Într-o lume nesătulă de selfiuri, arhitectul Ștefan Dorin Adam a propus în Piața Mare din Sibiu o oglindă imensă de 28m lungime și 2.50m înălțime. Și oamenii s-au bucurat de ea așa cum au știu mai bine. S-au privit, au râs, au făcut multe fotografii, au tras cu ochiul la ceilalți, au simțit că fac parte din spectacol. Pentru că instalația Mirror Your Community, prezentată la #FITS30, nu este despre oglindire, ci despre comunitate, bucurie și sărbătorire, spune Ștefan.
”Oamenii se bucură de ei înșiși dar și conștientizează că împreună alcătuiesc o scenă, o sală sau un tablou, că împreună sunt un oraș și că împreună sunt parte a unor emoții intese și a unui festival unde toți se arată deopotrivă ca public și ca spectatori”, explică Ștefan.
Ștefan Dorin Adam este arhitect și fondator al biroului de arhitectură Mânadelucru, designer, curator al unor serii de expoziții de fotografie, artă și arhitectură, inițiator al unor instalații la granița dintre arhitectură și artă. Povestim cu el, în rândurile de mai jos, despre nevoia de spațiu public în România și rolul locurilor de reprezentare a comunităților, despre felul în care arhitectura și arta pot aduce oamenii împreună.
Momente definitorii
Sunt născut în Alba Iulia iar verile copilăriei mele le-am petrecut în satul bunicilor mei, Balomirul de Câmp, un mic sat pe valea Mureșului. Acea experiență cu natura, cu locurile satului și cu vecinătățile imediate au însemnat foarte mult pentru mine. Constat asta acum după mulți ani și imi dau seama ce experiență bogată se adună în copilărie fără să ne dăm seama, în măsura în care ne lăsăm să trăim, să fim noi înșine cu stările noastre și să nu ne îngrădim intuițiile care sunt omniprezente în copilărie.
Cum ai ales arhitectura
La liceu am fost într-o clasă de informatică. Nici acum nu știu prea bine cum am ajuns acolo. Evident am dat admitere la liceu dar și acum am coșmaruri că deși am terminat facultatea, eu încă nu știu cum am reușit să iau examenul la matematică la adminterea în clasa a noua. Și cu toate astea am făcut informatică. Cert e că în clasa a zecea voiam să mă transfer la clasele umaniste ale liceului. Nu am făcut asta fiindcă în acei ani în acele clase erau doar 1-2 băieți iar restul fete. În clasa de informatică erau foarte mulți olimpici naționali și internaționali, toți niște colegi și prieteni foarte foarte buni. Îi admiram pentru talentul lor de a înțelege matematica la un nivel aproape filosofic.
Mult mai târziu am înțeles că în școala generală aș fi avut nevoie de profesori buni care să mă facă să pricep altfel lucrurile, nu doar să faci niște calcule matematice iar mai apoi să te uiți la finalul cărții să vezi dacă ai obținut același rezultat. Încă am coșmaruri că nu am suficiente note la matematică și că profesorul nu îmi poate încheia media sau că la teză balanța înclină nu în favoarea mea. Fiindcă începusem să am tot felul de lacune, eu când veneam acasă, în loc să îmi fac lecțiile, pictam. Pictam mult și fără noimă. Nu aveam răbdare să desenez. Totul ținea de rapiditatea și energia cu care o pensulă putea să acopere suprafața hârtiei sau pânzei de pe șevalet.
