[Povești de fotografi] Andreea Câmpeanu: Fotografia m-a ajutat să descopăr lumea. Nu știu ce altă meserie m-ar fi îmbogățit așa de mult spiritual

Când se prezintă ca fotograf, lumea presupune imediat că face poze de produs sau de nuntă, povestește Andreea Câmpeanu. De fapt, face fotojurnalism și fotografie documentară, a urmărit subiecte dificile, în zone de conflict, iar imaginile ei au fost preluate de publicații internaționale precum Wall Street Journal, Time, Le Monde sau Newsweek.

Andreea spune că a ales fotojurnalismul pentru că vrea să descopere lumea și crede că fotografia e importantă pentru înregistrarea istoriei. Și-a descoperit pasiunea încă din timpul școlii, a făcut studii de profil și a lucrat la National Geographic Romania până la criza din 2009. Atunci, rămasă fără job, a vizitat o prietenă în Sudan și așa a prins-o “microbul drumului”, își amintește ea.

Deși de multe ori subiectele o aleg pe ea, se entuziasmează și abordează orice temă cu curiozitate. Încearcă să fie sinceră în procesul fotografic, să facă oamenii să se simtă confortabil, dar și să să se piardă în decor.

Mai multe despre începuturi, evoluție, lecții și cum a fost să-și vadă fotografia pe prima pagină The New York Times, în continuare.

Începuturi

În copilărie, desenam foarte mult, deci cred că am avut mereu o parte artistică. Apoi, am crescut cu fotografii de familie: sunt fotografiile de familie ale bunicii, pe care le ține în cutii și pe care le-am văzut și revăzut de zeci de ori. Mai sunt și fotografiile mamei, tot așa, în cutii, de diverse forme și mărimi, din diferite perioade. Mi-l amintesc pe tata făcându-mi poze cu un aparat pe film, când eram mică, lângă un vișin, în grădina bunicii.

Dar cred că momentul decisiv a fost în clasa a XII-a, când o prietenă a primit un Sony Mavica, era printre primele aparate digitale, și m-am jucat cu el într-un weekend la munte cu prietenele. Le-am fotografiat pe ele, am fotografiat satul unde eram, am făcut pe turistele străine. Cred că am simțit o bucurie asemănătoare cu cea pe care o simțeam când desenam. Și am zis: gata, asta vreau să fac. I-am spus mamei, și, printr-o prietenă de-ale ei din copilărie, a reușit să organizeze o întâlnire cu un profesor de la secția foto de la Universitatea de Artă din Cluj, care mi-a pus în brațe albume foto cu fotografiile lui Bresson, Brassai, Weston, Ansel Adams.

Tehnică și stil

Profesorul m-a pus în legătură cu un student în anul doi la foto, Răzvan Florea, care m-a învățat primele elemente de fotografie, de tehnică. Am fotografiat un timp scurt cu un aparat pe film vechi, Minolta, am developat, am mărit cu ajutorul lui, iar după anul doi de facultate am luat un DSLR Canon și am început să experimentez.

Acum, când fotografiez, sunt atentă la poveste, la emoțiile și interacțiunile dintre oameni, și la lumină. Nu prea știu să descriu stilul meu, dar astea sunt prioritățile mele când fotografiez.

Primul aparat și primele fotografii

Am fotografiat o perioadă pe film, cu aparatul Minolta, dar fiind de împrumut și nu muncit, l-am scăpat de pe masă și nu prea a mai mers ca înainte. De atunci, eu pun mereu aparatul foto pe jos, când mă așez la masă.

În anul doi de facultate, am mers în State cu Work and Travel și mi-am cumpărat un aparat foto Canon Rebel XT (în Europa se vindea sub denumirea 350D), și am început să experimentez. Nu am mai văzut fotografiile făcute cu el cam de atunci. Mi-e frică. Însă exercițiile făcute cu Minolta le-am revăzut recent și mi-au plăcut. Se vede din ele ce mult îmi plăcea să experimentez cu fotografia. Sunt toate alb negru, multe sunt set up-uri, unele destul de ciudate, dar mi-a plăcut să văd cum am început.

Fotojurnalismul

Fac fotojurnalism și fotografie documentară pentru că îmi place să descopăr lumea și apreciez importanța fotografiei pentru înregistrarea istoriei.

Mai degrabă m-au ales subiectele și zonele pe mine. Foarte pe scurt, după ce am rămas fără job în 2009 (am lucrat ca reporter la revista National Geographic Romania), în timpul crizei economice, cu cele trei salarii care se dădeau când ți se desființa postul, am mers să vizitez o prietenă, fostă colegă de liceu și facultate, care locuia în Sudan cu actualul soț, pe vremea aia prieten. Mi-a plăcut enorm. Am stat acolo o vreme, cât s-a putut sta cu viza. M-a prins microbul drumului. Am mers apoi în Madagascar, la o prietenă pe care am cunoscut-o în Sudan. Am început să lucrez ca fotografă și am rămas un an și jumătate. Mi-a plăcut să descopăr Madagascarul, dar mi-a rămas gândul și curiozitatea la Sudanul de Sud, care era cea mai nouă țară din lume. Așa că, atunci când s-a ivit oportunitatea și stiam ca ar fi posibil să lucrez acolo, am plecat.

