Romanul de debut al Adrianei Moroianu a văzut lumina de la capătul tiparului anul acesta, la editura DataGroup. Amestec de ficțiune cu pasaje de jurnal, cu un personaj care încearcă să găsească un sens în tot ce i se întâmplă. Pasajele psihologice se împletesc cu dialoguri true, înaintea unui concert sau a unui meeting la job, în perioade și locuri diferite, în care, ca cititor, te regăsești și rezonezi imediat.
”Linia narativă clasică, derulată în jurul întâlnirii dintre doi străini care își împărtășesc povestea, este mai degrabă un pretext pentru reflecție și resemnificare”, spune Adriana.
Adriana nu era fanul literaturii române, mai ales în urma unei întâlniri în care feedback-ul oferit de critici devenea dușmanul autorilor. Crede în puterea transformatoare a călătoriilor și speră că încă mai sunt oameni care să aprecieze o carte fizică versus un podcast sau youtube.
Orice început are un ... început
Cred că am făcut și eu ca mulți alții, am început să scriu în jurnal în copilărie. Scriam ce mi se întâmpla, deci intrările erau un fel de oglindă a orarului de la școală :). Am tot avut jurnale mulți ani apoi și e interesant că, recitindu-le pe cele de mai târziu, mi s-a părut că încercam să creez și acolo un personaj, scriam cu cititorul în minte și ce credeam eu că ar fi vrut de la mine. Mi s-a părut trist într-un fel, încercarea aceea a mea de a „gândi pozitiv” chiar și când simțeam că lumea se prăbușește. Poate de aceea rezonez atât de mult cu acel concept de pozitivitate toxică, despre care vorbește Susan David, o psiholoagă care îmi place.
De la un punct încolo, am abandonat jurnalele și am început să scriu pe un blog, pe care îl țineam secret, poate de acolo și parte din numele lui, Ieșirea secretă. Pentru că mă ajuta într-un fel să și evadez dintr-un cotidian unde mi se părea că e prea multă lumină de neon, metaforic vorbind, și care părea că taie din colțuri. La un moment dat, am simțit să îl împărtășesc în cerc restrâns, iar reacția primită m-a încurajat. Cred că atunci m-am gândit că m-aș putea apuca de un proiect mai amplu precum o carte. Am ascultat multe podcasturi cu scriitori, unii cu care rezonam, alții pe care îi găseam cam antipatici, dar toate mă ajutau cumva să îmi păstrez motivația. Cred că tot demersul acela mă ajuta de fapt să mă iau în serios.
Pașii până la publicare
Mi-e greu să răspund la această întrebare, cât de greu sau ușor este, cred că depinde de așteptările pe care le ai. Eu am încercat să nu îmi fac prea mari speranțe, mă așteptam cumva la refuzuri (mă consolam eu cu povestea lui J.K. Rowling și ale ei 12 refuzuri primite de la edituri :) ).
Cred că ce mi se pare cel mai descurajant nu este refuzul în sine, ci mai degrabă faptul că nu ți-l argumentează nimeni, nu știi dacă editura consideră că ce ai făcut e hopeless sau dacă ai putea să îmbunătățești pe undeva sau dacă văd în tine măcar un potențial pentru viitor. Cred că eu am simțit lipsa aceasta a cuiva cu care să stau la masă cu pixul în mână, care să îmi dea referințe etc. Am lucrat, ce-i drept, cu un editor găsit de mine înainte de a trimite manuscrisul către edituri, iar el mi-a făcut niște sugestii tehnice utile, dar cred că eu căutam mai degrabă un mentor. Probabil este mai ușor să îl găsești când ești scriitor cu acte în regulă, absolvent de Litere etc., dar pentru un neinițiat ca mine s-a simțit la un moment dat singurătatea asta.
De aceea, poate cu atât mai mult, mi s-a părut aproape miraculos primul contact cu Editura DataGroup și cu directorul ei, Heinrich Loth, care mi-a răspuns cu unul dintre cele mai frumoase mesaje primite vreodată, care mi-a dat speranță nu doar pentru cartea mea, dar și că mai existau pe lume mai mulți oameni cu care vorbeam aceeași limbă. Pentru ambele „speranțe” și mai mult decât atât îi rămân recunoscătoare.
În ceea ce privește lucrul la carte, e greu de fixat un moment de început, tocmai pentru că am inclus în ea și fragmente scrise când nici prin cap nu-mi trecea că aveau să facă parte cândva dintr-o carte. De altfel, eu am această teorie că de fapt unele lucruri sau relații încep (și se termină) independent de noi și de aniversările pe care le fixăm într-o măsură arbitrar, precum prima întâlnire sau primul dans sau, în cazul de față, primul rând scris. Dacă ar trebui să aleg însă un moment în care mi-a încolțit în minte ideea că aș vrea să încerc să le leg într-o formă mai lungă, cred că ar fi prin primăvara lui 2021.
De ce Neuitarea
De fapt, titlul a fost sugestia lui Heinrich Loth, care a intuit perfect esența a ceea ce țintisem cu cartea. El sintetizează căutarea personajului principal a ceva care să conteze cu adevărat, ceva care să rămână, fie că este vorba despre un job cu sens, o relație veșnică sau altceva. Linia narativă clasică, derulată în jurul întâlnirii dintre doi străini care își împărtășesc povestea, este mai degrabă un pretext pentru reflecție și resemnificare.