Ca orice tânăr căutam în toate direcțiile. În acea perioadă la modă erau facultățile de Drept și Economie. Am fost și în tribunale să văd ce fac avocații și nu mi-a plăcut. La Tribunalul din Alba unii și alții se certau pentru găini si pentru tot felul de mizilicuri. Îmi doream ceva mai mult. Tatăl meu m-a dus peste tot, să experimentez totul, să văd cu ochii mei. Încă de mic mi-a dat multă libertate. În gimnaziu aveam atât de multă energie încât am mers la judo. Îmi plăcea atât de mult încât chiuleam de la școală ca să merg la sala de antrenamente. Rezultatele proaste de la școală au atras atenția părinților mei că ceva se întâmplă. Și a început o perioadă ceva mai disciplinată. Mi-am dat seama că mi-ar place liceul militar dar cu o limită, a neîngrădirii libertății, disciplină dar fără să îmi fie luată libertatea.
Revenind la facultate nici pictură nu am făcut, nici la Arte Plastice nu am mers, deși mi se spusese că am un portofoliu foarte bun și că intru sigur la facultate. În acei ani ai vieții mele intuiția îmi spunea că viața mea de viitor artist nu ar fi atât de necesară și utilă celorlalți. E vorba de 30 ani în urmă.
Am ales să am o meserie ceva mai practică dar căreia să nu îi lipsească libertatea gândirii și a asocierilor multiple. Așa am ales arhitectura, plus că mai am un frate cu șase ani mai mare decât mine care e tot architect.
După terminarea facultății am urmat și cariera academică iar de 8 ani sunt conferențiar la UAUIM unde predau proiectare la anii 2-3 în cadrul Facultății de Arhitectură.
Mă bucur că am devenit arhitect și că mi-am ascultat intuiția.
Cum priveai domeniul la început. Ce s-a schimbat
La început nu prea știam ce e cu arhitectura, eram studentul super conștiincios. Am început facultatea la Timișoara dar tot intuția îmi spunea ca aș vrea altceva, o școala și un oraș unde schimburile de idei și oamenii să fie mult mai variați.
După un an m-am transferat la UAUIM București iar după anul doi am întrerupt arhitectura și am dispărut un an prin munți fără ca cineva să știe de mine. Acel an “sabatic” este cel care contează cel mai mult pentru mine. Atunci l-am cunoscut pe fiul filosofului Constantin Noica, pe monahul Rafail Noica și am stat în preajma lui. Când am revenit, am continuat studiile în Franța pentru ca mai apoi să imi dau diploma de arhitect la UAUIM.
Cum privesc arhitectura acum? Ca ceva care îți arată, te îndrumă și te ajută să ai o viață mai bună și nu doar ca un adăpost / construcție pentru un cumul de funcțiuni.
Povestea Mânadelucru
Biroul Mânadelucru a fost fondat în 2007. Terminasem facultatea și mi-am dat seama că aș vrea să fac eu ceva, că aș vrea să proiectez și să construiesc o casă, să văd cu adevărat cum e. Când eram student în anul trei, arhitectul Șerban Sturdza îmi spusese “Ștefan, tu trebuie să faci o casă”. Atunci când mi-a spus asta simțeam parcă că deja începusem să construiesc. Extraordinar Șerban Sturdza, vedea dincolo de ceea ce erai, vedea un potențial. Cred ca ar fi fost cel mai bun profesor deși nu a predat oficial în nicio facultate.
Obiectivul meu era să înțeleg materia arhitecturii, să înțeleg acea naștere a spațiilor și a formelor. Îmi plăcea să mă întâlnesc cu oamenii și intuitiv realizam că ei sunt parte importantă a arhitecturii. Acum conștientizez din plin asta, arhitectura are sens cu oameni și pentru oameni, oamenii se întâlnesc și trăiesc în arhitectură.
Numele biroului a venit la sugestia unei foste iubite arhitecte, Mădălina Iftimi cu care am și început primele proiecte ale biroului și cu care am lucrat împreună alți 10 ani.
