “adolescentul” Radu care traversa cu câțiva ani în urmă Americile a ajuns odată cu aceste două aventuri oceanice la o maturitate. Acum nu mai urmăresc kilometri și distanțe enorme cum o făceam în Americi, acordând o mult mai mare importanță detaliilor și mergând mult mai în profunzime în teritoriu.
Dacă traversarea Americilor a reprezentat pentru mine un drum solitar, un drum inițiatic al unui tânăr nesigur în căutarea unor răspunsuri, ultimele două expediții oceanice realizate alături de Irina m-au dus către o maturitate pe acest drum pe care mi l-am ales și m-au făcut totodată să-mi doresc să organizez expediții din ce în ce mai tehnice și complexe. Practic, acela a fost punctul în care mi-am dat seama că vreau să-mi dedic viața explorării ultimelor zone rămase cu adevărat sălbatice pe Terra.
Declicul
Pasiunea mea pentru explorare a început cu siguranță în drumețiile pe care le făceam în copilărie, de mână cu bunicu pe dealurile din apropiere de Piatra Neamț, orașul în care am crescut. Am fost încă de la o vârstă fragedă în contact cu natura și asta mi-a creat un bond cu ecosistemul dar totodată și o curiozitate de a explora ce se află dincolo de granița orașului, a județului a țării.
La 11 ani plecam de unul singur cu trenul la Bicaz sau la Bacău iar la 13 ani am realizat prima ieșire cu bicicleta în afara orașului, până în comuna unde mama lucra ca medic la dispensarul local. Îmi setam tot felul de obiective și eram curios să văd dacă sunt capabil să le ating. Emigrarea în Canada nu a făcut altceva decât să-mi lărgească orizonturile.
Ce te atrage la zonele sălbatice ale Terrei
Puritatea și lipsa de infrastructură antropică, faptul că te afli acolo, într-o junglă fără cale de acces, fără potecă sau într-un deșert, pe o calotă glaciară unde nu vezi linii de înaltă tensiune, șosele, cătune. Ca primii oameni care nu aveau repere și elemente ajutătoare. Trebuiau să se descurce cum pot. Să găsească soluții la probleme. Să-și facă un drum și un rost acolo unde nu era nimic.
Poate nu conștientizăm acest aspect, dar doar 30% din suprafața Terrei mai poate fi considerată cu adevărat sălbatică. În Europa, de exemplu, nu mai poți zice că te afli în sălbăticie nicăieri. Nici măcar în Scandinavia. Ai un cătun, ai infrastructură, ai ceva omenesc undeva, o șosea, aproape de tine chiar și acolo unde ți se pare ție că ești înconjurat de codru.
Doar Brazilia, Rusia, Canada, Australia, SUA (în special Alaska) și câteva alte țări de dimensiuni foarte mari se mai pot bucura de arii care pot fi considerate adevărate sălbăticii. Și bineînțeles câteva insule și Antarctica, continentul înghețat.
Sunt atras de aceste zone rămase cu adevărat sălbatice fiindcă sunt conștient că în ritmul actual de dezvoltare, ele vor dispărea într-o generație sau două. Ne dorim la nivel global dezvoltare și asta, inevitabil, se traduce printr-o reducere a ariilor sălbatice. O nouă șosea, o nouă linie de înaltă tensiune, un nou cartier străpunge ecosistemul și îl fragmentează.
Acolo unde nu există infrastructură trebuie să gândești, trebuie să te supui unor presiuni și unor situații a căror rezolvare trebuie să o găsești fiindcă e un joc cu miză foarte mare: viața ta. Ești de cele mai multe ori la limită. Nimic nu îți este întins pe tavă. E greu dar greul ăla te trece printr-un proces și te scoate de acolo cu niște lecții extraordinare. Prea mult ne-am învățat cu rutina și cu confortul și prea puțin știm să ieșim în afara lor să obținem acele unghiuri diferite de a vedea anumite lucruri, de a învăța cu adevărat. Ei bine, asta mă atrage cel mai mult la aceste zone rămase cu adevărat sălbatice pe Terra. Mă provoacă și învăț enorm de acolo.
