Apocalipsele imaginate sunt teste ale umanității, până la urmă. Și ne tot întoarcem la ele pentru că sperăm că, și în cele mai întunecate vremuri, ceva bun va mai rămâne din specia noastră. Consumăm astfel de scenarii mai ales acum, când prezentul ne sperie, iar SF-ul este o formă de a îmblânzi viitorul.
Marian Truță, scriitor de science fiction și fantasy, nu s-a gândit la o temă apocaliptică când a început să lucreze la antologia Stația Pământ 12. A propus ca subiect Pământul. Dar s-a petrecut un lucru interesant: multe din textele trimise de autori prezentau un viitor mai mult sau mai puțin apocaliptic. Așa a apărut și subtitlul cărții, Apocalipse de lux.
”Pur și simplu așa au rezonat autorii cu tema Stația Pământ. De ce s-a întâmplat asta? Pot bănui că e vorba de ecouri sau reverberații generate de lumea complicată în care trăim acum: război în Europa, provocări climatice, totalitarismul și radicalismul politic sau religios în care ne imersăm zi de zi și așa mai departe. Autorii de sefe sunt, în general, foarte atenți la semnalele pe care prezentul le oferă și reacția lor literară nu avea cum să nu fie influențată”, povestește Marian Truță.
Vorbim în continuare cu Marian Truță și cu trei autori care au participat la antologie, Cătălina Fometici, Dan Panaet și Adrian Mihaltianu, despre angoasele prezentului și posibilele scenarii ale viitorului, prima lor întâlnire cu SF-ul și cum a evoluat acest domeniu în România.
Trăim vremuri SF?
Marian: Asta e un răsfăț, să spui că trăiești vremuri sefe. Realitatea nu seamănă cu un scenariu sefe. Ca să punem lucrurile în ordine, ar trebui să precizăm fără echivoc la ce anume ne referim sau care anume ne este referențialul când spunem că trăim vremuri SF. În raport cu ce? Cu realitatea din secolul X? Să fim serioși. În schimb, trebuie să admit asta, viitorul va fi mereu SF. Nu are cum să fie altfel. Dar nu prezentul.
Dan: Orice lume pare o distopie, dacă o privești din exterior. În mod similar, orice societate distopică, văzută din interiorul ei, se normalizează, aberațiile birocratice sunt estompate de viețile oamenilor, de dorințele lor și de căutările lor mărunte, de zi cu zi.
Adrian: Pentru că am copilărit în anii '80, mi-e foarte greu să trăiesc în 2023 și să n-am baze permanente pe Marte, mașini zburătoare și orașe magnifice, cu cupole care strălucesc în soare. În fine, pot spera ca în timpul vieții mele să se întâmple toate acestea - mașinile zburătoare ar fi primele, chiar, însă îmi dau seama de multe ori că trăiesc deja în viitorul ăla pe care mi-l imaginam în secolul trecut. Folosesc deja zilnic AI-ul pentru sarcini de bază care ar consuma de 5 ori mai mult timp, îmi pot programa robotul să aspire prin casă în timp ce eu sunt pe partea cealaltă a lumii, mă pot vedea cu oricine oricând și oriunde prin smartphone - iar ăsta e deja începutul!
Pe de altă parte, aș avea o reclamație către presupușii scenariști ai acestor timpuri - încearcă să înghesuie prea multe într-un timp foarte scurt. Adică înțeleg, pandemie, încălzire globală, extremism, foamete, războaie, evoluția fulminantă a roboților și inteligenței artificială, OK, bravo. Dar să adauge și o epidemie colosală de prostie militantă și de oameni care neagă cu îndârjire știința și istoria și devin chiar violenți - adică o invazie de zombi - e totuși puțin prea mult. E păcat să plagiezi după Idiocracy, sincer.
Aud că ne-a trecut și un asteroid pe lângă ureche, la circa un sfert din distanța Terra - Lună, fără să-l fi detectat înainte. Sper că nu e o avanpremieră pentru sezonul următor, zău așa...
