Șase volume de versuri, o carte de povești pentru copii și două romane mai târziu, Iv Cel Naiv tot nu simte că a scris Cartea. Cartea aceea, pe care visa că o va scrie când era adolescent. Și-a găsit drumul spre ea, însă, și nu a fost ușor. ”Eu te-am facut, eu te omor”, cel mai recent roman al lui, publicat anul acesta la Humanitas, s-a născut, ca idee, în adolescența lui. Apoi, a apărut pe masa lui de lucru acum vreo 7 ani și a trecut prin multe transformări. Cartea vorbește despre conflictul dintre generații, scris pe nouăsprezece voci diferite, despre război și taberele în care ajungem să luptăm, pentru că nu mai știm să ascultăm.
”A fost un drum lung pe care l-am început cu multe ezitări. Cred, însă, că oricând aș fi vrut să scriu această poveste mai devreme, n-aș fi reușit să o scriu așa de bine ca acum”, spune Iv Cel Naiv.
Povestim cu Iv în rândurile următoare despre principalele capitole ale relației lui cu scrisul, de la diploma de inginer la copywriter, freelancer și scriitor, despre cuvinte, emoție și nevoia de a scrie.
Declicul
Cred că au fost multe momente, mai multe declicuri, le menționez pe cele mai importante: cel în care am hotărât să nu devin inginer (cum scria pe diploma de absolvire), cel în care am ales să fac o meserie creativă (copywriter), cel în care am putut să ies din linia întâi a advertisingului și să fiu free-lancer, deci să am mai mult timp pentru mine pe toate planurile.
Pe lângă sport, psihoterapie și parenting, unul dintre aceste planuri a fost cel al scrisului. Și uite-așa, oferindu-mi mai mult timp, am reușit să-mi dau seama că ce-mi place cel mai mult pe lume este să scriu. Proză, poezie, teatru. Forma vasului e mai puțin importantă, ce contează e să pot umple pagini cu emoție îmbrăcată de cuvinte.
Principalele capitole
În adolescență scriam, firește, poeme dark, despre viață, dar mai ales despre moartea pe care încercam să o înțeleg. Visam, însă, ca într-o zi, să scriu o carte. Ce carte? Nu știam.
Pe la 25 de ani nu aveam timp să mai scriu altceva decât headlineuri, bodycopyuri și prezentări. Uitasem de cartea pe care voiam s-o scriu.
Aveam 32 de ani când am înțeles că îmi place să mă joc cu gânduri și cuvinte și pe-acasă. Și chiar și online. Dar nu mă gândeam la acea carte.
Doi ani mai târziu, publicam primul volum de versuri, Versez. A fost un succes. Însă n-am simțit că era acea carte.
Șase volume de versuri, o carte de povești pentru copii și două romane mai târziu tot nu simt că am scris cartea. Dar am realizat, măcar, că mi-am găsit drumul.
Din ce nevoie scrii
Scriu pentru că pentru că îmi place să scriu și am ceva important de spus.
Ce a contat cel mai mult în formarea ta ca scriitor
Pentru ca avionul să zboare a fost nevoie de multe descoperiri. Descoperirile mele interioare (despre care am vorbit mai sus) au fost importante în acest proces, dar fără încrederea cititorilor nu aș fi putut merge până unde sunt azi.
Cand te-ai gandit prima data la Eu te-am facut, eu te omor
E o poveste care a trecut prin multe transformări în mintea mea. Ea s-a născut, probabil, în turbulenta mea adolescență și a ajuns pe lista mea de lucru acum 7-8 ani, cred că atunci am făcut primele schițe. Tot atunci am și scris câteva pagini care, ușor modificate, au ajuns în manuscrisul final. Între timp s-au întâmplat multe pe toate planurile și, ceva mai încrezător în mine, am reușit să mă simt pregătit să construiesc acest univers.
A durat aproape doi ani din momentul primului research, iar în crearea lui am trecut prin momente destul de intense. Îmi amintesc că eram pe la o treime din povestea războiului evocat în roman când a început celălalt război, cel de lângă noi, din Ucraina. M-am oprit o vreme, îngrozit, de faptul că vedeam întâmplându-se lângă mine ceea ce deja se întâmpla în mine. Apoi m-am scuturat de realitate și am continuat să scriu. Sunt șocat în continuare de asemănările dintre romanul meu și realitatea războiului.
A fost un drum lung pe care l-am început cu multe ezitări. Cred, însă, că oricând aș fi vrut să scriu această poveste mai devreme, n-aș fi reușit să o scriu așa de bine ca acum.
Cea mai grea parte
Fiind un roman scris pe nouăsprezece voci diferite, cele ale personajelor, au fost momente în care a trebuit să fac muncă de cercetare mai mult chiar decât scrisul efectiv. A fost greu, dar mi-a plăcut foarte mult. Sper să se simtă și să-și găsească un ecou această bucurie a scrisului în mințile cititorilor.
Cine a citit prima dată
Primul meu cititor este, întotdeauna, iubita mea. Foarte multe dintre ajustările pe care le fac în manuscrise înainte de a le trimite mai departe îi sunt datorate, și chiar și în debutul meu ca prozator a avut o contribuție importantă.
Ce ai simțit când romanul a ieșit în lume
Sunt două momente diferite. Când am terminat de scris și m-am eliberat de acest univers în care am trăit timp de doi ani, am simțit nevoia să mă deconectez. Fără să fiu un gamer, am jucat jocuri pe computer vreo 2-3 săptămâni. Bioschock, Metro Exodus, Alien Isolation... din astea.
Dacă romanele sunt un soi de copii, aici am simțit că al meu plecat de-acasă.
Apoi a fost momentul publicării când m-a traversat o uriașă ușurare și am plecat într-o vacanță, știind că romanul meu e de-acum încolo pe picioarele lui, la casa lui, în mințile și sufletele cititorilor.
Cu ce speri să rămână oamenii care o citesc
Cu ideea că înainte de a intra în orice dispută, înainte de a lua loc în una dintre tabere, trebuie să asculte foarte bine tot ce au de spus participanții la conflict pentru a putea să nu ia loc în niciuna dintre tabere.
Ce urmează
Următorul meu roman, la care sunt în faza de research (citesc mult online și offline, confrunt informații, discut cu specialiști) este despre relația noastră cu AI. Pentru moment se numește "E ziua lui Paul" și mă ajută în primul rând pe mine să înțeleg mai bine ce ne așteaptă.