Prima ta mare aventură
Aș tinde să zic că prima mea mare aventură a fost la 13 ani, atunci când am plecat cu bicicleta din Piatra Neamț până în comuna unde mama lucra ca medic. Vroiam să-mi demonstrez că pot parcurge acea distanță pe bicicletă. Mama a înlemnit când m-a văzut. Chiar mai devreme, pe la vreo 11 ani începusem să prind curajul de-a lua trenul de unul singur de la Piatra Neamț la Bicaz sau la Bacău. Acestea au fost primele aventuri care mi-au deschis apetitul către ceea ce avea să urmeze.
Cu adevărat prima mea mare aventură de anvergură a fost cea de traversare a Americilor pe o bicicletă, o aventură care a durat 3 ani și 3 luni și a însumat 34.554 de km pedalați din Alaska până în Țara de Foc prin toate țările continentale ale Americilor. A fost prima aventură de acest gen realizată de un român iar pentru asta am fost numit Aventurierul European al anului 2018, un titlu acordat în trecut unor alți exploratori cum ar fi Felix Baumgartner sau Simone Moro.
De menționat ar fi faptul că regizorul român Andrei Dăscălescu lucrează în acest moment la un film despre această aventură pe care am realizat-o între 2015 și 2018 iar eu scriu o carte.
Definiția exploratorului
În viziunea mea un explorator este o persoană care se aventurează în locuri necunoscute sau mai puțin cunoscute sau chiar percepute a fi periculoase, fie pe uscat, pe mare sau de ce nu chiar în spațiul cosmic, cel mai adesea în căutarea unei aventuri. Prin prisma activității lui el extinde înțelegerea și cunoștințele pe care le avem despre lume, geografie, culturi, ecosisteme și de cele mai multe ori doboară prejudecăți.
Totodată exploratorul urmărește și obiective bine definite. Cel puțin în viziunea mea, el este un atlet de top care se folosește de skill-uri din diferite domenii pentru a-și atinge obiectivul, fie el cel de a traversa un continent pedalând, de a explora o junglă îndepărtată sau de a traversa o calotă glaciară pe o rută nouă trăgând o sanie după el.
Exploratorul se încumetă să intre acolo unde nimeni sau foarte puțini oameni ajung. Exploratorul se simte bine în zona de necunoscut și iubește lipsa confortului fiindcă el de acolo din necunoscut își trage motivația.
Cum devii explorator
Nu există vreo rețetă anume. Este poate cea mai atipică meserie, dacă o pot numi așa. Exploratorul se naște în primul rând dintr-o curiozitate de a descoperi ceea ce nu îi este lui sau nouă, oamenilor, în general, familiar, ceea ce nu cunoaștem. Dar și dintr-o dorință de a-și depăși anumite limite și de a urmări obiective foarte clare.
Pentru a deveni un explorator în sensul modern îți trebuie o organizare exemplară și skill-uri din diferite domenii: alpinism, ciclism și chiar canotaj. Și o doză de curaj, evident.
Obiectivul rămâne totuși cel mai important. Este cel care dă structură și sens expedițiilor, iar în timp, aceste obiective pot deveni din ce în ce mai ambițioase și complexe.
Un tânăr care-și dorește să exploreze ceea ce a mai rămas din sălbăticia lumii, fiindcă eu la asta mî gândesc când zic explorare, ar trebui să înceapă cu obiective mici, care să-l scoată treptat din zona lui de confort. Corpul și mintea trebuiesc obișnuite și antrenate treptat. Apoi abia se poate gândi la expediții de anvergură de traversare a oceanelor, a continentelor sau pur și simplu de escaladare a unui vârf neatins.
Cum îți alegi expedițiile
Orice expediție trebuie să aibe un element de dificultate, părerea mea. Eu când zic expediție mă gândesc la atingerea unui obiectiv, de cele mai multe ori o traversare de insulă sau de continent sau atingerea unui vârf, evident, prin mijloace nemotorizate. Iar în alegerea acelui obiectiv cântărește foarte mult gradul de dificultate pe care îl percep de la bun început.
Dacă mă simt extrem de confortabil cu ideea și dacă știu din prima că acel obiectiv este ușor de îndeplinit, unde mai este provocarea? Eu caut să învăț din aceste expediții, caut să mă provoc și să-mi depășesc niște limite, oricare ar fi ele.
