Sa ridice mana sus cine nu a mers la teatru anul asta. Apoi, sa ridicam mana cei care nu l-am vazut in spectacol pe Paul Cimpoieru, pentru ca am ales sa mergem la aceleasi spectacole de pe afisele A1 lipite pe marile bulevarde, cu actorii deja consacrati. Paul Cimpoieru s-a lasat intr-o zi de facut bani pentru altii si a ales sa-si urmeze visul. Acela de a se exprima prin ce stie el mai bine, chiar daca asta poarta generic denumirea de teatru.
Asa ca atunci cand intr-o seara cand veneam de la jobul bine platit si ma plimbam pe sub teii infloriti de pe strazile cu nume de capitale (Londra, Roma, Washignton) cineva plangea in urma mea. O umbra. Un scancet. Un inger cu aripile tarandu-si-le pe trotuar. Atent si speriat am inteles: eram eu. Din acel moment, am inteles: Ai grija de visele tale! Asculta-ti instinctul. Si gata!, povesteste Paul.
Cel mai fresh spectacol al sau se numeste El Muro si e facut in colaborare cu o gasca de adolescenti, spune Paul. I-ar placea sa existe un public care sa decida ce e bine si ce e rau, sa vada cat mai multe spectacole independente, nu sa se joace mereu aceeasi piesa. Sa fie loc pentru toti sub soare, iar oamenii sa fie mai deschisi la nou. Teatrele de stat sa nu fie numai cu bani de la stat, iar cele private sa nu urmareasca numai banul sponsorilor. Povestea actristului Homo Cimpoierus mai jos.
De la început
Paul Cimpoieru vine de undeva din provincie, mai exact din Oltenia eterna :))) acolo unde si-a petrecut copilaria, crescand la / cu bunici. Acolo unde campia nesfarsita are un famec pe care nu il regasesti nici la munte si nici la mare (fara a face vreo comparatie). Acolo unde “fata morgana” se iveste din vipia zilelor arzatoare si unde visele capata forma concreta. Acolo unde am participat la primele “workshops de miscare”… caci daca cumva mergi la vreo nunta pe ulita satului si nu stii sa joci – apai, te-ai facut de ras la tot satul… asa ca, de nevoie, de rusine, de mandrie olteneasca, am inceput sa “fur” pasii de joc & atitudinea junilor si intelepciunea batranilor :) dar nu mi-a reusit (inca).
Despre scena – nici nu visam, nici nu ma gandeam. Singura scena era “caminul popular” si un singur gand: “… si sa nu te faci de ras, maica!”
Trecerea de la jobul de corporatist la cel de performer
Trecerea a fost fireasca – adica daca esti sincer cu tine si cu inima ta, poti sa-ti zici: asta (corporatia, n.b.) nu e pentru mine. Dar nu “corporatia era problema – caci orice job e cel mai bun job daca e al tau. Dar atata timp cat tu traiesti paralel cu sentimentele tale, cu visele tale – te risipesti. Si te minti pe tine insuti ajungand sa traiesti o viata care nu e a ta. Cel mai rau lucru.
Asa ca atunci cand intr-o seara cand veneam de la jobul bine platit si ma plimbam pe sub teii infloriti de pe strazile cu nume de capitale (Londra, Roma, Washignton) cineva plangea in urma mea. O umbra. Un scancet. Un inger cu aripile tarandu-si-le pe trotuar. Atent si speriat am inteles: eram eu. Din acel moment, am inteles: Ai grija de visele tale! Asculta-ti instinctul. Si gata!
Credi foto: Marius Cinteză
Perioada de tranzitie
Perioada de tranzitie – nu exista! In sensul ca atunci cand simti ceva in adevarul intim al tau, nimic nu te mai opreste. In plus, e cumva ca in dragoste: cand lucrurile se termina – mergi mai departe. Orice privire inapoi (cu manie, sau melancolie) nu face decat sa te tina pe loc, departe de hotarerea luata!
Si desi, eram “top” la jobul bine platit - adica aveam un viitor material care se contura frumos, asta insemna ca puteam in scurt timp sa pot accesa un imprumut / credit frumos (pe viata) de la orice banca - am ales sa “fug” la mare! In acest sens pot zice ca “fuga este sanatoasa si deloc rusinoasa”. Am renuntat peste noapte la tot si am ales sa stau cu mine la intrebari, negocieri, ganduri – oricat de dur ar fi fost asta.
