[Tramvaiul Poeziei] Andrei Dósa: Trăim într-o lume în care un potop de imagini vine peste noi, iar poezia ar trebui să semene cu genul ăsta de experiență

Când se plimbă printr-un oraș, Andrei Dósa fuge de zonele turistice, pe care le știe toată lumea. Caută periferia, acolo unde oamenii ajung mai greu, și suprapunerile de lumi diferite creează o disonanță care vorbește despre timpurile în care trăim. Andrei a încheiat traseele urban-poetice din Tramvaiul Poeziei povestind despre orașele și lumile în care a locuit și cum s-au conturat aceste experiențe în volumele sale de poezii, despre procesul terapeutic al scrisului și cum literatura provoacă catharsis iar, în unele momente, poate fi chiar salvatoare.

”Am trăit mult timp și cu încrâncenarea asta, oarecum nevrotică, de a găsi răspunsuri despre mine și despre ce se întâmplă în viața mea. De o vreme, mi se pare că am trecut de etapa asta și scrisul a devenit mai degrabă terapeutic”, spune Andrei.

Evenimentul organizat de „Arta Nu Mușcă” a avut loc în iunie la Timișoara și a cuprins 5 călătorii urban-poetice cu poeți apreciați și cunoscuți de public, care s-au plimbat în tramvaiul desenat de artistul Dan Perjovschi odată cu Deschiderea Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii, prin Centrul de Proiecte. 

Poezia lui Andrei Dósa. Cum s-au conturat volumele de până acum

În ”Când va veni ceea ce este desăvârşit”, cartea mea de debut, am încercat să mă împac cu background-ul din care veneam, cu o familie disfuncțională și munca de corporatist de atunci. Am impresia că am făcut ceva terapeutic, mai ales în prima parte, unde vorbesc despre părinți și cum mă raportez la ei. Cu timpul mi-am dat seama că am tratat lucrurile inegal, prin modul în care-l învinovățeam pe tatăl meu pentru anumite lucruri. Dacă ar fi să o rescriu acum, aș mai adăuga câteva poeme care să-i facă dreptate, fiindcă am început cu timpul să-l înțeleg altfel și să ajung la o relativă stare de pace în relația tată-fiu.

”American Experience” e scris în urma unui program de Work & Travel cu care am fost în SUA în 2010, unde am ajuns să am trei job-uri pe zi. Prima parte a fost scrisă acolo la cald, apoi aproape doi ani am avut impresia că n-o să mai scriu nimic. Dar la un moment dat am avut un declic, când mă uitam la fotografiile pe care le făcusem și m-a lovit nostalgia și am început să scriu iar, până s-a conturat acest volum. Cel mai greu a fost să scriu despre New York, pentru că e o temă super uzitată: de aceea, am făcut un fel de colaj al poeziilor scrise despre New York și de poeți new-yorkezi.

”Nada” a fost scrisă dintr-o rătăcire amoroasă, care a coincis cu un fel de apatie existențială, din care am ieșit destul de greu, iar cartea este cronica acelei experiențe.

Al patrulea volum, ”Adevăratul băiat de aur”, l-am scris ca o împrietenire cu un spațiu. E o relatare a anilor mei petrecuți în București, unde, ca orice transilvănean care se mută acolo, aveam impresia că oamenii sunt foarte smuciți și le sare muștarul din orice, eram constant foarte stresat, dar după un an a început să-mi placă – am și acum momente în care mă gândesc ce fain era Bucureștiul.

”Expectativa luminoasă” e primul meu chapbook. L-am scris având în minte hedonismul nemăsurat, așteptările noastre nerealiste, haosul emoțional în care alegem adesea să trăim și sentimentul acut că toate astea se vor sfârși în curând. Și am avut dreptate, a venit pandemia și lumea a fost pusă pe pauză.

Ce ți-a oferit scrisul

Scrisul m-a ajutat să-mi clarific trăirile. Mi s-a părut mereu că ceea ce trăim pe moment e ecranat de mai multe lucruri și am încercat să le înțeleg scriind despre ele. Am trăit mult timp și cu încrâncenarea asta, oarecum nevrotică, de a găsi răspunsuri despre mine și despre ce se întâmplă în viața mea. De o vreme, mi se pare că am trecut de etapa asta și scrisul a devenit mai degrabă terapeutic, iar la capătul acestui proces aș vrea, poate, să le transmit altor oameni niște sentimente pozitive. Simt că m-am mai liniștit într-un fel.

