[Creative sceno] Adrian Damian: Mă interesează să creez spații care să-și schimbe forma de agregare. Spații vii care să evolueze, să se transforme și să dialogheze cu actorii

Era student în anul IV la Facultatea de Teatru și Film de la Cluj, unde s-a dus pentru a fi la clasa profesorului Miklós Bács, când a realizat prima sa scenografie. Spațiul creat împreună cu Tudor Lucanu pentru spectacolul „Odihna sau puțin înaintea sfârșitului” era o reconstituire tridimensională a unei fotografii de Bogdan Konopka, în care obiectele aveau puteri magice. Acela a fost proiectul care l-a împins pe Adrian Damian să decidă că renunță la actorie fiindcă vrea să studieze și să profeseze ca scenograf.

De atunci și până astăzi, a lucrat cu mulți regizori și a creat zeci de scenografii pentru spectacole de teatru și operă, precum și instalații multimedia. Lucrează deopotrivă cu scene goale și lumini, cât și cu diverse tehnologii, atâta timp cât acestea îi oferă limbajul cel mai bun de exprimare a unei idei.

În experimentele sale scenografice, Adrian Damian caută recurent să construiască spații care să își schimbe forma de agregare, să fie fluide și să pună în valoare atât discursul regizoral, cât și distribuția spectacolului.

"Această obsesie pentru a crea spații vii care să evolueze, să se transforme și să dialogheze cu actorii m-a împins spre a căuta soluții în folosirea mijloacelor scenotehnice sau new media pentru a crea fluiditatea despre care vorbesc".

Scenograful Adrian Damian vorbește în rândurile următoare despre cum începe și prin ce proces creativ trece în construcția scenografiei unui nou spectacol de teatru sau operă.

Parcusul către scenografie

Parcursul meu e oarecum atipic, mai exact am studiat cinci ani de actorie pentru a ajunge să fac scenografie. Uneori chiar glumesc pe tema asta, spunând că eu doar “joc” scenograful. Mai exact, după un an de actorie la Timișoara, am decis să dau examen din nou în anul I la Facultatea de Teatru și Film de la Cluj pentru a fi student la clasa profesorului Miklós Bács. Și acum, la douăzeci de ani distanță consider că a fost una din cele mai inspirate decizii pe care le-am luat.

Atmosfera de studiu de la Cluj și modul de lucru al profesorilor cu studenții era foarte special bazându-se major pe calitățile și înclinațile noastre și încercând să le dezvolte. Așa se face că mulți din colegii mei de an au devenit personalități marcante în domenii complementare actoriei. De exemplu Andrea Gavriliu(coregraf, regizor), Horia Suru(regizor), Tudor Lucanu(scenograf, regizor), Ștefan Lupu(coregraf/regizor), Delia Oancea(PR Specialist), Bogdan Bob Rădulescu(prezentator TV, entertainer și moderator de evenimente) sunt doar câteva exemple. Au fost patru ani extraordinari, efervescenți și atât de importanți în dezvoltarea noastră ulterioară. Și pentru că la Cluj nu exista facultate de scenografie, eram responsabili să ne creăm și costumele, măștile și decorurile pentru examenele de școală. Așa am început să descopăr ce e scenografia și cât de important poate fi pentru actor un obiect, un accesoriu de costum și mai ales spațiul în care performează.

Credit foto: Adi Bulboacă

Mentori, oameni care te-au inspirat și ajutat în formare

Primul mentor a fost profesorul meu, domnul Miklós Bács. Îi sunt extrem de recunoscător pentru autenticitatea, seriozitatea și generozitatea pe care mi le-a insuflat. Și pentru că m-a provocat mereu să caut dincolo de ceea ce e acceptat general ca fiind corect sau valoros. Am început cu un fulg care cădea din tavan la un moment precis în examenul de anul I și am continuat cu scenografii tot mai complexe și costume tot mai elaborate până când am făcut chiar un pian să se deschidă singur în timp ce pe el începea să plouă sau un cal alb (real) să traverseze scena acoperită în totalitate cu rumeguș vopsit roșu. Iar toate acestea erau scenografii colective pentru examenele noastre de actorie. Eu doar aveam o înclinație mai dezvoltată pentru a găsi soluții tehnice de realizare a unor idei ce păreau imposibile. Și această înclinație, călăuzită de Vava Ștefănescu (o altă personalitate care a influențat major traiectoria mea artistică) m-a dus la probabil cea mai importantă întâlnire, aceea cu regizorul Mihai Măniuțiu.