Revelatii – nu stiu sa zic exact ce mari strafulgerari am avut. Dar am aflat in acele momente de liniste interioara, ca daca esti sincer cu tine vei afla raspunsul tau. Raspuns care, de altel, e deja in tine, asteapta doar sa ii dai voie sa se faca auzit & ascultat! Atunci am inteles ca “deep down inside ourselves we already know the Truth!”. Restul sunt zgomote de fond – negocieri pe care ratiunea le ridica in fata deciziilor prea curajoase….
Actor, dansator, performer, regizor?
Sincer, eu nu pot sa spun despre mine decat ca sunt Inginer! (asa atesta diplomele mele: Inginer de Telecomunicatii cu Master in Stiinte Umaniste).
Cel mai frumos m-a caracterizat fiica-mea, cand intrebata fiind la scoala: “si Tac-tu cu ce se ocupa!?” – copilul a fost pus in dificultate si a raspuns: “Tata e ACTRIST!” :))) o combinatie candida intre actor si artist.
Dar sa fiu onest cu mine si voi: cand m-am intrebat ce mi-ar placea sa fac?! Am zis ca mi-ar placea sa vorbesc lumii!!!... si nu stiam cum se face asta si nici ce forma poate lua aceasta cale. Puteam sa fiu scriitor, sau poate pictor, sau povestitor. (inca mai pot sa ma schimb). Dar in acel moment din viata mea asa s-au aliniat astrele si imi place sa zic ca, de fapt, “teatru” m-a ales pe mine. Scriu in ghilimele caci pentru multi ce fac eu nu se cheama teatru. Scriu in ghilimele caci nici nu am pretentia ca fac teatru cu T. Spun povesti pline de emotie. Si fac asta cu multa bucurie si sinceritate – iar ca sa pot face asta ma folosesc de toate mijlocele mele: dansator, scriitor, regizor… un pic din fiecare. Sunt ca Bunica mea care, ca sa faca pita aia cea mai gustoasa – trebuia sa semene, sa culeaga, sa framente, sa puna la copt – atatea “meserii” firesti doar pentru o paine calda. Nu am pretentia ca fac Teatru (cu T mare). Fac in schimb ceea ce ma defineste (o combinatie de teatru-dans, teatru de miscare in care muzica si vizualul e foarte important. Iar cel mai important e povestea si emotia. Uneori, cand imi place sa imi pun singur etichete zic ca fac “Poetry in motions” si… unora le place ceea ce fac!
Credi foto: Marius Cinteză
Ce face Compania 9
Compania 9 sunt eu :)) asta ca sa fiu ironic cu mine si ca sa ma smeresc un pic. Compania 9 s-a vrut de la inceput un spatiu laborator, un atelier unde sa putem cauta forme noi (toate-s vechi oricum) de manifestare dramaturgica. Dar, cel mai important, e un fel de “birou” unde mergi ca sa iti faci cautarile, temele, task-urile. E cel mai important sa ai o “casa” a visului – asa cum intr-o nuvela a lui M. Eliade, eroul principal avea o camera doar a lui pentru a merge sa creeze. Departe de acasa unde ai altfel de task-uri: chirie / facturi / lapte / mancare, etc…
Compania 9 e o Asociatie non-profit, un ONG total independent de orice. Si asta – independent – se plateste greu. Sa fii total stapan pe deciziile tale artistice costa (la propriu si la figurat). Usor nu e, dar e cel mai frumos lucru. Petreci la “companie” mai mult timp ca la birou si esti mult mai responsabil pentru tot ce faci acolo. Daca ai fi la stat – esti cumva degrevat de multe detalii (plata la net / internetul / hartia igienica / actele contabile / PR-ul / si alte multe lucruri)… De-aia zic, miscare de independenta in Romania e cvasi adevarata si sunt putine companii artistice care reusesc asta. Eu nu zic despre mine ca am reusit – ci doar ca nu am renuntat inca :))
Oricum in Romania, o tara in care legea sponsorizarii nu e bina gandita, in care suportatul entitatilor independente sufera, in care mentalitatea de fund raising nici nu exista – e foarte greu de supravietuit.
Dar daca totusi sunt oameni- haiduci care citind aceste randuri vor sa puna umarul si sa sustina o miscare de Guerrilla artistica le las aici datele:
COMPANIA 9 / CIF: 35257156.
