[Viața de freelancer] Vlad Adrian Iancu: Acum că-s pe barba mea, zic fix ce vreau eu. Și asta bate vacanțe în Bali, city-break-uri și alte figuri

Viața de freelancer vine la pachet cu multe libertăți și provocări. Pentru Vlad Adrian Iancu, content writer & copywriter, este esențial că acum poate spune ce vrea, cum vrea, și că poate trăi viața în termenii lui.

Nu s-a potrivit cu adevărat la niciun job, spune Vlad, iar asta a dus la frustrare și epuizare. Deși este sigur pe ce știe să facă, tranziția spre freelancing a fost dificilă pentru că nu toți clienții rezonează cu stilul lui. A decis însă să evite compromisurile, să ofere servicii premium și să se orienteze mai degrabă spre piața externă.

Nu rezonează cu cei care vor doar profit rapid sau care au business-uri fără o bază sănătoasă. Are un proces drastic de selectare a clienților și spune că nu funcționează pe promisiuni, ci pe contracte. Toate astea duc la o creștere mai lentă, dar Vlad se bucură de susținerea celor din jur și crede că este pe drumul cel bun.

Despre freelancing, necenzurat, mai jos.

Începuturi în freelancing

Pff, e o întrebare foarte grea, asta pentru că nu a existat un singur moment. Vorbim, mai degrabă, despre o viață formată din momente. Momente neplăcute, din punct de vedere profesional mai ales, dar și personal.

Toată viața am lucrat pentru idioți și pentru oameni care se pișau cu boltă pe orice idee legată de calitate. Să fie cantitate, că aia contează. N-am rezonat niciodată cu o astfel de mentalitate, așadar, până la 29 de ani nu cred că m-am potrivit în vreun job.

Nu dau nume, că se vede oricum unde am lucrat pe LinkedIn. Ca idee, nici cu propria-mi mamă nu mă înțeleg pe principii de business, deci problema se prea poate să fie ȘI la mine.

Declick-ul s-a produs când mi-am dat seama că așa nu se mai poate. Ori fac ceva pe cont propriu, pentru mine și bazat pe principiile mele, ori mă așez pe catafalc de la 30 de ani.

M-a ajutat foarte mult faptul că iubita mea este freelancer și ea a fost, la modul cel mai practic, muza mea. Mi-a demonstrat că se poate și că te simți mai bine după ce faci pasul. Fără ea… azi nu-ți dădeam interviul ăsta :).

Cum mergea înainte de freelancing

Pe scurt? PROST.

Frustrare continuă și burnout. Nu cred c-am ratat manager cu care să nu mă cert. Sau team leader. Eu am foarte multe opinii și nu le ascund. Pe unde m-am dus, am fost cel mai bun din echipă, dar și cel mai gălăgios și… sindicalist, dacă vrei.

Eram un fel de rău necesar. Lasă-l în pace, taxează-l la comportament, dar îl ținem, că-și face treabă țâță de mâță. E prost de gură, dar aduce mălaiul.

Aveam destul timp liber, suficient cât să-mi scald lăbuțele și-n niște proiecte de freelancing. Și aveam timp pentru că eu opt ore le făceam uneori și în două. Aveam disponibilitate să iau mai multă muncă, dar nu se plătea corect. Așa că ziceam pas și-mi vedeam de proiectele personale.

Dar nu mă bucuram de timpul liber, pentru că vezi mai sus.

Tranziția spre freelancing

La nivel psihologic a fost groaznic de grea. Știam că sunt bun, dar știam în același timp că nu sunt „normal”. Și că dacă vrei să lucrezi cu mine trebuie să ai coloană verticală. Majoritatea oamenilor o au strâmbă și eu n-am răbdare cu ei.

Știam că-mi va fi foarte ușor să ies în evidență, dar foarte greu să-mi găsesc clienți. Încă îmi este, deși merge mult mai bine decât la început.

Financiar, pot să mă consider privilegiat. Iubita mea mă susține, familia mea mă susține, familia ei mă susține. Nu cunosc mulți freelanceri care să se bucure de asemenea confort mintal. Dar financiar pe barba mea sunt încă departe de obiectiv. Așa e când vrei să respecți niște principii. Crești greu, dar sigur, cred eu.

Bunica mea s-a oferit să-mi plătească chiria în lunile în care nu-mi permit. I-am zis că nu e nevoie, ne descurcăm. Bine, când a aflat cât e de fapt chiria, a zis că se mai gândește :)).