De ce ai nevoie & ce te inspiră când scrii poezie. Dar proză?

Când scriu proză, am nevoie de spațiu în care să mă pot deconecta de lucrurile cotidiene, altfel e foarte greu să lucrez la o proză mai închegată. Pentru că am niște personaje pe care le construiesc și trebuie să le aud vorbind, să am vocile lor în cap, când spăl vase sau când fac orice altceva – poate mai puțin când merg la ANAF, atunci sunt super stresat și nu aud decât ce e în jurul meu. (râde) Dar ideal e să mențin legătura permanent cu personajele; pentru că ele aproape că-mi șoptesc în ureche.

Să scrii e un privilegiu până la urmă. De aceea m-am bucurat foarte mult când am câștigat bursa și rezidența oferită de Cărturești care mi-a oferit acest spațiu de creație și sper că existe cât mai multe – la noi mai există rezidența oferită de librăria La Două Bufnițe din Timișoara și cea oferită de FILIT.

La poezie, scrisul e diferit. N-am avut nicio perioadă în viață mai lungă de o lună în care să nu scriu nicio poezie. Pot să găsesc aproape în fiecare zi un sfert de oră de liniște, ca să-mi notez niște gânduri fulgurante sau imagini. Imaginile sunt foarte importante pentru mine. Ezra Pound vorbește în ABC of Reading despre cele trei tipuri de poezie: melopoeia, care este o poezie a ritmului și a muzicalității, phanopoeia, poezie a imaginilor, și mai avem acest dans al minții printre diverse lucruri, un fel de joc cu expresiile și limbajul, care este logopoea.

Pentru mine – și mi se pare că și pentru generația mea – e foarte importantă zona asta a imaginilor, pentru că trăim într-o lume în care un potop de imagini vine peste noi, din scrolling-uri, Netflix etc. Poezia ar trebui să semene într-un fel sau altul cu genul ăsta de experiență. Să fii practic bombardat de imagini, să compensezi cumva lumea în care trăim.

Poezia periferiei

Când mă plimb într-un oraș, îmi place să fug de zonele turistice, pe care le știe toată lumea. Sunt atâtea amprente în aceste locuri, atâtea fotografii s-au făcut despre ele încât parcă și-au pierdut din mister. Mi se par ca acele statui despre care se zice că îți aduc noroc și toată lumea le atinge până se ia stratul de cocleală de pe ele. Pe când zonele periferice, unde oamenii ajung mai greu, sunt mai autentice.

De exemplu, acum, când am venit spre depou, Google Maps m-a dus într-o zonă unde se construia un pasaj pe sub calea ferată și drumul era înfundat; a trebuit să trec printr-un loc unde vegetația crescuse atât de mult încât abia se mai vedeau clădirile și era o imagine complet diferită față de centrul orașului care e doar la câteva străzi distanță; apoi am văzut un turn de apă care urma să fie renovat și era ceva interesant vizual la griul betonului cu jgheabul galben care cobora din vârful turnului; câteva străzi mai încolo am citit niște mesaje ciudate: „Atenție, zonă contaminată, n-aveți voie să treceți”.

Lucrurile astea mă inspiră. Felul în care într-un oraș se îmbină mai multe straturi și perioade arhitectonice, în care arhitectura „tranziției”, douămiistă, cu cartierele ei rezidențiale noi, se suprapune peste ceea ce era înainte. Bucureștiul este un exemplu perfect al contrastelor, e eclectismul prin excelență. Ajungi în câteva cartiere unde crezi că ai înțeles ceva despre oraș și, la următorul colț de stradă, e o brambureală din punct de vedere arhitectonic. E ca un acordeon și e perforat de tot felul de lucruri.
Toate aceste suprapuneri, arhitectonice, de lumi diferite și construcții creează o disonanță și fiecare disonanță vorbește despre timpurile în care trăim, iar asta mi se pare foarte interesant de descoperit într-un oraș.