Dacă nu simt frică referitor la ceea ce am să întâlnesc pe traseu, dacă nu am nici o urmă de dubiu că voi face față obstacolelor și greutăților, atunci acea expediție nu are nici un sens pentru mine. Nu fac turism. Nu mă duc acolo pe teren să mă simt bine. Mă duc să mă provoc, să dobor niște limite și să arăt celor care mă urmăresc o față diferită a lumii dar și de ceea ce suntem capabili atunci când schimbăm puțin felul în care abordăm lucrurile.
Cum te pregătești înainte de expediție
Pe teren, direct. Dacă îmi propun să traversez Tasmania (ceea ce voi face) voi petrece timp în natură în Tasmania (pe cât posibil, dacă nu, în condiții de relief și climă similare), urmărind obiective mai mici. Mă voi expune elementelor și voi parcurge trasee mai scurte. Voi încerca să mă apropii ca activitate, mediu și skill-uri de ceea ce voi experimenta în expediție.
Uneori, pentru obiectivele pe care mi le propun, am nevoie să obțin skill-uri noi și atunci apelez la experți sau persoane care știu că au mai făcut acel gen de expediție să mă învețe, să rup meserie de la ei.
Explorarea, cum subliniam anterior este până la urmă un sport complex. O traversare de continent sau de insulă combină de cele mai multe ori skill-uri din alpinism cu skill-uri din canotaj, fiindcă pentru a te deplasa între punctul A și punctul B, pentru a face traversarea propriu-zisă și a-ți îndeplini obiectivul ales, trebuie să treci câteva lanțuri muntoase și să parcurgi cursul unui râu. Totul prin mijloace nemotorizate. Dar acesta este doar un exemplu care-mi vine acum în minte.
Când ți-a fost cel mai mult frică
Frica este o emoție primordială care stă la baza supraviețuirii. Dacă nu aș simți frică, nu aș putea supraviețui fiindcă nu aș avea cum să mă apăr sau să ocolesc anumite situații care-mi pot fi fatale. În schimb, sunt conștient că frica poate fi exacerbată din diferite motive, iar atunci ea îmi poate paraliza voința, poate acționa, ca să zic așa, împotriva mea. Și încerc să fiu mereu atent la asta. Nu vreau ca frica nejustificată să mă oprească din a-mi depăși anumite limite sau de a mă opri în a-mi atinge obiectivul. Acestea fiind spuse, chiar dacă încerc să-mi iau riscuri calculate, au existat câteva situații limită prin care am trecut de-a lungul ultimilor 8 ani de când explorez lumea și în care am simțit inevitabil frică.
În decembrie 2017 încercam să fac o ascensiune pe vulcanul Parinacota situat la granița dintre Bolivia și Chile când, trecut de cota 6.000, relativ aproape de vârf, am fost surprins pe versantul golaș de o furtună de zăpadă cu trăznete, un fenomen extrem de atipic. Aveam pioletul în mână și puteam atrage trăznetul cu ușurință în orice moment. Nu aveam unde să mă ascund. Eram complet vulnerabil și cuprins de frică. Oricând aș fi putut fi trăznit. Am abandonat ideea de a atinge vârful și am început imediat să cobor și eventual, furtuna a încetat. Deci, în final totul a fost ok.
Dar acesta nu a fost singurul moment la limită unde am simțit o frică paralizantă. Pe când traversam Americile pe bicicletă, într-un cartier din micuțul orășel Kourou din Guyana franceză, trei puști mi-au pus o armă în față și au vrut să mă jefuiască iar în Panama un tip m-a jefuit cu cuțitul în mână. În Țara de Foc o furtună extremă mi-a pus cortul la pământ în miez de noapte și am fost aproape de a intra în hipotermie.
Cred că important este să iei aceste situații ca atare, calm, oricât de grave și traumatizante ar fi ele. Ultimul lucru pe care ți-l dorești atunci este panica. Stăpânirea de sine este cheia în aceste situații limită, părerea mea.
Ce ai învățat cel mai important
Că orice mi-aș propune, oricât de nebunesc și atipic poate părea ca și proiect și ca și obiectiv el poate fi dus la capăt atât timp cât sunt dispus să perseverez și să percep obstacolele care-mi stau în cale, între mine și obiectiv, ca etape premergătoare și necesare din care învâț.