Cătălina: Cred că fiecare epocă din istoria umanității a fost un pic SF în comparație cu epocile precedente; fiecare pas al evoluției, al progresului, al modernizării a fost privit la un moment dat cu o doză de scepticism, sau chiar de frică, pentru ca apoi să devină un element firesc al vieții cotidiene.
Noi privim acum cu fascinație la ce știe să facă IA, de exemplu; cei din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX gândeau la fel despre electricitate, despre zbor, fotografie, televiziune și despre multe altele, care nouă ni se par nu doar firești, ci esențiale traiului.
Așa că, da, aș spune că trăim vremuri SF... în comparație cu secolele trecute. Dar și ei au trăit vremuri SF la rândul lor. Ar fi interesant de văzut ce invenții absolut inimaginabile pentru mințile de acum va născoci umanitatea peste vreo 500 de ani, și cât de barbari vom arăta noi în comparație cu ei, cei din viitor.
Prima întâlnire cu SF-ul
Marian: S-a întâmplat pe la vârsta de opt ani, așadar eram prin clasa a doua. Aveam un coleg de clasă care locuia în același bloc cu mine și ai cărui părinți aveau o bibliotecă în care sefeul se simțea destul de confortabil. Așa am venit în contact cu H.G. Wells și cu romanul său Primii oameni în Lună. Mi-aduc aminte că mare parte din roman l-am citit în sufrageria colegului, apoi mi-a împrumutat nu doar cartea aceea – era vorba de Wells, Opere alese, volumul al doilea apărut în colecția Racheta și steaua în 1963 – ci și multe altele.
Prima impresie pe care am avut-o citind romanul acela a fost că totul era sau fusese real. Să nu uităm, asta se întâmpla prin 1968, pe vremea când americanii se pregăteau să ajungă pe Lună, așadar, de ce nu, puteam să cred lucrurile descrise de Wells în romanul său. Iar această impresie, de real, de posibil și de verosimilitate nu m-a părăsit niciodată. Pentru că, măcar pentru mine, sefeul nu este doar o simplă ficțiune ci o variantă de lume în care am fi putut trăi cu toții. Uneori sefeul ne oferă alternative mai rele, alteori mai bune, dar ce e important de reținut este faptul că genul acesta, dacă e luat în serios de autori, oferă mereu lumi verosimile.
Apoi au urmat alte și alte cărți sefe, a fost, ca să zic așa, dragoste la prima vedere. Și nu m-am lecuit niciodată, după cât bag de seamă.
Mai mult, pentru că nu aveam la îndemână destul sefe cât aș fi putut și mi-aș fi dorit citi, mi-am zis, un pic mai târziu – dar nu cu mult mai târziu –, de ce n-aș încerca la rândul meu să imaginezi lumi alternative și să povestesc despre ele. Prin urmare, m-am apucat de scris. Primul roman sefe l-am scris împreună cu alți doi colegi de clasă – cred că eram prin clasa a patra sau a cincea –, iar acesta era o pastișă naivă după un serial TV din vremea aceea, Meteor XL5 (Fireball XL5). Cred că mi-ar plăcea să-l recitesc...
Dan: Într-o vacanță de vară din școala generală, am cules din biblioteca familiei Soarele gol, de Asimov, care mi-a plăcut, dar fără ca să mă dea pe spate. Apoi, tot acolo, am găsit Almanahul Anticipația din 1984, unde se găsește și povestirea Regii nisipurilor, de George R.R. Martin, care m-a impresionat prin fantezia plotului și firescul cu care îți era adusă în fața ochilor o lume complet străină. Prin clasa a opta, am găsit la anticariatul din Buzău un exemplar din Intersecția Einstein, de Samuel Delany. Era un SF mai experimental, cum începuse să se scrie prin anii ’60. A devenit atunci una dintre cărțile mele preferate, dar nu cred că aș mai citi acum așa ceva. Pasiunea mea de atunci pentru cartea lui Delany are legătură, probabil, cu mintea de adolescent, cu nevoia de a sparge niște tipare, de-a găsi formule noi de expresie.