Amprenta voastră
Încă mă întreb și eu. Aparent toți oamenii se pricep la toate, de la fotbal până la construcții, evantaiul pricepuților e nesfârșit. Mi-am dat seama în timp, privind la portofoliul proiectelor biroului Mânadelucru și la diversitatea persoanelor din agenda telefonica că atuul biroului este mobilitatea și capacitatea de a da răspunsuri diferite la contexte, teme și situații diferite. Instinctiv dacă această diversitate îmi plăcea încă din copilărie, acum îmi dau seama că e propria-mi caracteristică, că pot întâlni oameni și idei foarte diverse și să lucrez cu ele.
Povestea oglinzilor de la FITS
În cadrul FITS, UniCredit, sponsorul principal al festivalului, își dorea o prezență și o reprezentare în spațiul public. Pentru mine această prezență însemna o comunicare care să atingă mai multe nivele de înțelegere și să genereze reacții sau gânduri diferite. Orice finanțator vrea reacție imediată și vizibilitate maximă. Și asta am făcut! Într-o lume nesătulă de selfiuri, am propus în Piața Mare din Sibiu o oglindă imensă de 28m lungime și 2.50m înălțime. Instalația a fost produsă împreună cu firmele Horace Media și Gama Construct.
În această oglindă se puteau privi toți oamenii. Sunt fascinat de cât de afișat e astăzi spațiul nostru intim. Nu poți să nu treci pe stradă și să nu auzi cum cineva își alinta iubita la telefon cu cuvinte pline de dulcegărie sau cum altcineva se cearta la telefon cu altul de își scoate singur ochii, cum se vorbește tare și agresiv sau cum gesturile mici coexistă cu gesturile ample. Cautam să facem ceva care să surprindă tot acest peisaj al concomitenței oamenilor și a reacției publice. Punând o oglindă mare într-un loc public, intuiam că nimeni nu va avea nicio reținere să se fotografieze admirativ.
Dar.....nu este un proiect despre o oglindă, este o instalație în care căutam să celebrăm privirea. Pentru mine privirea e o parte a apartenenței la lumea celuilalt. Îl privesc mai întâi pe el pentru ca mai apoi să mă înțeleg pe mine. Cam așa e și cu arhitectura, privești mai întâi locul ca mai apoi să propui o inserție în loc.
Instalația era o privire a orașului înspre el însuși, o privire a oamenilor înspre ei înșiși și înspre mediul lor, o privire a sinelui înspre toți ceilalți care alcătuiesc comunitatea.
Logistica
Partea cea mai grea a fost lupta cu timpul. Din partea UniCredit primisem foarte târziu solicitarea de a face o instalație la FITS iar în două săptămâni am avut și idee, și discuții, și proiect, și furnizori, și firma care să execute, și transport, și montaj. Totul a fost în mare viteza dar așa e întotdeauna. Toate ideile bune ne vin repede dar ele cred că se coc în timp undeva în adâncul nostru și ies la suprafață exact când și cum trebuie.
Din ce în ce mai mult am acest sentiment că trebuie să crezi cu adevărat într-o idee ca ea să se întâmple. Așa a fost și aici. Am convins repede și usor pe toată lumea de ce ideea asta e foarte potrivită în FITS 2023, unde și tema de anul asta era miracolul. Oglinda are ceva dintre lumi, are ceva miracol în ea... priveam oamenii care se fotografiau în oglindă și parcă erau actori în rolul propriilor fețe, propriilor vieți iar unii parcă se întrebau “oglindă oglinjoară cine e cea mai frumoasă din țară”.
Cea mai grea parte....mărunțișurile, că îți lipsește o pană de plastic care să regleze o diferență de 3mm dar fără ea nu poți.
Impresiile după eveniment
Îmi confirma intuiția că imaginea nu este doar a fiecărui om, că oamenii se bucură de ei înșiși dar și conștientiezează că împreună alcătuiesc o scenă, o sală sau un tablou, că împreună sunt un oraș și că împreună sunt parte a unor emoții intese și a unui festival unde toți se arată deopotrivă ca public și ca spectatori.