Dacă calea îmi pare prea dreaptă și lipsită de hop-uri înseamnă că ea este deja bătută de mulți, merg la sigur și nu asta vreau. Eu din obstacole, din necunoscut îmi trag motivația fiindcă acolo, cred eu, rezidă potențialul de a explora și de a învăța ceva nou.
Necunoscutul este cel care mă face curios să merg mai departe iar necunoscutul este pavat de cele mai multe ori cu obstacole. Pentru a naviga în necunoscut ai nevoie de mult problem solving, creativitate și skill-uri foarte diverse. Acolo, în sălbăticie, cu harta și busola în mână nu ai la cine sau la ce apela atunci când trebuie să-ți găsești drumul, să-ți drămuiești hrana și resursele și să faci față unor condiții de cele mai multe ori extreme. Acolo trebuie să gândești fiecare mișcare aidoma jocului de șah. Dar obstacolele alea te învață cine ești și de ce ești capabil iar atât timp cât nu te abați de la drumul tău, ele nu sunt decât niște etape pe care le parcurgi înspre atingerea obiectivului tău.
Noua ta expediție, 10 insule sălbatice
În cei 8 ani de când explorez lumea prin mijloace nemotorizate am evoluat și am început să-mi doresc expediții din ce în ce mai dificile și mai tehnice. Australia și Noua Zeelandă, țările unde am desfășurat ultima aventură m-au adus și mai aproape de lumea naturală și m-au făcut să-mi doresc să explorez arii mai restrânse în mult mai mare detaliu. Cei 3 ani petrecuți explorând Noua Zeelandă și Australia m-au făcut să-mi doresc expediții mai focusate. Așa a luat practic naștere ideea de a străbate “10 isule sălbatice”.
Dacă la început vedeam o valoare foarte mare în a străbate distanțe uriașe pe bicicletă traversând continente și bifând superlative, acum focusul meu s-a mutat înspre arii mai restrânse să zic așa, zone cu adevărat sălbatice, fără infrastructură și care prezintă un grad de dificultate ridicat atunci când îți propui să le traversezi la pas, în caiac-canoe sau trăgând o sanie după tine, în cazul zonelor polare.
Deasemenea, noul proiect a fost gândit în contextul în care ceva mai puțin de 30% din suprafața Terrei mai poate fi considerată cu adevărat sălbatică, iar aceste 10 insule prezintă unele din ultimele jungle sau calote glaciare existente pe Terra pe care îmi doresc să le documentez cu imagini care vor crește gradul de conștientizare, vor spune povești despre riscul de pierdere a biodiversității, efectul schimbărilor climatice, pierderea habitatului și mai ales importanța conservării acestor locuri.
Când zic insule în contextul acestui proiect, toate cele 10 insule alese în proiect sunt insule de dimensiuni mari și foarte mari situate pe 6 din cele 7 continente. 5 dintre cele 10 insule sunt cele mai mari insule ca suprafață de pe Terra iar restul se află în primele 50 de insule ca suprafață. Este un proiect unic, care nu a mai fost realizat de nimeni până acum și care are șansa de a pune România pe harta marilor expediții și aventuri la nivel mondial.
E poate mult spus insule sălbatice fiindcă unele dintre acestea sunt populate de milioane de oameni. Cuvântul sălbatic în cadrul acestui nou proiect se referă mai degrabă la traseul pe care îl voi urma prin zone fără infrastructură, fără poteci, prin junglă sau pe gheață, în funcție de insulă.
Este un proiect care însumează 10.000 de kilometri pe care îi vor parcurge la pas, în caiac-canoe și pe schiuri trăgând o sanie după mine și care mă va purta de la +40°C la -40°C, din jungle impenetrabile până pe ultimele calote glaciare rămase pe Terra. Practic, fiecare traversare de insulă va lua între 1-4 luni și reprezintă o expediție în sine. Este un proiect care îmi va testa mie și partenerei mele, Irina Repede, care mă va însoți în traversări limitele fizice și psihice.
Cum ai ales cele 10 insule
Hai să încep prin a menționa care sunt cele 10 insule pe care mi-am propus să le traversez în noul proiect. Este vorba de Tasmania (Australia), Insula Mare a Țării de Foc (Chile), Noua Guinee (Papua Noua Guinee), Terre Grande (Noua Caledonie), Borneo (Indonezia), Madagascar, Insula Vancouver (Canada), Islanda, Groenlanda și Insula Baffin(Canada).