Credi foto: Marius Cinteză
Cum ai defini teatrul non verbal
Teatrul non-verbal la primul gand te duce la teatru fara cuvinte. Eu insa as vrea sa urlu si sa tiiiiip: “Tacerea nu inseamna mutenie!”… Tocmai cum am simtit in viata mea, ca si a voastra, ca marile emotii (bucurii / durere / frica) nu le poti exprima in cuvinte (cuvinte care uneori definind, limiteaza sensul). Cum ar fi sa urli pe strazi si sa zici: “Ah! Sunt fericit! M-am indragostit!” sau “Sunt tare trist, tocmai….”…. cred ca unele lucruri sunt dincolo de cuvinte. De aici am pornit cu acest gen de povestire teatrala – in gesturi, in priviri, in corporal…. Iar acest gen teatral NON-VERBAL m-a ajutat sa imi spun povestea peste tot prin lume pe unde am umblat: China, Europa, India, Mongolia, America… We have the same blood – We feel the same! Nu am avut nici cea mai mica piedica cu traducerea. Si mai ales cu temele alese – caci si temele spectacolelor mele vin din conditia universala a omului. Nu am vrut / sau nu am stiut sa gandesc conjunctural, spatial. Si atunci pe oriunde am prezentat show-urile mele, spectatorii intelegeau povestea si apoi (cel mai frumos compliment era: “it was about me and my family and it’s my story, Bro”!)
Recent am primit un premiu la UNITED SOLO Festival din New York – cel mai mare festival de one-man shows din lume: BEST PHYSICAL THEATER (2022). Cred ca asta spune ce insemana non-verbal – pentru mine insemana TEATRU UNIVERSAL!
Credi foto: Marius Cinteză
Cum era la dansurile populare din sat
Hahaha… era greu! Caci trebuia sa tii pasul, sa nu incurci si, cel mai grav, sa nu te faci de ras…. Azi, nivelul meu de “facut de ras” se situeaza undeva sub nivelul de atunci si, desi ma incapatanez ca pe scena sa ma manifest, totusi imi permit sa spun ca nu sunt dansator si nici actor si nici regizor cu “diplome”… ci doar un OM care povesteste!
Spectatorii trebuie doar sa fie curiosi si sa incerce sa guste si alt gen de teatru – poate o sa le placa. Eu sunt sigur de asta. Am si Premiile de la juriile drept confirmare ;)
Show-urile create de tine: Homo Love, Homo Americanus si Homo Zeus
Cele 3 spectacole de care amintesti fac parte dintr-o serie numita “#ecceHOMO – #iataOMUL - mica trilogie a Omului contemporan noua”. Trei spectacole independente intre ele si ne-cronologice, care mai degraba alcatuiesc un puzzle al “Conditiei Umane” din ziua de azi.
Nu am avut niciodata pretentia ca sunt in masura sa vorbesc apocaliptic despre cum e Omul – ci doar m-am marturisit pe mine, Paul, ca exponent al omului contemporan. Si din aceasta vivisectie sincera & artistica (totodata) au reiesit aceste show-uri pline de empatie, umor, inteligenta, sensibilitate. Nu m-am gandit apriori ce ar fi bine sa fac / ce e mai interesant… ci pur si simplu “m-am marturisit”: cu plus, cu minusuri, cu caderi (bineinteles, sa se inteleaga ca totusi acest gen de marturisire este una artistica ce imbraca forme estetice – nu inseamna ca acolo este totul despre mine :)
Pe scurt, despre spectacole: HAIDETI sa le vedeti! E simplu!
SI oricum e un paradox: eu care fac un teatru non-verbal sa vorbesc despre specatcolele mele :)
Dar as putea face asa un “trailer” in cuvinte dsespre fiecare, ca sa va incite sa le vedeti:
HOMO AMERICANUS: “nu este despre America, ci despre Visul American al fiecaruia dintre noi”
HOMO LOVE: “…. Absolut nimic despre iubire! E despre viata!”
HOMO ZEUS: “… despre caderea in sus a inimii - acel “ics si zero” pe care il joaca permanent inima si creierul nostru”
Ce sa va mai spun ca sa va incit: toare spectacolele sunt de o prospetime uimitoare si dovada premiile deja pe care le-au castigat: Premiul Special al Juriului, Premiul Pentru Regie, Premiul Pentru Concept, Premiul pentru interpretare, Premiul pentru cel mai original spctacol,... Dar dincolo de premii sunt parerile spectatorilor. Cele mai importate pentru mine – caci “povestile” sunt pentru oameni, nu pentru festivaluri.
Deci, #fiticuriosi. Atat!
Perioada din SUA si The Actors Studio
SUA, ca de altfel orice iesire in afara e o bula de oxigen artistic. In sensul ca acolo, la nivel artistic, lucrurile sunt normale: nimeni nu te intreaba ce gen de teatru faci, de unde vii, ce diplome ai – acolo auzi doar” Show me what you can do!”… arata-mi de ce esti in stare!... Iar mie imi plac provocarile. Abia astept sa invat, sa vad lucruri noi, sa vad nivelul la care sunt.
