[Noii jurnaliști] Norbert Nemeș: Expresia ”Presa este câinele de pază al democrației” își atinge apogeul relevanței în 2023. Și cum știrile arată că lucrurile merg din rău în mai rău, e nevoie de o haită mare de câini

Norbert Nemeș a ales jurnalismul involuntar, încă de când era mic, fascinat de emisiunile de știri și de reporterii care relatau întâmplările. A urmat facultatea de Jurnalism de la Cluj-Napoca, apoi a început căutarea de joburi în București, în 2021, și a aplicat la aproape toate publicațiile care aveau posturi libere. A găsit un internship la Europa Liberă, urmat apoi de un contract de freelancer. Anul acesta, Norbert a fost nominalizat la Premiile Superscrieri #12 la categoria Debut jurnalistic cu materialul Casa din Baia Mare a refugiaților ucraineni. „Nu au unde să se ducă, pot sta oricât la noi”. Copiii încep astăzi școala, de la Europa Liberă.

”Subiectele și persoanele despre care scriu le aleg în funcție de cât de mult îmi stârnesc interesul și curiozitatea, dar și de potențialul pe care îl au să trezească aceleași sentimente în cititori. Nu mă ghidez după notorietatea unei persoane, ci după relevanța și cunoștințele deținute pe un anumit subiect”, spune Norbert. 

Câștigătorii ediției 12 vor fi anunțați la Gala Superscrieri, pe 17 mai. În întâmpinarea ei, povestim cu Norbert despre jurnalism, scris și haita de câini de presă care e mare nevoie în aceste vremuri. 

Declicul

În copilărie, pe la 7-8 ani, mă vedeam mecanic de tren sau, mai târziu, doctor. După ce mi-am dat seama că trenurile s-ar putea să fie plictisitoare pe termen lung și că nu aș putea să învăț toate oasele din corp, am decis să nu mai caut răspunsul la întrebarea ce o să fac cu viața mea. Până la urmă, mai aveam destul timp. Dar asta nu m-a oprit să mă joc cu machete de trenuri sau cu foarfece și fașe sterile (nimeni nu a fost rănit). Iar în timp ce făceam asta, televizorul era pornit. Erau difuzate fie știri, fie emisiuni de divertisment. 

Îmi plăcea să-i văd pe reporteri la fața locului, parcă mereu aranjați, cu microfonul în mână, gesticulând și descriind tot felul de întâmplări. Mi se părea atât de fascinant ce făceau. Încă țin minte că un tren a deraiat la Valea Călugărească și că un reporter a intrat într-un vagon distrus, răsturnat, și s-a târât de-a lungul culoarului pentru a arăta cât de grav a fost accidentul. 

Cred că, în adâncul meu, am ales jurnalismul în mod involuntar, dintr-o oarecare atracție și curiozitate față de domeniu. 

Contextul

Aveam cam 12 ani când am aflat că la un liceu din orașul meu există profilul filologie-jurnalism. Jurnalism în liceu? Foarte interesant. Atunci am început să mă interesez mai mult despre ce ar presupune domeniul. Cum răspunsurile de pe TPU nu erau foarte convingătoare, am făcut un drum până la biblioteca de peste drum de casă, pentru a vedea ce ce studiază jurnaliștii și dacă aș putea să rețin respectivele informații. 

Am ajuns în fața unui raft cu cărți de-un verde spălăcit și am răsfoit puțin paginile lor. Era prea mult text, imagini nu existau și mă plictisisem repede. Nu aveam de unde să știu că peste zece ani voi avea câteva dintre acele cărți în biblioteca personală.  

Ce a urmat

De aici și până la facultate nu s-au mai întâmplat multe lucruri care ar merita amintite, în afară de un curs foto și bacalaureat. 

Încă elev de școală generală și prezent pe internet, am dat de un curs foto gratuit pentru cei interesați. Dacă bine rețin, nu era necesar nici să ai un aparat foto. Îmi amintesc că în cadrul unei întâlniri i-am spus profesorului că urăsc portretele, iar el mi-a făcut cunoștință cu fotoreportajul, ceea ce m-a apropiat mai mult de jurnalism. 

Cât despre bacalaureat, chiar dacă s-ar putea să sune ciudat, eseurile acelea lungi și nu chiar atractive de la română, de la ultimul subiect, m-au făcut să descopăr o pasiune pentru scris. 

Cât contează teoria în jurnalism

Facultatea pe care am urmat-o a fost cea de Jurnalism, din Cluj-Napoca. Deși în perioada cât am fost student acolo am avut momente în care mi-aș fi dorit să aleg Bucureștiul, acum mă uit înapoi și îmi mulțumesc că nu am luat decizia asta. 