Un criteriu important în alegerea lor a fost cel de a fi situate în colțuri diferite ale Terrei și de a fi de dimensiuni mari și foarte mari. Vorbim de cele mai mari insule de pe Terra care găzduiesc încă adevărate sălbăticii și care face orice traversare nord-sud sau est-vest (abordarea diferă de la insulă la insulă) extrem de dificilă. Travesarea unei singure insule cum ar fi Tasmania sau Noua Guinee poate fi percepută ca o adevărată reușită în lumea explorării. Ai zone unde nu avansezi mai mult de 1 kilometru pe zi. Jungla impenetrabilă, lipitorile, șerpii, intemperiile, fac din orice astfel de traversare care variază ca scop și durată în funcție de insulă o adevărată provocare. Nu mai zic de insulele polare cum sunt Groenlanda și Insula Baffin unde trebuie să faci față zeci de zile temperaturilor care scad până la -40° C și trebuie să tragi o sanie cu zeci de kilograme de echipament și hrană după tine. Pentru unii oameni cuvântul insulă este asociat cu un paradis exotic unde pleci în vacanță să uiți de toate și să te relaxezi. Pentru mine, ideea de insulă înseamnă, cel puțin în cadrul acestui proiect un loc extrem.
Ar fi de menționat faptul că unele din aceste insule nu au mai fost niciodată traversate cu mijloace nemotorizate cum vreau să o fac eu și pe traseul pe care vreau să o fac. Fiecare insulă reprezintă o traversare aparte, de regulă fie pe direcția nord-sud, fie pe direcția est-vest și trebuie, de regulă, pentru a fi considerată o traversare să se facă în cel mai lat punct al insulei. Acest gen de expediții necesită o etică. În cazul meu tot ceea ce voi face în acest proiect va fi exclusiv nemotorizat. Unele zone din aceste traversări vor fi străbătute la pas, altele pe schiuri și altele în caiac sau canoe, dar exclusiv fără ajutorul vreunui motor.
Sigur, uneori ai nevoie să fi dus de un elicopter la punctul de start sau prelaut de la finish dar în timpul expediției tot ceea ce voi face acolo pe teren este nemotorizat, pe cont propriu.
Logistica
În primul rând trebuie să-ți stabilești obiectivul și parametrii expediției, regulile pe care le vei urma în traversare prima regulă în cazul meu fiind faptul că realizez această expediție prin mijloace nemotorizate. Apoi începe planificarea traseului pe care îl voi urma. Vreau să știu ce zonă geografică voi traversa și cum.
Pe jos prin văi sau pe râu în canoe, sau amble? Sigur, ruta poate varia puțin de-a lungul expediției. Vorba aia, uneori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și ești într-un mediu sălbatic unde orice se poate întâmpla dar obiectivul este important să rămână tot timpul același. Dacă îmi propun să traversez insula prin cel mai lat punct al său din punctul A în punctul B, aceste două puncte rămân constante.
Așa că este esențial să fac rost de o hartă topografică bună a zonei pe care urmează să o traversez ceea ce nu este deloc ușor. Suntem învățați să folosim Google Maps pentru orice în ziua de azi dar în sălbăticie nu mă ajută prea tare. Am nevoie de curbe de nivel, de rețeaua hidrografică, de hărți topo foarte bune iar acestea sunt greu de obținut fiindcă în unele zone ele ascund secrete de stat, resurse, etc. Cunoștințele localnicilor ajută uneori, unele din aceste zone sălbatice pe care îmi doresc să le explorez aflându-se încă în controlul comunităților indigene care au un stil diferit de viață, cunosc foarte bine zona și au rute cunoscute doar de ei.
Al doilea pas, după ce am stabilit obiectivul și ruta expediției încep să aleg echipamentul necesar în funcție de cât de lung și greu este traseul și de condițiile climatice pe care le anticipez. Dacă expediția are loc în Tropice aleg un echipament care să mă protejeze de soare, de țânțari și care să respire cât mai bine. Dacă urmează să traversez o zonă polară sau o zonă rece subarctică voi alege materiale extrem de călduroase și performante pentru că riscul cel mai mare este cel de a intra în hipotermie. Dincolo de condiția fizică, de curaj, de consecvență, reușita unei expediții depinde foarte mult și de echipamentul pe care îl ai la tine, așa că este esențial să-ți planifici bine ce echipament folosești. Tot în ceea ce privește echipamentul, ar fi de luat în calcul și dispozitive de comunicare, radio VHF, telefon satelital și chiar arme. În Groenlanda autoritățile daneze te obligă să ai armă la tine atunci când te apuci să traversezi calota glaciară.
