Bosco și Kay Oh erau pe drumuri distincte care i-au condus în același loc: Los Angeles. Cu experiențe artistice diferite, au avut în comun aceleași provocări și viziuni creative. Așa s-a născut Griot, un duo unit de iubirea pentru storytelling și interpretarea orală a poeziei.
Sub sloganul "We Write Us" ("Ne scriem pe noi"), Bosco și Kay Oh vorbesc cu și despre adevăr și onestitate, pentru că doar așa se pot conecta la public, cred ei. Prin simplitate și tehnici de povestire, cei doi fac poezia mai accesibilă și aduc arta mai aproape de oameni.
Și vor face asta și la UNFINISHED, festivalul multidisciplinar ce va avea loc între 22 și 24 septembrie. Cei 3141 de participanți la eveniment vor fi selectați dintre cei care aplică prin formularul de înscriere.
Cum abordează Griot tema din acest an, "Silence", ce mesaj ar pune pe un panou în centrul Bucureștiului și ce înseamnă poezia accesibilă, povestesc ei în rândurile următoare.
Cum s-a născut Griot
Eu (Bosco) eram la începutul conceperii unei povestiri scurte, una pentru care în cele din urmă am primit ajutorul lui KO. Ea (KO) abia se mutase în LA și încerca să se adapteze, căutând spații pline de creativitate în care să-și exploreze propriile interese când a găsit o cafenea care se numea Republic of Pie, în care a început să meargă cu regularitate. Într-o zi m-a invitat acolo să lucrez la povestirea mea și cum stăteam noi acolo discutându-mi proiectul, a început să-mi dea sugestii, pentru că era pasionată să scrie poezie și de a o pune în scenă prin spoken word.
Eu aveam experiența Forensics, care este o competiție axată pe joc actoricesc/oratorie în liceu și participasem la un eveniment numit duet actoricesc, în care doi oameni jucau scene dintr-o proză scurtă publicată. După ce-am văzut interpretarea lui KO și luând în considerare iubirea mea pentru Forensics și pentru proza scurtă, ne-am gândit că ar fi o idee bună să încercăm să scriem împreună ceva ce am putea pune în scenă tot împreună. Așa a apărut prima noastră piesă,
„I’m almost 30“. Am pornit de-acolo și nu ne-am mai uitat înapoi.
Poezie accesibilă
Ceea ce face ca poezia noastră să fie gustată de public e faptul că se bazează pe simplitate și pe storytelling. Centrul de interes nu este neapărat poezia. Atenția se concentrează pe a spune povestea. S-a întâmplat ca poezia să fie forma de artă prin care o exprimăm și cred că de asta este mai ușor de înțeles. Oamenii nu trebuie să se străduiască să disece un haiku sau o structură complexă. Au parte de o poveste cu care pot relaționa. Așa că, din punctul ăsta de vedere, aș spune da, cred că aducem oamenii mai aproape de poezie, pentru că auzim deseori cât de inspirați/motivați se simt unii de piesele noastre, fără să cunoască prea multe despre poezie sau să aibă vreun interes special pentru ea.
Storytelling: tehnici și aplecare naturală
KO: Aș spune că tehnicile noastre de storytelling sunt tradiția orală (care reprezintă o parte a sensului cuvântului griot), producția artistică și spoken word, iar în cadrul acestor tehnici abordăm clar unele dintre obiceiurile răspândite de a avea un personaj bun și unul rău. Folosim conflictul. Luăm totul personal, Iar cea mai comună tehnică ar fi... să spunem povestea de parcă am vorbi cu cineva.
Bosco: Când vine vorba de întrebarea dacă storytelling-ul e un comportament învățat sau dacă m-am născut cu o abilitate în această zonă, aș spune că, până într-un punct, da, m-am născut cu ea. O altă poreclă pe care o aveam în copilărie era Hollywood. Deci jucam mereu un rol sau interpretam ceva, deși nimeni nu-mi ceruse să pun la cale un show. În urma tuturor șotiilor mele artistice, mama m-a înscris la teatru și la cor. Așa că am crescut participând la piese de teatru și cântând și mi-a plăcut mult să interpretez în fața oamenilor și să spun povești în felul ăsta. Mai târziu am început să-mi scriu propriile povești. În gimnaziu am scris prima povestire cu care am participat la o competiție. N-am câștigat, dar în felul ăsta am prins drag de scris. Așa că a fost o combinație între firea mea naturală, pe care am invocat-o și căreia i-am infuzat și alte tipuri de exprimare artistică pe care le-am găsit pe placul meu, cum ar fi scrisul.
KO: În ceea ce mă privește, aș spune că a fost vorba de ambele. O abilitate naturală și una dobândită. La mine a venit pentru că am fost pusă în situații în care am fost nevoită să ofer diferite tipuri de interpretări. Cum ar fi faptul că a trebuit să stau în fața tuturor în biserică și să vorbesc. Dacă faci asta săptămână după săptămână, ani de zile, dezvolți o imagine foarte bună referitoare la ce menține atenția oamenilor și ce nu.
Adevărul și onestitatea
KO: Cred că adevărul și onestitatea sunt cele care fac arta să fie artă. Sunt lucrurile care realizează acea conexiune între artist și public. Când ești autentic, când ești sincer cu tine însuți e simplu să recunoști același lucru, același adevăr în ceilalți și în lume.