Sigur, anumite părți ale teoriei sunt importante și bine de știut, dar după trei ani de facultate, prea puține informații din cărți și suporturi de curs mi-au fost de real ajutor. Teoria e o poveste frumoasă, dar situațiile din realitate și cele cu care te confrunți pe teren s-ar putea să nu fie descrise acolo. Cred că practica efectivă este, de multe ori, mai importantă decât teoria. Fără ea, totul ar fi fost egal cu zero. 

Experiența de început, de căutare

Prima experiență adevărată de căutat joburi am avut-o în toamna lui 2021, când m-am mutat în București. Am aplicat la aproape toate publicațiile care aveau posturi libere și dintr-o anumită disperare de a avea un loc de muncă în domeniu, am trecut peste anumite standarde pe care mi le setasem. Am fost refuzat de majoritatea angajatorilor în mod tacit, deși ceva experiență aveam. Povestea e cu final fericit totuși, căci nu am ajuns să lucrez într-o redacție din care aș fi detestat să fac parte. 

Tot în toamnă, cam la o lună după ce am aplicat la primele joburi, am găsit un internship la Europa Liberă. După finalizarea lui, am primit un contract de freelancer. Iar astăzi sunt tot aici. 

Din câte am observat, domeniul e deschis pentru tineri și mulți reușesc să își găsească un loc de muncă încă din perioada facultății, ceea ce e cu atât mai bine. În ultima perioadă am văzut foarte mulți reporteri de-o vârstă cu mine la TV, printre care și studenți -  lucru valabil și în online. 

Ce ai descoperit când ai început să lucrezi în presă

Primul lucru observat atunci când am început să lucrez în presă au fost așteptările din partea angajatorilor. Așteptări multe, în sensul de muncă multă și bună, în schimbul unor beneficii fantomă. 2.000 de lei pentru opt ore pe zi sau 400 de lei pentru un material de 20.000 de semne e ceva de domeniul fantasticului. 

Lăsând la o parte lucrurile negative, odată ce am intrat în lume jurnalismului am dat peste colegi foarte deschiși să mă ajute, să îmi explice cum stau de fapt treburile în presă și cum pot face să primesc un răspuns la o solicitare mai repede. 

Primul material

Eram la facultate, în anul I, când am primit o temă la atelierul de presă scrisă - aveam de făcut un reportaj. Nu știam exact despre ce să scriu, așa că am documentat ceva ce-mi era la îndemână. Părinții mei și majoritatea rudelor au lucrat la o exploatare minieră, care s-a închis cândva înainte de 2010. Încercam să nu scriu doar despre cum a mai murit o industrie, ci și despre ce a rămas în urmă, în viața oamenilor. Cum aplicațiile de dating nu existau pe atunci, mulți și-au cunoscut partenerii de viață acolo, urmând să-și întemeieze mai târziu familii. 

Așa că despre asta am scris - cum un loc, care poate să dispară în orice moment, are posibilitatea să schimbe cursul vieții unor persoane. 

De atunci și până acum, poate că ceva s-a schimbat în stilul în care scriu. Cotele la care ajungea anxietatea mea când trebuia să sun pe cineva nu mai sunt la fel de mari, însă nici entuziasmul nu mai este la fel de mare ca în primul an de facultate. 

Primele lecții

O primă lecție a fost răbdarea. Răbdarea ca cineva să răspundă unui interviu, răbdarea ca cineva să-și termine fraza, dar și răbdarea de a ști când să începi un material. Dacă nu ești pregătit pentru el, păstrează ideea pentru mai târziu. 

O altă lecție învățată destul de repede a fost să ascult intervievații. În cadrul unor interviuri, mi se pare că eram pur și simplu absent și că informația trecea pe lângă mine. O auzeam abia când transcriam și îmi dădeam seama, târziu, că din acea informație se puteau naște alte zece întrebări sau chiar un nou material. 

Cum îți alegi subiectele

Jurnalistic, cel mai mult îmi plac reportajele și încerc să scriu materiale care merg înspre această zonă. Mă atrag poveștile oamenilor (deși sună clișeic), locurile și lucrurile mai puțin obișnuite sau care nu beneficiază de atât de multă acoperire din partea presei. 

Până acum nu am avut ocazia să scriu prea multe astfel de materiale și am preferat să stau într-o anumită zonă de confort, dar în viitorul apropiat îmi propun să lucrez la anumite subiecte pe care le-am păstrat pentru zile mai bune. 

Subiectele și persoanele despre care scriu le aleg în funcție de cât de mult îmi stârnesc interesul și curiozitatea, dar și de potențialul pe care îl au să trezească aceleași sentimente în cititori. Nu mă ghidez după notorietatea unei persoane, ci după relevanța și cunoștințele deținute pe un anumit subiect. 