După ce ai bifat și echipamentul, treci la tipul de hrană pe care îl iei la tine în funcție de cât de lung și izolat este traseul și dacă ai puncte de realimentare pe traseu. De regulă hrana folosită în astfel de expediții este dehidratată și nu e tot timpul ușor de găsit. În anumite țări există legi care nu-ți permit să imporți orice așa că trebuie planificat în funcție de loc.
Deci avem traseu, echipament, mâncare. Ce lipsește este transportul către punctul de plecare și preluarea de la punctul de finish. Acest punct poate fi și cel mai costisitor fiindcă vorbim de zone extrem de izolate unde nu există zboruri comerciale, nu există infrastructură. Cineva trebuie să creeze asta special pentru tine.
Nu în ultimul rând, cât tu ești pe teren echipa ta lucrează de acasă la comunicarea expediției și în chestiuni practice de obținere de asigurări medicale, permise pentru anumite zone, vize și diverse parteneriate. Astfel de expediții tehnice sunt extrem de costisitoare. Vorbim de un buget de câteva sute de mii de euro iar fără unul sau mai mulți parteneri care să creadă în mine și să mă sprijine în acest demers, el nu ar fi posibil. Sunt, până la urmă un atlet care urmăresc niște performanțe.
Cat va dura expediția
Preconizez că întreg proiectul se va întinde pe 3 ani de zile. Aș vrea să încep cu traversarea Tasmaniei la mijlocul lui noiembrie anul acest, deci curând, o primă etapă care va dura aproximativ 30 de zile, apoi, în ianuarie, fiind sezonul oportun aș pleca să traversez Insula Mare a Țării de Foc iar cândva în iunie 2024 aș începe traversarea Noii Guinee. Întreg proiectul va dura 3 ani de zile fiind unul extrem de complex. Este vorba și de logistica lui complexă dar și de a prinde sezonul oportun de a face unele dintre insule. Voi avea parte de un teren extrem de variat și de zone climatice diametral opuse în unele cazuri.
Mă pregătesc studiind rutele și căutând cât mai multe resurse despre zonele pe care le voi traversa. Mă antrenez fizic în zone și condiții cât mai similare cu cele pe care le voi întâlni pe traseu și totodată caut parteneri, branduri care vor să se asocieze cu acest proiect în premieră mondială și să-l sprijine.
Cursurile pe care le susții
De regulă sunt sesiuni de speaking inspirațional de 30-45 de min, rareori mai lungi, bazate exclusiv pe experiențe personale trăite în expedițiile realizate de mine și care devin lecții și idei inspiraționale pentru audiențe foarte variate.
Pregătirea unui astfel de discurs depinde dealtfel foarte mult de audiența căreia mă voi adresa și de topicul discuției. Un discurs adresat unei clase de elevi arată diferit față de cel adresat echipei de vânzări a unei companii dar cel mai mult în pregătirea lui contează tema abordată. Printre temele pe care le-am abordat de-a lungul timpului s-au numărat importanța stabilirii de obiective, necunoscutul ca sursă de dezvoltare, importanța ieșirii din zona de confort, depășirea fricilor, asumarea de riscuri calculate și identificarea de soluții în situații critice.
Plecând de la o temă principală voi elabora o prezentare interactivă care să o exemplifice cu exemple reale, inspiraționale, din aventurile mele. Toate aceste obstacole și dificultăți pe care le întâmpin și pe care le trec cu brio în aventurile mele au puterea de a inspira audiențe care au nevoie de o abordare similară în probleme diferite.
Structura cursurilor
Cel mai important este ca discursul să aibă o temă principală iar pe baza temei alese personalizez o discuție focusată și inspirantă. Este crucial ca întreaga discuție să planeze în jurul unei teme alese, altfel tot discursul riscă să fie diluat și dezorganizat. Mie îmi place să lucrez pe obiective și idei concrete.