„Arta ar trebui să aibă o vedere clară asupra unui fenomen”

În artă e foarte greu să folosești momentele de criză care se întâmplă în imediat. Nu e jurnalism și cred că e o greșeală să scrii imediat despre evenimente majore, despre catastrofe, pentru că n-ai cum să le filtrezi și nici n-ai cum să scrii obiectiv despre ele. De multe ori poate dura ani întregi ca să înțelegem ce ni se întâmplă. Iar arta ar trebui să aibă o vedere clară asupra unui fenomen, să provoace limpeziri. Cred că, în genul acesta de momente, sunt importante mai degrabă ajutoarele umanitare. Să mergi acolo, să ajuți oamenii. Când lucrurile sunt atât de grave, nu e timp de poezie.

Poate ajuta poezia în momente de criză?

Am în minte un exemplu personal și am rămas de atunci cu impresia că catharsisul negativ e unul dintre cele mai bune lucruri care se pot întâmpla.

Pe la 30 de ani, am avut niște atacuri de panică. Nu știam ce sunt de fapt, senzația pe care o aveam era că o să fac infarct și o să mor. Locuiam într-un apartament în Crângași și mă simțeam foarte rău; nu aveam stare, nu puteam să mănânc, nici să ies afară, până și zumzăitul calculatorului îmi provoca rău fizic.

Prietena mea, care e psihoterapeut, nu era lângă mine, dar mi-a explicat ce mi se întâmplă și pe moment m-a calmat. Dar atacurile au revenit în ziua următoare. La un moment dat, pentru că nu știam ce să mai fac, am luat din bibliotecă o carte de poezie. Era Aparenta naturalețe a vieții, de T.S. Khasis. În prima parte a cărții descrie cum a fost pentru el la dezintoxicare la Obregia și, citind cum a trecut prin experiența aceea îngrozitoare, m-a făcut să mă gândesc că sunt lucruri mult mai dureroase care mi s-ar putea întâmpla, iar asta m-a liniștit – cartea a avut acest efect, de catharsis negativ.

A fost un noroc până la urmă, pentru că nu e suficient să deschizi o carte și să te lumineze într-un astfel de moment. Sunt multe lucruri cu care poți relaționa, dar sunt atât de specifice, încât e ca o întâmplare fericită ca cineva să găsească o carte a unui poet și să zică: „Vorbește pe sufletul meu”. Dar da, poezia poate face asta.

„O relație pe viață”. Despre experiența de tată

Aveam tot felul de frici înainte, că o să-mi ocupe tot timpul, că nu o să dorm noaptea, că nu o să mai pot scrie. Timpul s-a fragmentat destul de mult și acum apreciez orice clipă liberă, dar temerile pe care le aveam nu s-au adeverit.

M-am schimbat în multe feluri și e un proces continuu care o să mă influențeze, e o relație pe viață.
Cred că sunt mai înțelegător cu mine. Mereu am tras de mine să fac anumite lucruri, acum parcă le iau mai ușor, am un pic mai multă răbdare. S-a schimbat și felul în care relaționez cu ceilalți – și asta în bine. Există o vorbă și sunt studii făcute în acest sens: odată ce apare copilul în viața bărbaților, nivelul testosteronului scade – am scris și o poezie care se numește „Moarte testosteronului” – și ăsta e iarăși un lucru bun. O grămadă de probleme în lume sunt cauzate de nivelul prea mare de testosteron.

Să fii părinte înseamnă și multe frustrări și episoade în care înveți să ai răbdare încercând să înțelegi ce se întâmplă cu copilul tău. Sunt și momente faine – când după câteva zile complicate îți spune lucruri foarte amuzante. Mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu poet cum e el atunci, știi? Râd, așa, nestăvilit de ceea ce-mi povestește, ceea ce, nu știu, simt că răsplătește tot efortul.

Acum scriu poeme despre perioada de tăticie și cum m-a schimbat asta. E un proiect la care lucrez de aproape șase ani, iar cartea intenționez să apară la anul, când se vor împlini cei șapte ani de acasă și va putea pleca în lume.

Poem din Adevăratul băiat de aur, volum apărut la Editura Max Becher, de Andrei Dósa

zilele astea identice

ceața întreruptă de blocuri
mereu la același nivel de percepție
trec adesea pe lângă tipul
care stă printre ceilalți homleși adormiți
și scrie într-un caiet

maldărul de zăpadă de pe trotuar
se înnegrește zilele se împuținează
nopțile stau ca o ciupercă – imobil
câinii păstrează o anumită distanță

viteza constantă a mașinilor
pe căile de acces spre oraș
portbagajul încărcat luminile roșii
spun că e totuși ceva cald aici
o bulă de ceară activă în lampa cu lavă