Am mers să documentez dezvoltarea unei țări care își câștigase recent independența, ieșită din zeci de ani de război civil (cele două războaie civile din Sudan, înaintea independenței sudului). Dar nici un an mai târziu a început războiul civil și în noul stat. Și am rămas. Puteam să plec, ce-i drept, dar știam că pot să continui să lucrez, cunoșteam țara, înțelegeam (pe cât se poate) ce se întâmplă, puteam să lucrez și în zone unde colegii locali nu ar fi putut, războiul fiind unul cu o puternică tentă etnică, și am ales să rămân. M-am întors în Khartoum pentru câteva săptămâni în 2019 în timpul protestelor pentru că îmi doream să văd schimbarea, care era încă plină de speranță, în ciuda răspunsului violent din partea guvernului. În Republica Centrafricană am mers trimisă de agenția foto cu care lucram pentru că vorbeam franceză. Conflictul încă nu izbucnise la dimensiunile la care a ajuns mai târziu atunci când am plecat spre Bangui, perioada cea mai dificilă și intensă a început abia mai târziu, cu doar câteva zile înainte să intru eu în țară.

Echilibru

Cred că, pentru mine, e important să îmi pun mereu probleme etice. Mă gândesc cum să abordez situațiile și viețile oamenilor.

Într-adevăr, am fost adesea în situații cu mare încărcătură emoțională. Încerc să am grijă de mine în timpul liber, ca să rămân cât mai echilibrată. Consum alcool foarte rar, fac sport, sunt atentă la somn, la mâncare, citesc, ascult muzică, dansez, încerc să înțeleg ce mi se întâmplă emoțional. Fac mici lucruri pentru mine, iar când simt că sunt obosită sau copleșită, fac pauză.

Strategii pentru surprinderea poveștilor

Cred că, după atâția ani de lucru, sunt lucruri pe care le facem fără să ne dăm seama. Încerc să fiu cât mai sinceră cu persoanele pe care le fotografiez și să explic cât mai bine ce se va întâmpla cu pozele. Accept refuzul, când cineva nu dorește să fie fotografiat. Nu îmi place să insist, pentru că vreau ca oamenii să fie confortabili, să nu accepte cu inima-ndoită. Uneori stau de vorbă cu oamenii fără să fotografiez, dacă văd că nu sunt siguri. O dată, de două ori, de câte ori e nevoie.

Cred că am și un fel de invizibilitate, pentru că observ în viața de zi cu zi că uneori nu mă țin minte oameni cu care fac cunoștință de trei, patru ori. Și cred că asta ajută pe teren, uită lumea de mine, prezența mea e ignorată destul de rapid după ce intru într-un spațiu și mi-e ușor să fotografiez.

Mă conformez fizic așteptărilor societății destul de mult și cred că și asta ajută. Am părul lung, mă îmbrac simplu, mă machiez puțin, încerc să nu ies în evidență. Când lucram în țări de pe continentul african era mai greu să nu ies în evidență. Mai ales în ultimii ani, eram singura fotografă europeană constant pe teren împreună cu colegii din Sudanul de Sud. Dar cam ca și în Europa – încercam să fiu cât mai simplă, prietenoasă și modestă.

Storytelling în fotografie

Cred că o fotografie poate să spună o poveste, dar fără explicații, poate să spună povești diferite, în funcție de cine o „citește”. De aceea, când văd fotografii, eu vreau mereu să știu „ce, cum, când, unde, cum, de ce”? Și îmi doresc asta și pentru fotografiile mele. Prefer cât mai puțină ambiguitate, mai ales în fotografia de presă.

Apropo de principiile de storytelling în foto: depinde dacă fotografia o să stea singură sau dacă o să fie parte dintr-un story. Depinde dacă documentezi știri sau reportaje la care lucrezi mai pe îndelete. La știri încerci să fii cât mai direct, să cuprinzi cât mai multe elemente ale poveștii într-o singură fotografie. Când faci reportaj, fotografie documentară, contruiești povestea din mai multe fotografii, poți să fii mai subtil.

Subiectele

Sincer, în ultima vreme m-au ales subiectele pe mine. Dar au fost mereu subiecte interesante. Îmi place să descopăr mereu lucruri noi, despre care nu știam nimic, deci mă bucur mult când mă abordează colegi jurnaliști să lucrăm împreună la subiecte la care nici nu m-am gândit. Și mă entuziasmez la aproape orice. Inclusiv la subiecte pe economie, care poate nu sunt așa de ofertante din punct de vedere vizual, dar aflu lucruri noi asistând la interviurile colegilor reporteri.