Adrian: Erau anii '80, la începutul lor, când am dat prima dată de SF prin revista Pif, în care am găsit Les Robinsons de la Terre, o serie despre o civilizație umanoidă care vizita Terra pe vremea dinozaurilor. Avea de toate, orașe zburătoare cu cupolă, un scenariu umanist, dileme morale etc. Apoi am continuat cu Asimov și restul clasicilor genului, în anii 90. M-a marcat și o carte, Proiecte planetare, scrisă de Alexandru Mironov, în care-și imagina viitorul apropiat și evoluția tehnologiei. Apoi a venit perioada în care am combinat super eroii americani cu lecturi ocazionale de SF preponderent vestic, foarte rar românesc, din păcate, deși am văzut ulterior că și acesta era extrem de bun. Am ținut apoi legătura cu SF-ul mai ales prin intermediul serialelor de gen, cărțile erau foarte scumpe pentru mine în anii 90-2000. Acum recuperez, de câțiva ani, în special cu SF românesc, pe care-l găsesc a fi cel puțin la fel de bun precum cel produs de nume mari și cu foarte multe premii globale, dacă nu chiar semnificativ mai bun, pe ici, pe colo.
Cătălina: În mod normal, sunt consumatoare de Fantasy, Horror și aventuri. Cu SF-ul m-am „împrietenit” ceva mai târziu. Cred că prima-prima întâlnire cu SF-ul, ca literatură, a avut loc pe când eram mică – 8 ani – și am dat peste un volum care mi s-a părut imens în biblioteca tatălui meu. Ce să zic, îmi plăcea să scotocesc prin cărțile și prin revistele lui, chiar dacă multe nu erau tocmai pe înțelesul meu sau pentru vârsta mea. Dar, cum nu mă oprea nimeni, tot „confiscam” câte una... În sfârșit. De data asta, pusesem mâna pe Uimitoarea aventură a Misiunii Barsac, roman atribuit lui Jules Verne, scris în realitate de fiul său, Michel. Am luat-o pentru că îmi plăceau caii de pe copertă; îmi imaginam că e o poveste cu aventuri, ceva în stil western. Ce am găsit acolo însă mi-a depășit orice fel de așteptări: acțiune, aventură, mister, prietenie, dragoste... Iar Jane Roxton a rămas, până în ziua de azi, una din eroinele mele preferate.
Partea neplăcută a fost că, după ce m-am pierdut în orașul fantastic din inima Saharei, a trebuit să mă întorc la lecturile cumplit de infantile din manualul școlar de clasa a II-a. Altă parte neplăcută a fost aceea că a trecut o vreme până să găsesc ceva din același gen literar care să-mi placă la fel de mult. Adevărul e că nici eu nu știam să caut, la vremea respectivă, și nici să spun clar ce vreau. Am continuat să consum SF de la televizor, urmăream seriale precum The X-Files și PSI Factor: Chronicles of the Paranormal, sau filme ca Alien, Terminator, Independece Day etc. Filmul The Thing (cel din ’82, că remake-ul din 2011 nu l-am văzut) îmi dă coșmaruri și în ziua de azi. Următorul roman SF care mi-a plăcut la fel de mult ca Misiunea Barsac a fost Imperiul marelui Graal, de Sebastian A. Corn/Florin Chirculescu.
Stația Pământ 12
Marian: E a doua antologie din Colecția Seniorii Imaginației (editura Eagle) și a treia la care am contribuit, dacă iau în calcul și volumul colectiv Exit. Ideea plutea de multă vreme în aer, ca să zic așa, dar aveam nevoie de cineva care să rezoneze cu un asemenea proiect. În fond, la ce bun încă o antologie? Doar au mai fost și altele.
