[Out of office] Ioana Bâldea Constantinescu: Cultura noastră a fost foarte mulți ani cea în care oamenii își făceau un titlu de glorie din a fi obosiți, excedați, încărcați dincolo de rezonabil

În timp ce editam materialul cu răspunsurile Ioanei Bâldea Constantinescu la întrebările noastre din această serie editorială - de vacanță, i-am zis noi – m-au năpădit brusc amintirile când oameni mulți din jurul meu „se lăudau” cu cât de mult și greu muncesc. Și cum spuneau că vacanța este un moft. Eu însămi am înțeles cu greu rostul deconectării de la job în concediu și faptul că, totuși, este bine să existe o linie – chiar și fină – care să despartă viața profesională de cea personală.

E vital să avem spațiu personal în care să ne luam timp liber, să putem fi noi înșine, să ne reîncărcăm bateriile, fie că vorbim de vacanță sau doar de câteva zile departe de muncă, de viața cotidiană. De acolo se refac resursele de creativitate, zice Ioana. Pentru ea, vacanța de vară s-a cam încheiat și spune că a fost primul an când a ales să și scrie, în ultimele zile libere. Dar cumva magic, a avut timp și de joacă, și de ea, și de familia sa.

"Eu cred în vacanțele care te reinventează. Și care stau cu tine, cumva. Te încarcă suficient cât să poți trata, mai încolo, o zi de weekend, o oră liberă, o seară din timpul săptămânii ca pe un teritoriu cucerit. Pentru tine".

Tu când ți-ai luat ultima dată timp liber în care să nu faci nimic? Când ai mers în vacanță și ai reușit, fie și pentru câteva zile, să te deconectezi complet de la rutina vieții zilnice, de la job? Ce relație ai cu telefonul tău în vacanță? De ce postezi pe social media din locurile unde mergi? Sunt câteva dintre întrebările la care Ioana Bâldea Constantinescu răspunde în continuare.

Cum te-a surprins anul ăsta până acum

A fost și este... plin. Cu muncă multă, cu o schimbare de job, cu unele proiecte care m-au readus în zona mea de confort și cu altele care m-au scos din ea. Sunt, în mare parte, în rutina mea de interviuri, moderări, articole, podcasturi, ceea ce e foarte bine. Am și un proiect nou, care, acum, când scriu, mă face cam fericită – o stare care, creativ și profesional mi-a fost destul de străină în ultimii ani.

E bine să ai multe spații în care să descarci conținut sau, la modul frust, să ai de muncă, e și rău, dacă ești mereu în priză și trăiești constant între două deadline-uri.
Cel mai bun este și a fost timpul cu ai mei, faptul că suntem bine și că putem face planuri, că încă ne copilărim inclusiv noi, cei mari, că ne-am găsit și că ne avem, până la urmă.
De surprins mă surprind constant oamenii. Și plăcut, și neplăcut.

Timpul liber

E foarte important, poate cel mai important. Inclusiv profesional. Din timpul ăsta, în care suntem doar noi, până la urmă, în care trăim nenormat vin resursele de creativitate care alimentează eficiența. Să nu ai un timp al tău înseamnă să nu crești interior, să nu ai timp să construiești o relație cu tine, să aprofundezi, să excelezi, dacă vrei, pe teritorii noi. Să respiri. Curiozitatea, inventivitatea sunt apanaje ale unui organism odihnit. Altfel, e ca și cum ai cere constant performanță de la un atlet deshidratat. Nu merge. Te trădează biologia.

În timpul liber nu prea am rutine și exact asta e partea pe care o iubesc – zona de libertate, de posibilitate, de evadare din cam orice tip de program fix. Pe mine rutina mă sperie by default și lipsa de provocare intelectuală seacă, literalmente, viața din mine. Dă-mi un program repetitiv și, eventual, cu task-uri la kilogram și m-ai pierdut garantat. Mi se usucă mintea în cap. E mult mai obositor decât un proiect complicat, dar care mă intrigă. Probabil că sunt mai mult om de sprint decât de cursă lungă.

Timpul meu liber e din ce în ce mai drămuit și poate și de-asta țin cu dinții de el. Cultura noastră a fost foarte mulți ani cea în care oamenii își făceau un titlu de glorie din a fi obosiți, excedați, încărcați dincolo de rezonabil. Încă este, în multe zone. E, din punctul meu de vedere, și unul dintre motivele cheie pentru care în prea multe locuri nu merge treaba și până și cei mai implicați membri ai unei echipe sfârșesc blazați, acriți, defazați. E vital să le dai oamenilor spațiu să fie ei înșiși, să aibă identitate, să ruleze idei noi, să inoveze. Lucrurile astea, entuziasmul și adaptabilitatea, nu prea merg cu un lifestyle hăituit. Dar ăsta e un capitol la care cu toții mai avem de învățat. (Și aici nu mă exclud, chit că stau bine cu teoria :) ).