Ficțiune & autobiografie
Mă amuză uneori când prietenii îmi spun „Simt că după ce am citit cartea ta, te cunosc mult mai bine” sau „Mă simt ca și cum ți-aș fi citit jurnalul”. Într-un fel, mă bucur că s-a creat impresia de „all true” acolo, mă gândesc că tocmai acest lucru face lectura relatable. Este însă un amestec de autobiografie, lucruri reale pe care le-am descompus și asamblat diferit, replici ale unui personaj inspirat din realitate puse în seama unui alt personaj inspirat tot din realitate și lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Iar eu cred că și elementele autobiografice incluse în literatură devin din acel moment (parte din) ficțiune.
Scrisul și psihologia
Mi-am făcut griji la un moment dat cu privire la asta, într-o măsură mi se părea că mă „încurca” profesia la scris, pentru că mă făcea să alterez într-un fel flow-ul în care simțeam să intru uneori. Am reușit la un moment dat să fac distincția între lucrurile acestea, să îmi dau voie să fiu liberă în foaie, fără să mă gândesc cum ar judeca cititorii psihologul pentru „încurcăturile” emoționale din carte. Nu au nicio legătură, până la urmă.
S-au strecurat într-adevăr pe acolo și câteva idei „profesionale”, pentru că uneori dialogurile curgeau de la sine și bănuiesc că includeau aproape fără să vreau ce mă preocupa mai mult sau mai puțin în acele momente.
Publicul
E o întrebare la care m-am gândit des. Dar m-am gândit mai puțin cine este în publicul țintă, ci mai degrabă dacă mai există așa ceva, dacă mai este cineva interesat de tipul de căutări în jurul cărora se învârte cartea. Dacă mai are cineva nevoie de așa ceva. Tot nu știu să răspund, însă am primit câteva feedback-uri foarte generoase, majoritatea de la cunoscuți, pe care îi unește o sensibilitate aparte.
Reacții
Recunosc că nu m-am preocupat foarte mult de ce s-a întâmplat cu ea după lansare, pentru mine proiectul s-a împlinit în clipa în care cartea a ieșit din tipar. Am primit însă, după cum spuneam, câteva reacții generoase de la cei care au parcurs-o, cu mențiunea – bună sau rea? – că s-au simțit destul de copleșiți de unele pasaje.
Piața literară din România
Pot să îți spun cum văd piața de carte, însă este mai degrabă o opinie personală, nu una avizată. Eu mulți ani am cam fugit de literatura română, îmi făcusem o imagine greșită despre ea. Nu m-a ajutat nici experiența de acum câțiva ani, când am mers la o seară literară, unde, sub pretextul unui feedback „onest” și a unor minți pretins deschise, scriitorii care și-au expus creația au fost victimele unei tirade nefiltrate de reacții din partea colegilor de breaslă mai experimentați, care nu au făcut cinste nimănui și care, după părerea mea, au luat forme foarte similare abuzului. Ce-i drept că n-are legătură omul cu scriitorul, dar mie îmi vine în continuare destul de greu să îi despart.
Acum cred că sunt mulți scriitori care merită cu siguranță citiți. Recomandarea pe care am primit-o la un curs de scris a fost aceea de a trece prin texte de toate nivelurile, întrucât și cele mai nefericite ne pot ajuta în a ne orienta mai bine. De unele teme suntem în mod natural mai atrași, însă cred că și în privința lecturii merită să ne provocăm din când în când cu lucruri care nu ne stau în fire, la fel cum mie îmi place, de exemplu, să îmi cumpăr uneori ceva care nu mă caracterizează deloc, pentru ca uneori să ajung ca astfel să îmi descopăr o latură nouă.
Viitorul literaturii, al cărților, al cititului
Sunt previziuni sumbre în această privință, mai ales în condițiile expansiunii digitalului și a reducerii duratei atenției. Îmi place să cred că va exista în continuare o mână de oameni care vor iubi lectura și care vor vrea să meargă dincolo de ceea ce le oferă un podcast sau un video pe YouTube. Depinde și de cum definim viitorul, pentru că pe cel îndepărtat mi-e destul de greu (și un pic frică) să mi-l imaginez.
De unde îți iei inspirația
Eu cred în puterea extraordinară a călătoriilor. Cred că nu există nimic care să vină cu un efect de claritate și reorientare în mai mare măsură decât ele. Cred că te și pot provoca, te pot forța să ieși din toate automatismele, inclusiv din cele care îți confereau senzația de siguranță. Odată întors acasă, observi că nu te mai întorci chiar cel care a plecat, ești la fel și totuși altfel, ca un elastic de care s-a tras tare și a devenit mai amplu fără să își piardă proprietățile.
Eu am iubit toate cărțile lui Hermann Hesse, nu știu dacă mi-a scăpat vreuna. Am iubit și seria Harry Potter și am găsit în ea multe metafore pentru viață și pentru viața mea. Și „Despre eroi și morminte” a lui Ernesto Sábato. Am ales trei nume într-o ordine aleatoare.
Ascult des podcasturi de psihologie și educație, îmi place, de exemplu, PsychCrunch al British Psychological Society, podcastul lui Brené Brown și cel făcut de School of Life – am și o carte de care sunt foarte entuziasmată - A History of Ideas.
Ce urmează
Simt că Neuitarea a fost și un mod de a ajunge la o formă de expresie mai sintetică, mai atent aleasă. Îmi doresc să am ocazia de a o include într-o nouă carte. În ceea ce privește o continuare versus o „cu totul altă zonă”, încă nu mă pronunț :).