Bine, mai exista ceva ce natia noastra nu are: o curiozitate artistica fata de ce e nou sau macar are un potential. Nu ma declar inovator in ceeea ce fac (“totul s-a mai facut candva / undeva”), dar macar ei cauta noi piste, filoane de dezvoltare artistica. Ceea ce e datator de sperante.
Fara sa ma plang, in Romanica publicul a ramas la nivel de “snobism” cu mersul la teatru, la nivel de ne-deschidere fata de tot ce poate veni din afara sferei lor, la nivel de “comedii bulevardiere”. Aici publicul (si zic asta fara a jigni sau a generaliza) dar majoritatea merge la National doar ca e “la National, Birjar!” sau ca joaca X, iar eu o sa ma pozez cu el acolo. Si afara se intampla la fel, dar totusi mai exista o alta componenta: cea artistic veritabila, in care tu te duci sa te imbogatesti!
Ce lucruri am adus inapoi?! Ceva care oricum e foarte greu sa fie implementate la noi (din cauza mentalitattii). Dar aceasta dificultate o intalnesti si in politica, si in invatamant, si in medicina: venim din afara cu idei si e foarte greu sa le aducem in societatea romaneasca. De ce!? De-aia! :)
Uite ceva ce mi se pare definitoriu pentru arta in afara:
1. E loc sub soare pentru toti! (nu ai sa vezi deschiderea asta aici – toti cred ca exista doar ei si manifestarea lor. Dar si reactia asta e legitima. Eu nu ma revolt, incerc doar sa inteleg)
2. E public pentru orice! (idem :) )
3. NU ma intereseaza ce gen esti / ce religie tii / ce varsta ai… doar Show me!
Credi foto: Marius Cinteză
Rolul tau preferat all time
Rolul meu preferat e de OM. Fara vorbe mari, dar asta mi-e adevarul. Traiesc cu vorba asta a bunicii mele, care mereu ma aduce cu picioarele pe pamant (cand crezi ca premiile / gloria / notorietatea te preced….) si zice: “Muica, inainte de toate sa fii OM! Si daca tu crezi ca ai facut ceva maret pe pamantul asta e doar daca oamenii te stiu de Om bun!” (e greu sa transpun asta in traducere de millennials, dar se intelege unde bat.
Ce rol? Cand abia daca am jucat cateva.
Ce scena? Cand a trebuit sa inventez Studio 9, ca parte a Compania 9 ca sa pot sa joc.
Ce teatru din tara? Cand toate teatrele de stat merg mana-n mana cu statul.
Ce spectacole? Cand multe spectacole sunt facute la stat ca sa se bifeze “acte artistice”, iar in privat ca sa castige banii platitorului.
Din pacate, la noi exista un scop artistic: sa luam banii la spectatori, decat sa crestem o valoare artitica generala. (asta fiind valabil in toate domeniile)
Si totusi se fac si multe lucruri frumoase si valoaroase in tara - merita vazute si va invit sa le descoperiti si sa alegeti ce va place. Dar pentru asta trebuie sa vedeti cat mai multe manifestari si cat mai variate.
Dar vreau sa spun ca merg la teatru, la spectacole, imi vad colegii. Sunt curios de munca lor, ma bucur de realizarile lor. Am vazut teatru frumos renovate. Echipe tehnice extraodinare. Festivaluri bine organizate. Suntem pe drumul cel bun. Dar mai e loc de imbunatatire. E loc sub soare pentru toti.
Dar mi-ar placea ca in tara asta sa fie o “scena” deschisa la concurenta. Sa fie un spatiu unde se prezinta spectacole diferite si publicul – ca ultima instanta decidenta sa zica: “Mi-a placut! Sau nu mi-a placut!”
Credi foto: Marius Cinteză
Spectacolul El Muro
Va spun atat: EL MURO e cel mai fresh spectacol care e pe piata! Poate ca pare ca ma laud, dar haideti sa il vedeti.
L-am construit de la zero cu o gasca nebuna de adolescenti – viitori actori – super talentati si pe care a trebuit sa ii conduc catre acest concept de teatru-dans. A iesit un spectacol, care dincolo de imperfectiuni ale limbajului artistic, care tin si de o maturizare care vine cu varsta, are o sclipire pe care rar o intalnesti la actorii deja consacrati. Si chiar si la spectacolele clasice romanesti.
In prezent lucrez la gandul meu de a nu renunta! De a putea sa-mi tin visul de “a vorbi lumii” si sa merg mai departe!
Restul e, cum zic musulmanii,: “Inshallah!” – Cu voia Domnului! – “sta in puterea Vietii”.