Am început prin a face zece fluturi care dădeau singuri din aripi și am continuat timp de cincisprezece ani și peste treizeci de spectacole. Mihai Măniuțiu e cu siguranță cel care m-a influențat și de la care am învățat cel mai mult iar colaborarea cu dânsul continuă să fie una fantastică, bazată acum pe o încredere totală și o comunicare foarte specială. Așa că cea mai importantă resursă pe care am avut-o a fost șansa unor întâlniri fundamentale care mi-au marcat traiectoria.

Prima scenografie

Prima colaborare cu un teatru profesionist a fost pentru spectacolul Cântarea Cântărilor de la Teatrul Maghiar din Cluj iar pe afiș scria Pillangók(Fluturii): Adrian Damian/Tudor Lucanu. Apoi domnul Măniuțiu ne-a propus să facem scenografia spectacolului Odihna sau puțin înaintea sfârșitului un text superb scris de regretatul George Banu, la teatrul Tony Bulandra din Târgoviște. Aceasta a fost practic prima scenografie realizată și se întâmpla în 2008 când noi eram încă studenți la actorie în anul patru.

Spațiul era o reconstituire tridimensională a unei fotografii a lui Bogdan Konopka în care se manifestau diferite obiecte “magice” un tablou din care curgea apă, o mașină de scris care scria singură, o carte care își dădea singură paginile, o machetă în care personajele începeau să se miște și altele. Deși multe lucruri nu ne-au ieșit așa cum ne doream, iar în lipsa experienței a fost un proces destul de dificil, acela a fost proiectul care m-a convins că vreau să renunț la actorie, să studiez și apoi să profesez în scenografie.

Momentul în care ai simțit că te-ai maturizat ca scenograf

Sincer nu simt asta nici acum și chiar evit să îmi impun un stil personal. Iubesc natura complementară a scenografiei și șansa de a mă imersa în lumea fiecărui regizor cu care lucrez. Vreau să îmi păstrez libertatea de a explora în stiluri diferite și încerc mereu să înțeleg spectacolul prin ochii regizorului înainte de a trage prima linie pe hârtie.

Credit foto: Adi Bulboacă

Particularitățile stilului tău de creație

E foarte greu să răspund la această întrebare, pentru că eu nu sunt conștient de anumite “particularități” care să mă reprezinte. Sunt o persoană curioasă și îmi place să experimentez. Iar aceste căutări m-au dus pe tot felul de drumuri, de la spectacole cu brațe robotice care dansează împreună cu actorii sau instalații cu căști neuronale care generează conținut video bazat pe undele cerebrale ale spectatorilor. Dar lucrez cu mare plăcere și cu medii low tech sau uneori chiar scene goale în care lumina e singura care generează spații.

Dacă ar fi să numesc totuși o căutare recurentă aceasta e legată de fluiditatea spațiului scenic de dinamica și transformabilitatea sa. Mă interesează să creez spații care să-și schimbe forma de agregare. Iar timpul este poate cea mai importantă componentă a scenografiei așa că, uneori, tranziția de la un spațiu la altul devine mai importantă decât decorul propriu-zis. Această obsesie pentru a crea spații vii care să evolueze, să se transforme și să dialogheze cu actorii m-a împins spre a căuta soluții în folosirea mijloacelor scenotehnice sau new media pentru a crea fluiditatea despre care vorbesc.

Relația scenografului cu regizorul

Pentru mine această relație e fundamentul oricărui spectacol. Îmi place mult să lucrez în echipe rodate în timp pentru că ne permit un dialog mult mai sincer, mai direct și o căutare mult mai profundă. Așa cum spuneam anterior am avut șansa unor întâlniri fantastice cu artiști de la care am învățat și continui să învăț enorm. Îmi place să întreb și să ascult mult până să afirm ceva în conversațiile cu regizorii. Și tot ce am făcut până acum se bazează mult pe discuțiile purtate și pe timpul petrecut cu regizorii, uneori vorbind despre cu totul alte lucruri. Nu am o rețetă sau o procedură de comunicare, dar încerc să fiu prezent, dechis și atent la ce are de spus celălalt înainte de a formula un punct de vedere propriu.

Credit foto: Adi Bulboacă

Procesul de creație a scenografiei unui spectacol de teatru sau operă

E un proces foarte variat care diferă major de la regizor la regizor și de la spectacol la spectacol. Dar totul începe cu o primă discuție. Uneori e doar un gând alteori un scenariu foarte elaborat alteori un text clasic, o partitură de sute de pagini sau doar un gest. Personal sunt foarte interesat de motivele pentru care regizorul a ales tema sau textul propus și încerc să înțeleg în profunzime perspectiva sa. Chiar dacă uneori e un proces lung și pot să fiu obositor adresând doar întrebări, pentru mine e foarte important să înțeleg de unde a plecat și spre ce vrea să se îndrepte regizorul. Asta nu înseamnă că voi fi și ascultător, dar vreau să înțeleg o idee înainte să o contrazic. Tot acest proces continuă prin realizarea schițelor, a modelului 3D, a randărilor și de multe ori a unei machete fizice. Acestea devin mijloace de comunicare pentru întreaga echipă de creație și urmează un proces foarte frumos și efervescent în care ideile coregrafului pot genera spații scenice și uneori o sugestie a compozitorului poate modifica esențial tot decorul.