Am zis că dacă tot am spatele asigurat, n-o să iert nimic. Și încerc să mă țin de mantra asta cât pot eu de bine.

Provocări și prejudecăți

Provocările au fost clienții. Ba că cer prea mult pentru prea puține servicii, ba că am semnat un contract, dar e doar de formă. Am făcut un compromis în a doua lună de freelancing, pe bani buni, și-am ajuns în terapie.

Am făcut compromisul de frica faptului că alți clienți nu mai găsesc. Nu mai fac prostia asta a doua oară.

Altă provocare este mentalitatea românului. E de cele mai multe ori mocangiu și orientat către profit rapid. Către rezultatul ăla pe termen scurt. Pe vânzare, nu pe construirea unei comunități de urmăritori și cumpărători loiali.

Eu nu fac promisiuni. Munca mea ajută o bază sănătoasă. Nu o construiește. N-ai bază, n-avem în general cum să lucrăm împreună. Și prin bază, mă refer, evident, la valori.

A doua provocare este că nu prea sunt cunoscut. Zic nu prea, pentru că mă refer pe plan intern. Eu țintesc piața din afară. Românii oricum nu prea știu să aprecieze ce zic eu… Din păcate.

Bărbații români în general nu-s fani. Probabil pentru că am pus și poze în rochie pe LinkedIn. Aia e, îmi asum. Cu străinii mă înțeleg mult mai bine. Judecă mai puțin, apropo de prejudecăți.

Nu că românii n-ar fi oameni de ispravă. Da’ preponderent… din ce-am cunoscut eu, nu sunt.

Greșeli și lecții

Am făcut compromisuri. Ca să-mi fie bine pe termen scurt, nu pe termen lung. Să am bani acum. Din păcate, nu e sustenabil pentru mine. N-am rezistat în medii de lucru toxice, nu rezist nici la colaborări toxice.

Am învățat să am mai multă încredere în mine și-n intuiția mea. Dacă ceva pute, cu siguranță s-a căcat cineva prin apropiere. Nu mă mai țin de nas și părăsesc incinta rapid dacă e ceva putred… chiar și-n Danemarca.

Programul de freelancer

Aici m-ai prins tare… Sunt un boem disciplinat. Nu am un program, am mai degrabă niște principii de lucru:

• Postez dimineața pe LinkedIn. E obiceiul meu de marketing pe care încerc și reușesc în general să nu-l ignor;
• Urmează cafeaua de dimineață și plimbarea;
• Ne întoarcem, mâncăm, fac treburi administrative. De la engagement pe LinkedIn până la citit newslettere și așa mai departe.
• De obicei lucrez după prânz, cam până la ora 18.
• Și n-am grețuri să lucrez în weekend.

Stil de lucru… dezorganizat-organizat. Adică respect orice deadline, dar nu-mi pun în minte la ce oră să fac cutare lucru. Planific doar ziua de predare și lucrez când mi se năzare.

Asta merge acum, că n-am mulți clienți. Mai întreabă-mă la anul :)))).

Pauze

Iau pauze câte de des pot. Am nevoie de timp să mă plictisesc și să-mi joace mintea cât mai des posibil. Îmi ascult corpul pentru pauze. Nu știu, simt.

Eu nu cred în treaba aia că tre’ să stai lipit de birou și să nu te uiți la notificări. Dacă te lași distras, înseamnă că nu ești în flow. Când îți place ce faci vine și flow-ul. Și te mai ridici sau bagi un ochi pe social media când ai terminat.

Clienții

Eu am zis de la bun început că vreau să fiu premium. Ca nea Iliescu, sărac și cinstit, nu… Știți voi continuarea.

Până săptămâna asta nu m-am dus spre clienți. Acum încep să descopăr oameni care-mi plac și îi abordez pentru colaborări. Până acum mă contactau oamenii pe LinkedIn sau prin recomandări. Dar cei mai mulți prin recomandări.

Eu nu cred bășinile astea cu nșpe mii de lead-uri din social media. Afacerile mici cresc pe bază de recomandări aproape exclusiv, cât sunt mici.

Nu-mi aduc aminte de proiecte refuzate. Asta pentru că eu fac un proces de descalificare la sânge. Cine ajunge la mine sau persoanele pe care le caut eu au aceleași valori ca mine.

Sau cel puțin așa pare la prima mână…

A, am refuzat recent o colaborare pentru că a venit potențiala clientă la mine și mi-a cerut niște sample de postări gratis. Uite cum e treaba, dacă vin eu la tine, eu trebuie să te conving.