Ce faci pentru a-ti reîncarca bateriile

Dorm. Citesc. Scriu. Plec. Variez. Beau mai multă apă. Merg mai mult pe jos. Accept că sunt un om (încă) în evoluție care are nevoie de lucruri diferite în anotimpuri de viață diferite. În ultima parte a acestei vacanțe am lucrat. Pentru mine. Cred că arareori mi-a fost mai bine.

Cum a fost vacanța de vară anul acesta

A fost o vacanță în etape, cu timp de călătorie, dar și de vegetat. E primul an în care, pe ultimele zile libere, am plecat cu laptop-ul. Și am scris cu picioarele în apă și, cumva, am avut timp și de joacă, și de scoici, și de ai mei, și de mine. Realmente nu știu cum s-a întâmplat. Ce știu e că a fost o magie bună, de unde rezultă că regulile prea stricte (a mea era fără laptop în vacanță, orice-ar fi) nu sunt întotdeauna și cele mai bune.

Eu cred în vacanțele care te reinventează. Și care stau cu tine, cumva. Te încarcă suficient cât să poți trata, mai încolo, o zi de weekend, o oră liberă, o seară din timpul săptămânii ca pe un teritoriu cucerit. Pentru tine.

Planurile

Am fost câteva zile în Italia și câteva zile în Creta. Am mâncat înghețată, am bătut muzeele, am citit pe plajă, m-am bălăcit, am scris (pentru mine, cum ziceam), am râs, am fost la concerte, am cercetat lucruri care mă interesează, am stat cât de mult am putut pe-afară (un an de zile îmi lipsește aerul și trăiesc între pereți și ecrane). Încerc să nu-mi fac planuri complicate, niciodată. Vine viața și joacă șotron pe planurile tale. Mă bucur de lucrurile pe care le am, când le am.

Alegerea destinațiilor de vacanță

E o chestie de echipă. :) Eu votez în general pentru căldură și cât mai puțin program prestabilit, pentru expoziții, orașe (sunt mai mult un animal urban decât genul care se cațără pe munți și face scuba diving), mare (lângă mare sunt alte persoană – mi-a confirmat anul ăsta copila mea când mi-a spus că am altă voce în apă), ceas care să nu sune dimineața. Nu câștig mereu, dar… mai câștig.

Ce e foarte important. Care sunt obiectivele

Să fiu cu ai mei. Și să fim bine.

Primul lucru pe care îl faci în orice vacanță. Ultimul lucru pe care îl faci în vacanță

Uite că nu știu :). Am o teamă că începe și se termină cu mașina de spălat mergând de parcă se dă embargou pe detergent, dar prefer să nu mă gândesc la asta.

Un loc de vacanță descoperit recent

Nu am un loc descoperit recent, dar anul ăsta m-am întors după mulți ani la Roma și am constatat că orașul ăsta are o vrajă a lui, pentru că mi se pare că aici am mereu aceeași vârstă, că pot să merg la Barberini de o mie de ori, tot mi se face pielea de găină la Fornarina și tot am o stare de calm zgâindu-mă la plafonul lui Pietro da Cortona, că gelato e proteina mea favorită și că nicăieri nu e Caravaggio mai Caravaggio ca la Sant Agostino (pentru mine), că lumea e mare și mai sunt multe de văzut, dar uneori merită să te întorci. Să mai vezi o dată. Nicăieri nu mi se pare cultura răsfățului (vizual, intelectual, gustativ, fizic) așa ca în Italia, nicăieri nu simți viața bună în fiecare por și în fiecare sinapsă ca aici. Cred că uitasem puțin. Mă bucur că mi-am reamintit.