Cred că aceasta e partea care îmi place cel mai mult din întregul proces. Odată ce propunerea s-a configurat integral, urmează partea de proiectare tehnică, în care fiecare element e desfăcut și desenat tehnic până la ultimul șurub. E un proces migălos și lent, dar indispensabil pentru găsirea celor mai bune soluții constructive și realizarea unui buget corect. Bugetarea e pasul următor și probabil cel mai frustrant. E momentul în care ideile excepționale trebuie modificate în idei fezabile în timpul și bugetul alocat. De cele mai multe ori acesta e un proces destul de lung și obositor în care fiecare compromis sau renunțare se simte ca o lovitură.

Odată agreate soluțiile și costurile, schițele merg spre producție și ideile fragile ce pluteau doar în aer sau erau doar desenate, încep să se materializeze. Și acesta e un proces care include o lungă negociere cu oamenii din ateliere, multă răbdare și încredere. De multe ori ești forțat să propui sau să accepți modificări datorită unor situații neprevăzute. Iar după ce decorul a fost construit el iese din ateliere și ajunge în sfârșit pe scenă unde e preluat de alți tehnicieni. Și procesul de exploatare la scenă poate să te oblige la unele modificări. Și de-abia acum începe lucrul propriu zis la scenă, momentul în care regizorul cu actorii și toți ceilalți membrii ai echipei încep să folosească efectiv decorul. Și acest proces relevă nevoia anumitor modificări sau adaptări care de obicei apar după ce bugetul a fost depășit și mai e foarte puțin timp. Toate acestea culminează cu crizele din ultima săptămână, îndoiala din ultima zi și de cele mai multe ori, bucuria din seara premierei. Am făcut această lungă enumerare pentru că știu că sunt artiști la început de drum care cred că de la un moment dat, de la un anumit nivel, totul devine simplu. Ei bine, eu nu am descoperit încă acel nivel dar pot să spun că tot efortul se merită în final!

Credit foto: Andrei Runcanu

Ce urmărești când creezi scenografia pentru un nou spectacol de teatru

Urmăresc să găsesc cea mai bună formulă, și dacă se poate una pe care să nu o mai fi folosit anterior, care să pună în valoare discursul regizoral și să ofere cât mai multe posibilități celorlalți artiști din proiect. Mă gândesc des la spațiul scenic ca la un teren de joacă care să incite, să inspire dar să ofere și siguranță oricât de inventive ar fi modurile de folosire. Textul e mai mult un pretext, sigur că e important și mă inspiră dar punctul de vedere al regizorului primează pentru mine. E o glumă pe care o mai folosesc din când în când, am auzit-o la Alexandru Tocilescu care îl cita pe Aureliu Manea: “Eu nu citesc textul ca să nu mă influențeze”.

Tehnologia în scenografia de teatru

Așa cum spuneam, primul proiect la care am lucrat într-un teatru profesionist a implicat să desfacem walkman-uri pentru a le lua motorașele și să manufacturăm pinioane pe care le-am făcut din capace de la flacoane de vitamina C. Chiar dacă foarte rudimentar e totuși o tehnologie. Dar niciodată nu m-am gândit la tehnologie în sine, m-am gândit la zbor și implicit cum să facem un fluture să dea din aripi. Și asta a fost abordarea la toate proiectele, nu am fost interesat de tehnologie ci mai degrabă care e cel mai bun mijloc de expresie a unei idei. E o diferență fină dar fundamentală. Și pentru că imaginația se alimentează din informația stocată de memorie, mă documentez constant pentru a înțelege potențialul anumitor tehnologii sau materiale.