Ideea de la care am pornit a fost următoarea: cum am putea ști care este nivelul și valoarea sefeului românesc la un moment dat? Cum se pot aceastea măsura și cuantifica? Printr-un volum colectiv, mi-am zis. Toate aceste lucruri le-am discutat cu editorul Mugur Cornilă (editura Eagle) care deja deschisese de câțiva ani colecția amintită mai devreme. Și așa s-a născut proiectul Antologiile Colecției Seniorii Imaginației care, cu Stația Pământ 12 – Apocalipse de lux, a ajuns la al doilea volum. Și, trag nădejde, nu va fi ultimul, pentru că avem de gând ca în fiecare an să venim cu un astfel de barometru al sefeului românesc, așadar vor urma și alte apariții.
Adrian: Să te invite Marian Truță să scrii într-o antologie SF în care mai apar nume formidabile din SF-ul românesc este, în sine, o onoare specială. Sunt la rândul meu publisher și știu ce eforturi colosale trebuie să depui ca să produci o publicație, în special o carte, mai ales în România. Cred că e cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe români să ia contact cu cei mai interesanți autori de SF din România, apoi să decidă să le cumpere și cărțile. Sper să văd aceste antologii traduse și în alte limbi cât de curând posibil, ar fi prima etapă a unui „nou val” de scriitori români de SF care să imite succesul filmografiei românești în afara țării. Avem cu ce.
Cătălina: Îl știu și îl citesc pe dl. Marian Truță de ani buni. M-a bucurat mult invitația lui, mă simt onorată să fac parte din acest proiect. Exact asta a fost prima mea reacție când el m-a abordat și mi-a prezentat ideea antologiei: îmi place mult ideea, vreau să fac parte din asta. M-am bucurat și mai mult când am văzut numele celorlalți autori și am realizat în ce companie selectă mă aflu. Aș vrea să-i mulțumesc d-lui Truță pentru această oportunitate și să-i felicit pe colegii de antologie; abia aștept să țin volumul în mâini.
De ce o antologie despre apocalipse
Marian: Lucrurile au stat în felul următor: prima antologie, IA 7, apărută în 2022 la editura Eagle, nu a avut o temă impusă. Dar s-a întâmplat ca din cele șapte proze publicate, majoritatea să fie axate pe tema inteligenței artificiale. De aici și titlul. De ce 7? Pentru că au fost șapte autori. Bun, mai departe, discutând cu editorul, am spus: haidem să impunem o temă, iar aceasta să fie Pământul. Mai mult, am stabilit și titlul pe care l-am făcut cunoscut autorilor invitați: Stația Pământ.
Dar s-a petrecut un lucru interesant: textele publicate au ca fundal Pământul, dar multe prezintă și viitor mai mult sau mai puțin apocaliptic. Prin urmare, subtitlul Apocalipse de lux a urmat în mod natural. Nu că ne-am fi dorit să fie o antologie despre Apocalipse, pur și simplu așa au rezonat autorii cu tema Stația Pământ. De ce s-a întâmplat asta? N-am nici cea mai mică idee, dar pot bănui că e vorba de ecouri sau reverberații generate de lumea complicată în care trăim acum: război în Europa, provocări climatice, totalitarismul și radicalismul politic sau religios în care ne imersăm zi de zi și așa mai departe. Autorii de sefe sunt, în general, foarte atenți la semnalele pe care prezentul le oferă și reacția lor literară nu avea cum să nu fie influențată.
De la idee la realizare
Marian: Am gândit-o la fel ca pe prima. Adică am invitat o sumă de autori. Da, mi-am făcut un tabel în Excel cu autorii de sefe pe care îi cunosc și, pentru că am avut o temă aleasă, am contactat pe acei autori despre care credeam că s-ar fi putut mula pe aceasta. Trebuie să mărturisesc un lucru: am avut și autori care au refuzat să participe. Nu le știu motivele, dar, cum nu-mi place să fiu insistent, a doua oară nu vor mai primi invitația să scrie pentru Antologiile CSI. Mai ales că, pentru efortul lor, ar fi fost și plătiți. În fine, așa merg lucrurile și, tot așa, și noi mergem mai departe.