Ce simt…? E o bucurie să vezi că făcând un gest simplu, poți să generezi atât de multă reacție, că zidul oglindă a stat acolo 10 zile și că administrația locală își dorea să prelungească prezența instalației în spațiul public. Era o prezență care deși în contrast cu contextul dens construit al Sibiului ea celebra spațiul public prin amplificarea lui și a vibrației vieții, avea ipostaze diferite funcție de momentul zilei, de lumină, de prezențele singularele la zid dimineața devreme sau noaptea târziu sau de mulțimea care aștepta să se fotografieze și să prindă un loc în față.
Relația ta cu FITS
Am descoperit FITS-ul dus de o fostă iubită, de Elena Viziteu, la piesa de teatru FAUST a regizorului Silviu Purcărete. Deci FITS-ul înseamnă mult pentru mine.
E incredibil că un festival a ajuns la a 30 editie. E mărturia cea mai bună că cultura poate avea continuitate și că e necesara, că e dorită, că formează și că educă nu doar public ci societatea. E un festival care știe să ofere spectacole pentru public variat și care să atraga publicul în sala de teatru. E un festival născut din credința unui om, a președintelui FITS dl. Constantin Chiriac, un festival care a crescut datorită unei echipe mici și foarte dedicate a celor de la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu și prin spectacolele de calitate pe care le aduce de fiecare dată.
FITS-ul e o îndrăgostire continuă, anuală, o trăire intensă, cu spectacole de cea mai bună calitate care adesea se joacă în locuri cu arhitectură precară. Se vorbește de foarte mult timp de un nou teatru la Sibiu. Festivalul și TNRS merită acest lucru și au confirmat din plin.
Cred că FITS-ul deschide porțile instituțiilor de cultură. În FITS nu e doar teatru, sunt artele spectacolelor și mult mai multe altele. Nu sunt spectacole doar în săli, sunt multe spectacole în spațiul public și asta arată că deschizi un oraș și de fapt te deschizi înspre oameni. Nu mai e teama unui om care, din diverse situații, nu a ajuns până în anumit moment dat, cum și mie mi s-a întâmplat, într-o sală de spectacole și să ai reținerea asta „îmi cumpăr bilet la o anumită piesă sau mă duc undeva chiar dacă e gratis” dar mă duc și nu sunt obișnuit și nu știu ce se întâmplă acolo și ai o rezervă foarte mare. Ai o rezervă la cultură ca și cum iți e ceva străin dar cultura ți-e intimă, nu e o dihanie, un balaur, un elefant mare în interiorul unei încăperi, de care nu ai loc, care te lipește de perete, ceva intangibil. FITS-ul arată că această cultură e a tuturor și că ești parte din cultură. Și de îndată ce îndrăznești să fii ÎN, te transformi. Cred că nivelul culturii, cred că stabilirea a ceea ce înseamnă cultural este un lucru foarte important de făcut de cei care știu cum să gestioneze lucrurile acestea.
Ideea de comunitate în România în 2023
Ideea de comunitate începe să se coaguleze, să prindă tracțiune în spațiul românesc, nu mai este doar un deziderat îndepărtat, ci devine o formă amorfă. Evenimentele culturale strâng în jurul lor oamenii, formând comunități creative care alimentează marea comunitate a orașului. O necesitate stringentă a orașului este de a găsi metode noi de a crește particivitatea în rândul cetățenilor pasivi, vulnerabili.
Cultura pune în prim-plan probleme societății și formează comunități receptive și dinamice, astfel o mai mare panoplie a activităților și evenimentelor culturale contribuie activ la conturarea ideii de comunitate.
Cum s-a schimbat relația oamenilor cu mediul înconjurător
Consider mediul înconjurător o împrejurare a sinelui. Astfel, orașul este o oglindă, care răspunde în concordanță cu ceeea ce îi oferi. Oamenii se îndepărtează într-un ritm alarmant de realitatea adevărată, singura care contează. Arta nu are doar o valoare estetică, ci dimpotrivă ea unește și ne ajută să părăsim metehnele, modificând percepția despre ceea ce ne înconjoară.