Apoi povestim. Mai întâi mă prezint. Încerc în câteva idei să comunic audienței cine sunt și ce fac. Apoi trec la tema principală și încerc, prin experiențele personale avute pe teren să o exemplific într-un mod interactiv, care să energizeze audiența și să o inspire. Să găsească acele puncte de legătură între ce fac eu și ce fac ei sau cum îi poate ajuta asta pe ei în mod concret.
Concluzia e și ea foarte importantă fiind ultima impresie pe care o las celor care m-au ascultat și care trebuie să reitereze tema principală în contextul celor deja discutate cu concluziile de rigoare și să inspire la acțiune, la a schimba ceva sau la a folosi ceva în mod practic din această discuție.
Interacțiunea cu participanții
Mereu mi-a plăcut sesiunea de Q&A de la urmă. Spre deosebire de speech-ul propriu zis care durează 30 - 45 min în care povestesc doar eu și ceilalți mă ascultă, la sesiunea de Q&A pot afla și eu, în sfârșit, cum a perceput audiența speech-ul meu și ce curiozități le-am creat. De multe ori se crează un dialog, o dezbatere și asta îmi place cel mai mult.
Impresiile variază dar feedback-ul pe care l-am primit de-a lungul anilor din partea clienților și a audienției a fost că în acel scurt timp pe care l-am petrecut vorbindu-le, au reușit să guste din determinarea, libertatea, optimisul și curajul cu care realizez aventurile și expedițiile mele. Cheia este să fac asta într-un mediu relaxat și deschis punând acces pe obiective precise, provocări, riscuri calculate, perseverență și reușite. Expedițiile pe care le realizez reprezeintă niște lecții de succes care inspiră audiențe.
Un explorator implicat social
M-am implicat foarte mult în zona de educație, una din cauzele în care cred foarte mult. Cred în schimbare iar schimbarea pleacă în primul rând de la felul în care ne educăm copiii formal și informal.
Așadar am realizat de-a lungul ultimilor patru ani zeci de întâlniri cu elevi și studenți din toată țara pe care i-am inspirat să trăiască o viață activă, sănătoasă și să-și urmeze cele mai nebunești vise.
Am făcut asta sub egida unui proiect pe care l-am intitulat Bicicleta cu Ghiozdane, un proiect care a luat naștere la inițiativa antreprenorului Răzvan Căpățână. În prezent continui să țin discursuri motivaționale în școli și comunități din toată țara împreună cu Asociația Da, și eu pot cu care colaborez în acest moment.
O altă temă la care țin foarte mult este cea a mediului și a biodiversității iar pentru asta am dedicat ultima expediție în jurul Australiei Asociației pentru Conservarea Diversității Biologice (ACDB) din Focșani. Am realizat o strângere de fonduri pentru îngrijirea animalelor sălbatice rănite sau bolnave care ajung la ei la spital. Fără să ne dăm seama, dezvoltarea și progresul nostru ca specie acaparează și influențează negativ habitatul altor specii.
În trecut am activat în campania de salvare a Roșiei Montane realizând un tur în jurul Europei prin care am tras un semnal de alarmă cu privire la consecințele nefaste pe care le-ar fi avut proiectul minier propus la Roșia Montană în cazul în care acesta ar fi fost aprobat.
Cauzele care te preocupă
Așa cum cred că v-ați dat deja seama din răspunsul la ultima întrebare, mă preocupă foarte mult educația și mediul. Educația fiindcă îmi dau seama că schimbarea în orice direcție ne-o dorim ca și societate, de acolo pleacă și simt că prin activitatea și drumul meu mai atipic pot avea un impact și pot schimba mentalități și inspira în rândul celor mai tineri ca mine.
Mediul este o altă cauză la care țin foarte mult. Trăim vremuri apocaliptice în care încălzirea globală, activitățile și obiceiurilor noastre nesănătoase dar și dorința de dezvoltare vine în detrimentul ultimelor ecosisteme sănătoase și duce la o extincție în masă a multor specii de animale. De aia îmi și doresc explorarea ultimelor zone sălbatice ale Terrei. Vreau să le documentez cu imagini care vor crește gradul de conștientizare și vor spune povești despre riscul de pierdere a biodiversității, a efectului devastator al schimbărilor climatice, al pierderii habitatului și mai ales importanța conservării acestor locuri. Iar dacă continuăm în nebunia actuală și nu vom reuși să le protejăm, măcar vreau să le fi documentat, să le arăt generațiilor care vin după mine că ele au existat cândva.