Mai vreau să adaug un lucru important legat de selecția autorilor, pentru că mi s-a atras atenția că lipsesc unele nume grele din sefeul românesc: oameni buni, nu-i pot publica pe toți într-un volum. Le va veni și lor rândul, asta pot să garantez. Desigur, cu condiția ca și ei să dorească așa ceva.
Inspirația
Dan: Povestirea mea din antologie pleacă de la o idee din filosofia politică. Pentru ca regulile de bază ale unei societăți să fie corecte, ele trebuie să fie alese de indivizi care nu știu nimic despre detaliile concrete ale existenței lor și despre poziția lor în societate. Am imaginat o lume în care se fac alegeri din spatele acestui văl al ignoranței, numai că sistemul care rezultă e unul corupt, iar starea asta iese la iveală, sper eu, într-un mod ingenios, care te pune pe gânduri în legătură cu natura realității.
Știam de la început ce vreau să spun, așa că scrisul a mers destul de repede. Ultimele patru pagini le-am scris într-o dimineață de sâmbătă, dintr-o suflare. Mi s-a părut partea cea mai palpitantă și mi-ar plăcea ca cititul ei să fie o aventură la fel de plăcută pe cât a fost pentru mine s-o scriu. Nu m-am gândit neapărat la Apocalipsă, cât la un sistem corupt, care profită de felul în care funcționează mintea umană și ne raportăm la realitate.
Adrian: Textul meu este practic un capitol de sine stătător din ultimul volum al trilogiei Terra XXI, care sper să apară în curând. Începe în Bucureștiul lui 2070, răvășit de războiul nuclear din volumul 2 și continuă pe restul globului și în spațiu, în special pe Marte. M-am inspirat din istorie. Pur și simplu încerc să redau o lume potențială de sfârșit de secol XXI, cât mai realist, fără a cădea în clișeele distopiilor obișnuite. Pentru că lumea lui 2070 poate fi distopică, dar cu siguranță nu va fi feudală și ludită, așa cum o arată 99% dintre sefeurile actuale. M-am inspirat mai puțin din ce s-a întâmplat după căderea Imperiului Roman de vest, ci din ceea ce s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial, mai degrabă.
Marele meu punct nevralgic este lipsa acută de timp. Apoi, am stat mult mai mult să încerc să dau dimensiuni mai profunde personajelor, locurilor în care are loc acțiunea, practic întregii perioade de după o catastrofă provocată de AI.
Cătălina: Am avut mai multe surse de inspirație. Natura umană, în primul rând, pentru că e o poveste cu și despre oameni. Cum se percep oamenii unii pe alții, atunci când o distanță reală sau imaginară se așterne între ei. Cum e perceput Celălalt – un Celălalt diferit, dar nu foarte diferit, venit de departe. Cât de dispuși ar fi oamenii să colaboreze cu acest Celălalt în momente de criză.
O altă sursă de inspirație a fost fata cu albinele de pe youtube și toktok, Erika Thompson pe numele ei. Se știe că albinele ocupă un loc foarte important în cadrul ecosistemului, astfel încât mi s-a părut natural să ocupe un loc important și în povestea mea. Cred că așa mi-a venit ideea: urmărind-o pe ea cum povestea despre albine.
Nu în ultimul rând, o anume înclinație către superstiții și conspirații pe care am observat-o în jurul meu a constituit o bună sursă de inspirație. De multe ori, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă prea multă putere ar ajunge pe mâna cuiva cu astfel de idei – sau care promovează astfel de idei, fără ca el să creadă neapărat în ele, dar știind că ating coarda sensibilă a multora – și mă îngrozesc.
Cum ai îmblânzit Apocalipsa
Cătălina: Textul s-a scris relativ ușor. A pornit de la un fragmențel de câteva rânduri pe care îl aveam deja scris de ani de zile – un vis apocaliptic, cu flăcări ce curg din cer peste o lume idilică – dar pe care nu reușeam nicicum să-l încorporez într-o poveste anume. Se pare că acum i-a venit vremea, pentru că povestea s-a construit în jurul lui.