Dacă ai venit tu, presupun că știi deja cu ce mă ocup și cum. Așa că dacă vrei să-ți demonstrez ceva, o să te coste. Nu scoți bănuțu’, băiatu’ nu prestează muncă voluntară. Tot chestiune de principii. Nu funcționez pe promisiuni, ci pe semnatelea.

De unde lucrezi

Aproape exclusiv de acasă. Eu sunt genul de fost corporatist care a cerut și trei monitoare pe un proiect. Am nevoie de mediul meu, de confortul meu, de figurile mele. Sunt tipicar, ce mai.

Treaba asta o omoară pe prietenea mea, pentru că prea rar lucrez din cafenele sau din alte orașe. Pot să lucrez în deplasare când fac chestii doar pentru mine sau pur creative.

Dar dacă am un brief sau alte chestii de consultat, am nevoie de două monitoare (cercetare și scriere propriu-zisă). Și-ți dai seama că mi-ar fi greu să mă car cu monitorul după mine :)).

La mine acasă lucrez exclusiv de la birou. Hai, poate mai scap o postare personală din duș sau de pe WC dacă mă lovește grav inspirația.

Ce zic alții

Mamei și bunicii mele n-a fost cazul să le explic nimic. Pentru că mama are afacerea ei și amândouă mă bat la cap de foarte multă vreme să fac ceva pe cont propriu pentru că fac mai bine decât multă lume.

Pe tata l-am anunțat și, deși inițial circumspect, văz că se dă pe brazdă și el. Prieteni, n-am foarte mulți… și cei pe care-i am nu-s afectați de deciziile mele de viață.

Am întâlnit și oameni care n-au fost neapărat de acord și nu m-au susținut, dar mi s-a rupt, pe românește, de părerea lor.

Rectific, mi se rupe acum. Pe moment m-a afectat. Asta-i viața. A mea, nu a lor, deci am ținut de decizia mea.

Cum susții brandul personal

Cu absolut TOT ceea ce fac. De la postările pe LinkedIn, până la comentariile de justițiar (iubita mea și câțiva oameni de pe LI m-au denumit Batman) și chestiile în care joc.

Brandul personal sunt eu. Cu tot ce zic, fac, scriu, joc și așa mai departe. Și e al dracului de ușor, pentru că după 29 de ani am învățat să renunț, cel puțin parțial, la măști.

Eu nu mă mai cenzurez pentru nimeni.

Guilty pleasures, planuri, visuri împlinite

Să zic fix ceea ce cred. Când eram angajat nu puteam să fac asta cu totul. Că regulament intern, că manageri sensibili, că nu-s politicos, că X, Y, Z.

Acum că-s pe barba mea, zic fix ce vreau eu. Și asta bate vacanțe în Bali, city-break-uri și alte figuri. Planul meu general și visul de bază este să rămân autentic și să fac cât mai puține compromisuri.

Să nu trebuiască să-mi iau vacanță de la propria mea viață ca să mă încarc.

Aș spune că-s pe drumul cel bun.

Freelancingul în România, și nu numai

M-ai lovit aici, asta pentru că eu nu prea sunt la curent cu ce se întâmplă în România. Mă orientez aproape exclusiv după oameni care nu-s de la noi din țară.

Singurul meu reper e ce se întâmplă la noi în casă. În rest, în afară de câțiva oameni, puțini, dar buni, cred că freelancing-ul la noi în țară se îneacă într-o groapă cu căcat.

Am auzit suficiente povești și am văzut atâția oameni și influenceri care mi-au dat impresia asta. E totul cu poleială la noi, dar pe interior sunt varză-n beci.

Părțile bune? Se trezesc din ce în ce mai mulți oameni.

Părțile mai puțin bune? Greaua moștenire de la generațiile trecute.

La ora asta, eu nu am aproape deloc repere în România legat de copywriting și/sau marketing… Mi se pare grav că trebuie să mă uit în afară.

Poate că trebuie să mă mai educ eu, poate că trebuie să mai lase românii din figuri, bășini și impresii. Sper să fiu eu într-o gravă eroare, dar nu cred…

Sfat pentru viitori freelanceri

Nu te apuca!

Nu dacă e mai important pentru tine să umpli mațul, să mulțumești pe toată lumea, să dai bine și să câștigi bani.

Dacă vrei să faci o treabă bună și să te tratezi cu respect, hai.

Dar o să fie AL DRACULUI de greu.

Dar seara, când închizi ochii și pui capul pe pernă și te gândești că trăiești viața în termenii tăi… e AL DRACULUI de bine