Însăși sensurile cuvintelor “natural” și “social” cred că sunt în transformare. “Socialul” din rețelele de socializare e diferit de ceea ce înțelegeam în urmă cu 15 ani. Mediul înconjurător nu mai este doar mediul construit ci toată informația care circulă zilnic dintr-o parte în alta, această mare informațională în care toți suntem scufundați, acesta este noul mediul “natural” al omului recent. Inclusiv arhitectura are parte de foarte mari schimbări, lucrează cu materiale noi, cu noi timpuri de învelișuri și structuri care să genereze o amprenta de CO2 cat mai mică. Omenirea nu pare să fie pe deplin convinsă că schimbările se întâmplă și că se întâmplă foarte repede. Mi se pare că o parte a omenirii stă și privește ca și cum toate sunt ca înainte iar alta parte înțelege că nimic nu mai poate fi ca înainte.
Acasă și afară. Nevoile spațiului public
Cele două concepte aparent contrare, sunt aduse în discuție des, relația formând baza de plecare pentru regândirea vechilor obiceiuri arhitecturale. Spațiul public nu mai este doar o rețea de străzi și spații interstițiale, ci este nucleul comunității. Arta penetrează progresiv spațiul public, care se deschide către oameni, care deschide vederea către realitatea adevărată despre care discutam. De la străzi deschise, la spații interioare care se infuzează de efervescența exterioară, cele două spații se mediază reciproc.
“Despaţializarea publicului şi privatului (însoţită, desigur, de o fragilizare a oricărei forme de identitate) conferă în acelaşi timp şi oarecum paradoxal o şansă teoreticienilor şi practicienilor spaţiului de a-şi regîndi ipotezele de lucru. În acelaşi fel, „public” şi „privat” îşi modifică neîncetat teritoriile şi graniţele; mai mult, separaţia lor trece tot mai puţin astăzi, în oraşele noastre, prin spaţiul sensibil, iar atunci cînd o face, o face cu violenţă şi cu recuperări agresive de o parte şi de cealaltă”, scria Ciprian Mihali.
Spațiul public ideal
Nu cred că putem nega particularitățile culturilor diferite. Nu cred că idealul unora e idealul altora. Privind și citind cu publicul reacționează în spațiul public al rețelelor de socializare, nu pot să nu constat pofta oamenilor de a-și trâmbița continuu propriile “adevăruri” , o ocupare a spațiilor prin afirmații continue și dezbateri de cele mai multe ori fără dialog. Probabil idealul publicului este să poți să spui orice, oricum și oriunde. Idealul spațiului public pentru mine este prezența dialogului în locurile construite și neconstruite a ceea ce considerăm că poate genera reacție publică, deci începutul formării unui loc și a unei conștiințe.
“Nici „spaţiul” şi nici „publicul” (după cum, odată cu ele, nici „privatul”) nu mai acoperă teritoriile fizice ori teoretice pe care le-au putut acoperi în epocile anterioare”, după cum scria Ciprian Mihali în “Spațiul Public”.
Regândirea (aș zice chiar redobândirea) și transformarea spațiului public în România nu ar trebui să fie făcută doar de societatea civilă, ci să fie parte din strategia administrativă a orașelor. Nu suntem și nu vom fi o societate normală dacă nu știm să trăim împreună și dacă nu avem locuri care să dea reprezentare. În ultimii ani au apărut fragmente de foarte buna calitate de spațiu public și au apărut acolo unde te-ai fi așteptat mai putin. Asta e un semn foarte bun iar dovada că ele sunt de calitate e vivacitatea cu care sunt folosite și rapiditatea cu care se transformă, ca un organism viu, învățând din mers de la consumatorii lui, ca o inteligență artificială.