Partea grea a fost să mă încadrez într-un spațiu limitat. Pe măsură ce scriam, au început să-mi vină tot felul de idei despre cum aș putea extinde această poveste într-un text mai mare. Dar probabil se va întâmpla și asta la un moment dat, nimic nu e imposibil.
Nu cred că Apocalipsa poate fi îmblânzită. Din clipa în care e declanșată, suntem pe un drum fără întoarcere; ne aflăm deja într-o cursă contra-cronometru pentru evitarea momentului respectiv. As zice, în schimb, că există acea fărâmă de speranță că trăim într-o lume încă tânără, cu mult potențial, și că vor exista mereu destule voci raționale care să determine umanitatea să facă alegerea corectă. Pentru că, în final, totul depinde de alegerile noastre. Iar dacă ne încăpățânăm totuși să ne îndreptăm către autodistrugere, atunci ar trebui să fim conștienți că nu distrugem lumea propriu-zisă, ci pe noi. Lumea va fi bine; în caz de ceva, viața va merge înainte într-un fel sau altul, fără noi.
Adrian: Apocalipsa e un timp al revelațiilor mai degrabă decât unul al catastrofelor - catastrofe au existat de când lumea, chiar unele colosale, cum ar fi pandemia de ciumă care a omorât aproape 50% din populație în secolul XIV. Și totuși societatea s-a reinventat, s-a regăsit, chiar dacă a trecut prin dureri enorme. Despre același lucru e vorba în poveste - și în carte - deși omul de rând o duce mai rău din cauza climei extreme și a urmărilor războiului, societatea este hiper tehnologizată și-și vede de ale ei. Poți avea orașe care arată minunat, ca Noul Cairo, dar pline de oameni care trăiesc vieți plăcute, dar lipsite cel puțin parțial de liber arbitru. Asta spune multe despre om și destinul său în ultimul secol de Homo Sapiens.
Cum a evoluat SF-ul în România
Marian: Sefeul românesc a evoluat... cum naiba s-o spun ca să nu ridice lumea din sprâncene... Organic, a evoluat organic și firesc, atât cât s-a putut. După 1990 ne-am sincronizat la sefeul mondial, mai ales la cel anglo-saxon măcar pe zona de lectură. Avem autori români care se străduie să iasă la export, unii chiar și reușesc, felicitări lor, deși mărgelele cu care se împodobesc nu-s altceva decât ce am spus: simple mărgele de sticlă.
Vom fi cuplați cu adevărat la sefeul mondial atunci când un autor român va lua măcar unul din premiile care contează cu adevărat în SF: Nebula sau Hugo. Sau când vom avea autori distinși la cel mai mare festival european de SF: Utopiales, din Franța. Gluma proastă intitulată Eurocon nici nu vreau s-o iau în discuție, este total irelevantă. Așadar, am evoluat cât am putut. Poate peste un an sau peste o sută de ani o să stăm ceva mai bine. Deși... am rezerve. Pentru că venim dintr-o cultură mică. N-are sens să ne dăm după cireș, asta e realitatea.
Cât privește ce e bun în sefeul românesc în 2023? Antologia asta cred că e un lucru bun. De altele, n-am habar. Asta nu înseamnă că n-ar fi.
Ce lipsește? Cititorii lipsesc. De ei este nevoie. Avem o piață de carte jumătate din cât are Ungaria, spre exemplu. La o populație dublă. Despre ce vorbim atunci?
Totuși, citind textele din prima și din a doua antologie, impresia mea este că, din punct de vedere literar, autorii români chiar au o valoare de netăgăduit. Problema este că valoarea nu-i suficientă. Suntem valoroși pentru noi, poate pentru polonezi și pentru bulgari sau sârbi. Suntem valoroși în spațiile culturale în care și cu care avem rezonanțe. Știi ce nu avem, în schimb? Nu avem universalitate. Asta ne lipsește cel mai mult.