O vacanță legendară de-ale tale

Într-un an eminamente prost, am fost în Asia. O lună. Doar noi doi. O aventură cumva extremă, cu multe avioane, hoteluri, schimbări de peisaj, de vreme, de dietă, de mindset, de orizont cultural, de registru vestimentar, de echilibru interior. Un test de flexibilitate în gândire, de rezistență fizică, de relație cu propriile prejudecăți (erau mai multe și mai nuanțate decât aș fi crezut și asta mi-a dat un soi de umilință a cărei lecție a fost importantă pentru mine) de adaptabilitate, dar și o stare extraordinară (o să mă repet, aici…) de libertate, de minunare, de autentică descoperire, de schimbare exterioară și interioară, de curaj, de risc, de distanță între mine, cea de-acasă, și eu, cea care a atins elefanți, a mirosit frangipani, a gustat tom yum, a trăit fiecare zi ca pe o intersecție infinită de posibilități. Am mai avut o stare similară în câteva rânduri, în Africa, dar Asia aceea, care a însemnat Singapore, Thailanda, Cambodgia, Birmania (Myanmar), Malaezia e definiția călătoriei care, pentru mine, a fost o șansă nesperată să mă cunosc mai bine. Sigur că mi s-au scos ochii pentru plecarea aceea „pe sezon” (era ianuarie) și că am plătit aventura asta în moduri pe care nu mi le-aș fi imaginat posibile în secolul XXI. Dar nu regret nimic. E un ceva al meu pe care nu mi-l poate lua nimeni.

Relația cu telefonul, în vacanță

Stau mai puțin pe telefon. Am constatat că, la mine, telefonul implică teritorii profesionale. Nu cred nici în detox-ul total (nu cred că se poate, când ai alți oameni la care ții și de care vrei să știi). Nu am, însă, stresul postărilor și al pozelor de vacanță, din fericire. Când am chef le fac și când nu, nu.

Câteodată postez și cred că o fac în ideea unui feed curatoriat – ca să nu uit, ca să dau mai departe, câteodată, o idee sau o imagine care înseamnă ceva pentru mine. Atunci. E un exercițiu de momentaneitate iar eu, în forul meu interior, cred că sunt un om eminamente ludic. Sigur că ies la joacă. :)

Linia care delimitează viața profesională de cea de cea personală

Încerc să le separ clar, dar, prin natura lucrurilor, ele sfârșesc separate fin. Cât timp fiecare dintre membrii familiei are intimidate care nu e expusă și spațiu personal de expresie, cât timp mai avem timp și pentru noi și nu trăim ca să muncim, ci invers, ar trebui să fie bine. În teorie. În practică, fiecare e afectat de programul celorlalți, de proiectele, examenele, campaniile, live-urile, interviurile, prezentările, rapoartele, evaluările, tracasările, urgențele celorlalți. Toți luăm timp din timpul fiecăruia. Și energie. Și emoție. Nu există o separare completă și nici nu cred că ar trebui să fie. Suntem împreună pe barca asta. Câteodată e foarte greu și câteodată e foarte bine. Important e să nu ne răsturnăm.

Cât timp petreci la job în concediu

Evident că prefer să nu petrec. Dar, da, dacă e urgent și pot, adică dacă mă ajută net-ul, timing-ul și așa mai departe, sigur că reacționez, nu sunt un Sfinx plecat în vacanță pe Lună. Cred însă în nevoia de pauză a oamenilor și în ruperea, pe cât posibil, de muncă, măcar în acele puține zile pe an.

Verile în București

Mie îmi plac verile în București, așa prăfoase și dogoritoare cum sunt ele. Îmi place, când am timp, să mă plimb aiurea pe străzi, să mă uit la clădiri, să aflu mai multe despre ele și să-mi imaginez restul, să refac trasee familiare, să inventez altele noi. Am o relație veche cu orașul ăsta. E de love-hate. Mai mult love, în vacanță.

Un loc în care petreci mult timp în timpul tău liber

Cărturești. Pot să stau cu orele, cum făceam și acum douăzeci de ani. Îmi place cine sunt într-o librărie frumoasă, îmi plac oamenii, îmi place tentația, chit că nu se materializează întotdeauna. Mă rog, am și o listă de parcuri, și alta de gelaterii, cafenele, grădini interioare. Îmi place să mă plimb prin zona Ioanid, pe Ana Ipătescu, dar și prin vechiul cartier evreiesc, mă fascinează orașul pe care noi toți l-am pierdut când am pierdut Uranus, casc ochii la mascaroane și la marchize și croșetez mental o viață pentru tot ce înseamnă geografia amputată a urbanității noastre, peste care s-au pus, în timp, straturi successive de reverie. Sunt bucureșteancă până în unghii, ceea ce e uneori un delict și alteori un argument oarecum poetic pentru tot haosul interior pe care ți-l imprimă orașul ăsta.

Ce faci prima dată când te intorci la muncă, pentru a-ți reintra în ritmul de lucru

Nimic :) Am încredere că ritmul vine peste mine și că mă învață el din mers tot ce trebuie să știu. Până acum n-a ratat niciodată.