Primii pași pentru a ieși din zona de confort
Părerea mea este că doar atunci când pășești în afara zonei tale de confort te poți dezvolta și poți învăța, așa că este crucial să conștientizezi acest lucru pentru a putea părăsi zona de confort. Atunci când ești dispus să mergi înspre necunoscut vei rămâne surprins cât de multe noi orizonturi și noi posibilități ți se vor deschide și câte unghiuri diferite de abordare a unor probleme vei descoperi.
Primul pas, cred eu, este cel mai greu. Restul de pași, chiar dacă se vor împiedica în anumite obstacole, ei vor fi prins încrederea necesară că se poate trece cu brio peste orice. Dar acel prim pas este crucial fiindcă, în acel punct, la fel ca atunci când decizi să investești în ceva ce ai indicii că va merge, îți iei totuși un risc. Nimic din ce are să vină nu e 100% sigur, dar știi că acel drum pe care pornești are un potențial în a te dezvolta, în a-ți dezvolta cariera, afacerea sau de a te duce către noul obiectiv pe care ți l-ai ales.
Desigur, asta prespunea părăsirea zonei de confort, parcurgerea unui drum a cărui hartă și a cărui date exacte încă nu există fiindcă nimeni sau foarte puțini l-au parcurs. Vei da de greutăți și trebuie să iei asta în calcul de la bun început și să percepi aceste greutăți, așa cum ziceam și mai adineauri, ca pe o sursă de dezvoltare și ca pe niște etape premergătoare obiectivului propus. Trebuie să fi perseverent, să nu-ți uiți niciodată obiectivul pentru care ai plecat la drum.
Frica este un sentiment natural care te menține până la urmă în viață, dar trebuie totodată să fi conștient ca ea să nu-ți devină o capcană, să nu te acapareze, să nu-ți blocheze intuiția și mecanismele interioare care te conduc către ceva benefic, în ciuda elementelor de necunoscut pe care acel nou proiect, acel nou drum îl prezintă. În general avem frică de necunoscut fiindcă nu știm la ce să ne așteptăm, dar doar acolo rezidă acel potențial al nostru, să zicem așa iar pentru asta trebuie să devi confortabil în lipsa confortului și a ceea ce-ți este comod și cunoscut. Cel puțin așa văd eu lucrurile.
Cu cât te implici în mai multe proiecte pe care în ciuda greutăților le duci la capăt și reușești, cu cât urmărești această ieșire din zona de confort în mod consecvent, cu atât prinzi mai mult curaj să îți alegi obiective și mai riscante dar cu potențial mai mare. Totul se construiește cu un prim pas și cu perseverență.
Statistici și momente la limită
- 50.000 de kilometri pedalați pe 4 continente;
- 500 de km străbătuți la pas în Noua Zeelandă și Australia;
- În tundra alascană am avut o întânire față în față cu un urs grizzly;
- În Provo, Utah, am fost amenințat cu o armă de poliția locală;
- La ieșire din Ciudad de Mexico, telefonul mi-a fost furat din mers de un șofer de motocicletă;
- În Ciudad de Panama am fost jefuit cu un cuțit și am petrecut noaptea pe podeaua secției locale de poliție;
- Am traversat regiunea Darien care desparte Panama de Columbia într-o barcă cu traficanți de droguri;
- În Calabozo, Venezuela, patru hoți m-au căutat în timpul nopții în hotelul în care eram cazat. Nu m-au putut găsi și au jefuit în schimb recepția. În dimineața următoare, am fost escortat în afara orașului de Garda Națională Bolivariană din Venezuela;
- În Guyana Franceză, trei adolescenți m-au atacat cu o armă;
- În Bolivia am fost surprins la 6.000 m de altitudine de furtună extremă;
- În timp ce coboram Muntele Cook, cel mai înalt punct de pe Insula Magnetic din Queensland, am fost înțepat de uriașa urzică australiană, gympie-gympie;
- În timp ce realizam o ascensiune pe Muntele Bowen de pe insula Hinchinbrook din Queensland, am avut o întâlnire cu un șarpe brun, unul dintre cei mai veninoși șerpi din Australia.