Cel mai bun intervievat nu trebuie să fie și cel mai popular. La un moment dat, când colaboram cu o redacție mare din țară, am fost întrebat de un editor, pe un ton nu foarte prietenos, de ce am apelat la un specialist din provincie și nu la unul din București. La final, s-a dovedit că cel din provincie avea mai multe de spus. 

Cea mai grea parte

Să trec peste anumite idei din capul meu, niște presiuni venite din partea mea, care mă țin pe loc; idei de genul materialul nu o să fie bun, cuvântul ăsta se repetă de trei ori, intervievatul o să creadă că întrebarea asta e proastă. Am așteptări destul de mari de la mine și câteodată nu pot să le îndeplinesc. 

Procesul tău de lucru, de la idee până la publicare

Procesul poate fi destul de haotic, nu e mereu același și depinde de starea pe care o am. 

Spre exemplu, ideea scrierii unui material despre ghostwriters și industria vânzării lucrărilor de licență a venit după ce am văzut mai multe reclame pe Tik Tok. Tot social media m-a ajutat să documentez cultul online al lui Cristian Popescu Piedone. Iar prin observație personală am ajuns să scriu despre cât de puțin timp este alocat interpretării mimico-gestuale la televizor. 

Încerc să pornesc de la anumite detalii, oricât de mici ar fi ele, pentru a identifica un fenomen mult mai mare și astfel să rezulte un material. 

Până la publicare, drumul e destul de lung și pentru un material ceva mai complex și mai bine documentat am nevoie de câteva zile. Încerc să discut cu cât mai multe persoane, să adun informații din cât mai multe surse și să ofer un background cât se poate de complet. Câteodată, am impresia că documentarea nu se termină niciodată și că uneori găsesc informații care îmi pot fi de ajutor și după momentul publicării. 

Cum ți-ai format stilul de scris

Stilul în care scriu mă preocupă câteodata poate prea mult și încerc să îl îmbunătățesc în mod constant. Cred că cel mai mult m-a ajutat să citesc diverși autori, și de ficțiune, și de nonficțiune, pentru a vedea în ce fel scriu ei. Apreciez foarte mult descrierile detaliate și asta am regăsit în cărțile lui Dean Koontz. Pe partea de presă, țin minte că am citit la începutul facultății cartea de reportaje Locuri, oameni, povești, semnată de Liliana Nicolae, care este un model pentru mine până în prezent. 

Cât contează scrisul în jurnalism

Indiferent de ce se va întâmpla în viitor, cred că scrisul nu o să se demodeze niciodată și că va rămâne mereu actual. 

În unele situații, mai ales în cazul reportajelor, scriitura unui jurnalist poate să fie un game changer: fie scoate subiectul dintr-o umbră totală, fie îl adâncește și mai tare. Structura unui text, lungimea frazelor, alegerea cuvintelor, descrierile, detaliile - cred că toate astea cântăresc la felul în care materialul va arăta la final. 

Rolul jurnalistului în 2023

Cred că expresiile Presa este câinele de pază al democrației și Presa este a patra putere în stat își ating apogeul relevanței acum, în 2023. Și cum știrile arată că lucrurile merg din rău în mai rău, e nevoie de o haită mare de câini. 

Interacțiunea online cu cititorii

Dacă feedback-ul din partea cititorilor este negativ, mă afectează pe termen scurt. Majoritatea comentariilor de genul vin din partea unor persoane din generații diferite, cu alte valori față de ale mele, deci cu o altă mentalitate. 

Cel mai tare m-a afectat mail-ul unui domn pe nume Gheorghe, care s-a adresat redacției, criticând sursele pe care le-am citat într-un articol, adăugând că o altă publicație a prezentat subiectul mult mai bine decât mine. Am avut nevoie de mai mult timp decât de obicei să trec peste mesaj, fiind în primele câteva luni de când începusem să lucrez.  

Nominalizarea la Superscrieri

Era dimineață, aproximativ ora 10.00, nu mă trezisem de foarte multă vreme și primisem un apel. Am fost foarte entuziasmat și mândru de nominalizare, doar că nu știam cum să manifest asta. E o dorință pe care o am din facultate și fapul că s-a întâmplat este o validare pentru mine că direcția în care merg este bună. 

Planuri

Momentan sunt într-o scurtă pauză, care se va încheia în curând. Mă așteaptă o listă lungă de materiale pe care vreau să le încep de ceva timp și care, cred eu, sunt gata să fie documentate în profunzime, scrise și citite. Nu am un plan pe termen lung, dar în scenariul ideal, mă văd făcând presă până la pensie. Poate chiar și după. Cine știe ce îmi rezervă viitorul?