Credit foto: Adi Bulboacă

Ce urmărești când creezi instalații multimedia, ce teme te preocupă

Pe de o parte, cred că asistăm la un proces de transformare a publicului dintr-unul pasiv în unul activ. Observ și eu un interes tot mai crescut pentru manifestațiile artistice ce implică un tip de imersiune și interactivitate. Spectatorii vor să devină performeri să acționeze și să influențeze un act artistic. Pe de altă parte, spectacolul de teatru care oferă o puternică experiență imersivă îți cere un timp pentru a-l asimila. Și uneori niște repere culturale pentru a-l putea înțelege în profunzime. Din păcate, răbdarea și atenția ne sunt împinse tot mai mult spre intervale cât mai scurte în care să putem lua decizii rapide. Instalațiile multimedia oferă acest tip de experiență fast-forward cu gratificare instantanee. Și de multe ori ele nu îți solicită repere culturale sau o anumită pregătire pentru a le înțelege. Mai mult, principalii finanțatori ai instalaților sunt brandurile care în majoritatea brief-urilor menționează că instalația trebuie să fie instagramabilă și își doresc ca oamenii să facă cât mai multe poze, să le posteze și să se viralizeze. Acest tip de presiune transformă o posibilă operă de artă într-un fundal fotografic.

Personal, în toate instalațiile create am încercat să ofer publicului un tip de experiență care să provoace întrebări autentice. Și uneori am apelat la trucuri pentru a face oamenii să simtă cu corpul, nu cu telefonul. De exemplu în Atman am folosit foarte puțină lumină suficient cât pentru ochiul uman să fie o experiență valoroasă dar insuficient pentru senzorul foto. În Network of Emotions am plasat un pârâu care traversa spațiul. Toți cei care călcau în apă își închideau telefoanele și deveneau atenți la spațiu și la corp. În The Bridge, instalația care a reprezentat România la Quadrienalla de Scenografie de la Praga, am placat podul cu un policarbonat compact transparent mai subțire și implicit mai elastic pentru a induce o stare de pericol și a genera o atenție sporită din partea publicului.

Experiența ta cu Orașul Paralel de la Timișoara

Pentru mine a fost o experiență fabuloasă, în primul rând datorită libertății pe care am avut-o. Mi se pare extraordinar să poți să propui un spațiu sau o instalație ca apoi dramaturgul să scrie o scenă pentru el iar regizorul și coregraful să o dezvolte. Echipa a fost minunată și am avut o chimie foarte bună cu regizoarea Ana Mărgineanu, autorul textului Peca Ștefan și coregrafa Andreea Duță. Deasemenea Ionel Mărginean, producătorul spectacolului împreună cu Teatrul Maghiar din Timișoara ne-au încurajat și sprijinit constant pentru ca ideile noastre să devină realități tangibile. Așa că pentru mine a fost minunat, am putut să creez spații pe care le visam de mult dar nici un teatru nu ar fi putut să le accepte într-un spectacol de repertoriu. Labirintul oglinzilor, pădurea șoaptelor, fântâna infinitului, oceanul continuității sau camera dorințelor sunt doar câteva spații/instalații create în fosta hală de testare a fundațiilor din cadrul Facultății Politehnica Timișoara. Aici, cele cinci rute pe care spectatorii puteau să le urmeze convergeau pentru a oferii o experiență imersivă inedită. Aș fi foarte fericit dacă acest tip de spectacol s-ar dezvolta mai mult și în România pentru că oferă o experiență foarte specială publicului.

Credit foto: Mihaela Marin

Despre International Program in Scenography

International Program in Scenography e un proiect născut din dorința de a dezvolta un context efervescent de creație în care artiști aflați la început de drum, din domenii convergente scenografiei, cu backgrounduri culturale cât mai diferite, să poată colabora și realiza în câteva zile instalații site-specific cu caracter performativ sub îndrumarea unor mentori recunoscuți la nivel internațional. Proiectul a fost inspirat de participarea mea timp de doi ani în Summer Program-ul organizat de Watermill, fundația lui Robert Wilson, in South Hampton, NY. Aici am înțeles cât de valoroase sunt întâlnirile cu artiști din medii total diferite. Ne bucurăm că anul acesta avem în tabără participanți din Hong Kong, Taiwan, Canada, Sua, Germania și România pe lângă o selecție impresionantă de mentori, consacrați internațional pentru activitatea lor.

Tabăra se va desfășura la Ovidiu/Constanța, între 1-10 septembrie iar pe 9 septembrie, vom organiza o Gală de vernisare a lucrărilor create în tabără, o gală deschisă publicului larg. Tema propusă pentru instalațiile pe care le vom realiza și cele pe care le vom invita este Time Shift. Before/After și e inspirată din istoria locului. Mai exact, în basilica paleocreștină a cărei ziduri se văd în situl arheologic, a slujit Dionisie Exiguul, cel care a sugerat introducerea în calendar a Anului 0 sau Anno Domini, împărțind practic istoria lumii în înainte și după Hristos. Reinterpretarea patrimoniului local prin intervenții artistice site-specific este cel de-al doilea pilon esențial al programului care încearcă să valorifice spațiul existent, să-l transforme temporar și să-l revigoreze, propunând astfel un alt dialog între el și comunitatea locală.