Bosco: Sunt un mare susținător al empatiei. Cred că dacă ești teribil de onest și de real îi ajuți pe cei din public să realizeze că lumea în care trăiesc și experiențele pe care le au nu le aparțin doar lor. Că și eu am avut experiențe similare, iar prin faptul că publicul înțelege acest lucru legăm o conexiune, cea a unor adevăruri împărtășite. În felul acesta se vindecă oamenii.
UNFINISHED: Gânduri și așteptări
KO: Îmi place mult titlul festivalului, pentru că e despre experiența umană. Mereu e ceva neîncheiat, neterminat în ceea ce ne privește și cred că asta e o perspectivă grozavă pe care să o explorăm.
Bosco: Abia aștept să întâlnesc, să mă las inspirat și să învăț de la toți ceilalți speakeri și artiști. Dacă te uiți la cine participă, vezi că sunt oameni cu vieți diferite și din diverse domenii.
Cum abordați tema festivalului: SILENCE
KO: Ironic, prin multe cuvinte și conversații, haha! În special, ne raportăm la rolul foarte important pe care liniștea îl joacă în felul în care comunicăm, în mod pozitiv sau negativ. Personal, liniștea a reprezentat mereu locul meu de introspecție. Am făcut tot posibilul să nu o folosesc așa cum ai folosi o armă. (Bosco) Eu fac asta! (KO) Haha! Dar cunosc și puterea pe care liniștea o are, aceea de a-ți vorbi. Înveți atât de multe despre tine când ești tăcut și te concentrezi asupra a ceea ce te înconjoară. Profesional, cred că liniștea a fost folosită ca o modalitate de a intensifica felul în care se spune povestea. (BOSCO) Gândește-te la o pauză dramatică. (KO) Practicată cu regularitate, cred că meditația a fost cea mai bună formă de a integra liniștea în munca mea. Și nu mă refer la liniște în sensul că nu se întâmplă nimic, ci la faptul că nu vorbesc.
Bosco: În ceea ce mă privește, sunt o persoană matinală. Fac ORICE mai bine dimineața. Motivul pentru care cred că sunt mai productiv atunci e faptul că toată lumea doarme și nu există distrageri. Practic... am parte de multă liniște și tăcere ca să mă dedic mie însumi sau oricărui lucru trebuie făcut. Aceste momente de liniște îți dau ocazia să reflectezi la tine și de cele mai multe ori astfel am parte de cele mai bune idei.
Provocările ultimilor ani
KO: Cred că au dovedit cât de importantă este arta pentru lume. Pentru că atunci când totul se închisese, nu ne gândeam la ideologii. Citeam și scriam poezii. Ascultam muzică și ne uitam la show-uri pe rețelele sociale. Arta a fost cea care ne-a conectat și care ne-a dat speranță, ceea ce practic ne-a făcut să înțelegem ce importantă e munca artistică și munca noastră.
Bosco: Eu sunt un tip singuratic și sincer îmi place să fiu de unul singur, mă simt confortabil așa. Dar, în acele momente, până și eu am recunoscut importanța conexiunii umane. Nu doar cea fizică, ci și emoțională, și mi-a lipsit să petrec timp cu familia. E foarte evident modul în care foarte mulți oameni au fost afectați negativ de lipsa conexiunii fizice și cred că pandemia de covid a deschis, în general, ochii oamenilor în privința importanței de a stabili/restabili conexiuni reale unii cu alții. Nu doar să adunăm pseudo-urmăritori sau prietenii virtuale. Cu toții voiam să ieșim din nou în lume și să ne conectăm în mod real.
Blocajul creativ. Ați trecut prin așa ceva?
Amândoi: DA!
KO: În ceea ce mă privește, nu forțez nimic. Dacă mă simt blocată, fac ceva care să mă relaxeze sau mă uit la ceva care să mă inspire ori care mă va duce într-o zonă bună, iar dacă după ce mi se schimbă starea simt că pot scrie, o fac. Dacă nu, las lucrul ăsta deoparte și încerc a doua zi.
Bosco: Sunt de acord. Nu merge niciodată să forțezi lucrurile. Când mă așez și încerc să scriu, de obicei nu-mi place ce iese. Cele mai bune lucruri pe care le scriu sunt cele care vin din lucruri trăite. Îmi trăiesc viața și efectiv deodată simt scânteia inspirației, iar în astfel de momente mă opresc din orice fac, îmi scot telefonul și dau drumul cuvintelor sau frazelor, ideilor și, în unele cazuri, chiar unei piese complete, care curge pur și simplu. Dar nu forțez niciodată lucrurile. Chiar dacă am ajuns într-un blocaj, las ceea ce fac și mă întorc când cuvintele curg din nou.
Artiști preferați
KO: În ceea ce privește poeții, preferata mea e Maya Angelou, dar, în privința artiștilor spoken word, i-aș menționa pe J Ivy, pe Saul Williams și pe Shihan.
Bosco: Le-aș sugera oamenilor să se familiarizeze cu opera lui James Baldwin. Era un vizionar.
Mesaj pe un panou publicitar din centrul Bucureștiului
Cu litere foarte mari: TRĂIEȘTE-ȚI VIAȚA. TRĂIEȘTE-O BINE. TRĂIEȘTE-O INTENS. Iar cu litere mici, „toate celelalte prostii nu contează“.