O fotografă care îmi place foarte mult, Kiana Hayeri (sper că ea a fost!), a spus într-un workshop online la care am participat acum vreo doi ani, „Creează tipul de muncă pentru care dorești să fii angajată” (Create the work you want to be hired to make). Am screenshot-ul ăsta pe desktop de atunci, ca să îmi amintesc. Și cred că așa mă aleg subiectele, pentru că treptat mi-am construit un portofoliu în care se văd interesele mele, care sunt destul de diverse.

Sincer, am o grămadă de proiecte personale în diferite stadii. Multe stau pe hard disk, nu știu când sau dacă o să vadă vreodată lumina zilei. Nu am nimic care să fie într-un stadiu suficient de avansat ca să fiu pregătită să vorbesc despre el.

Pe prima pagină a The New York Times

Prima fotografie (despre care știu) care a fost pe prima pagină în NYT a fost cea cu două femei, la răsărit, epuizate, care trecuseră de curând Nilul, după ce au fugit din calea conflictului. Era în Sudanul de Sud, în mica așezare Minkaman, o zonă sigură, în ianuarie 2014. Femeile tocmai se treziseră. Erau chiar pe malul apei, unde ajungeau bărci încărcate de oameni care scăpaseră și ei, obosiți, speriați. În câteva săptămâni, ajunseseră acolo spre 100,000 de persoane. Eram acolo de câteva zile. Mă întorsesem în Sudanul de Sud după două săptămâni foarte grele, în care am documentat conflictul din Republica Centrafricană. Era totul foarte emoționant, greu. O prietenă care era în New York mi-a trimis o poză cu coperta. M-am bucurat că era conflictul pe prima pagină, că era considerat important, dar nu prea am putut să mă bucur 100%. M-aș fi bucurat mai tare dacă era o poveste veselă.

Lecții și perspective

Fotografia m-a ajutat să descopăr lumea. Nu cred că ar fi fost altă meserie care să mă fi ajutat să cunosc oameni și situații atât de diverse. Am fost în case de președinți, criminali de război, artiști, căutători de safire, am fost cu avioane mici, elicoptere, am povești cât pentru 100 de nepoți, unele pline de bucurie, altele extrem de triste. Nu știu ce altă meserie m-ar fi îmbogățit așa de mult. Spiritual. Nici nu știu ce credeam despre oameni acum 15-20 de ani. Eram mică.

O poveste de pe teren

În 2013, am lucrat o săptămână alături de Goran Tomasevic, care era șeful meu pe atunci, la Reuters. Eram vreo 30 de jurnaliști într-o regiune contestată între Sudan și Sudanul de Sud, unde se ținea un referendum care nu avea să fie recunoscut niciodată de nimeni. Dormeam pe jos, pe cartoane, în corturi, în curtea guvernării locale. Micul orășel era dărăpănat după bombardamentele din 2011. Goran Tomasevic era incredibil de organizat. Se trezea dimineața devreme, înainte de răsărit. Când alți jurnaliști ieșeau din corturi, el se întorcea deja de la fotografiat. Transmitea pozele, se odihnea și ieșea din nou la fotografiat înainte de apus, când era lumina iar blândă. L-am copiat și până în ziua de azi, încerc, pe cât permit subiectele pe care le documentez, să respect orele cu lumina bună. Nu e mereu cel mai plăcut lucru pentru reporterii cu care lucrez, pentru șoferi, dar în general îmi respectă dorința.

Fotojurnalismul în România

Răspund la întrebările astea din Marsilia, mă întorc de la festivalul de fotografie Rencontre d’Arles. Mă întorc la realitate. Sunt multe lucruri care nu îmi plac în Franța, dar îmi place tare mult să văd cât de serios este luată fotografia, inclusiv fotojurnalismul. În realitatea de acasă, când îi spun unui om pe care abia îl cunosc că sunt fotograf, se gândește imediat că fac poze de produs sau de nuntă. Cu bunăvoință și fără răutate s-au mirat de mai multe ori oameni când a apărut o femeie fotojurnalist. Mi se pare că e mai bine decât acum 5 ani, dar mai rău decât acum 15, când eram tinerică și ne strângeam o masă mare de fotojurnaliști, o dată pe săptămână, să votăm fotografia săptămânii și să vorbim despre fotografie și lume. S-au pierdut mulți colegi, fotografi buni, pe drum și îmi pare tare rău de asta.

Fotografi preferați

Diane Arbus, SUA (1923-1971) - tocmai am văzut în cadrul festivalului Rencontre d’Arles, la Luma Center, o expoziție uriașă cu fantasticele ei portrete.

Josef Koudelka, Cehia-Franța (n.1938) - Albumul Invazie Praga 68 - pentru forța imaginilor, varietatea de situații fotografiate, dar și relevanța lor ca document istoric despre intrarea tancurilor ruseși în Praga, în 1968. Și pentru povestea din spatele lor.

Alex Webb, SUA (n.1952) - Albumul The suffering of light, pentru frumusețea cu care surprinde lumina și culoarea.

Proiectul ideal

Mi-ar plăcea să lucrez la un proiect foto despre călărit/drumul introducerii sporturilor ecvestre pe continentul african. Am fotografiat puțin în Sudan și puțin în Mali.