Cristina A. Bejan este o scriitoare de mai multe dimensiuni: istoric, dramaturgă și poetă. Toate aceste lumi au un puls comun, crede ea: nevoia de a documenta adevărul, oricât de incomod ar fi. Tatăl ei a fugit din România în 1969, iar ea a crescut în Sudul american, în Durham, Carolina de Nord. A putut veni în România, alături de familia ei, doar după Revoluția din 1989. Și atunci a început și călătoria ei de înțelegere a trecutului personal.
”Sunt copilul a doi părinţi extraordinari şi neînfricaţi: o roşcată americancă ce m-a dus la teatru şi mi-a spus mereu „contestă autoritatea” şi un tată român care m-a învăţat să „iau note bune” şi m-a pus în gardă despre „caii verzi de pe pereţi”, povestește Cristina.
Cristina A. Bejan predă la Universitatea Metropolitană de Stat din Denver și a fost cercetătoare la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA. Piesele sale s-au jucat pe scene din SUA, Marea Britanie, România și Vanuatu. În 2020 a publicat ”Green Horses on the Walls”, colecția ei de poezie de debut, iar recent a lansat în România volumul ”Intelectualii și fascismul în România interbelică”.
Povestim în continuare cu Cristina despre copilăria ei în SUA și relația cu România, despre istorie și literatură, poezie și adevărurile incomode pe care le documentează în scrierile ei.
Momente definitorii
Cred că detaliile despre mine şi despre parcursul meu sunt destul de neconvenţionale. Sunt copilul a doi părinţi extraordinari şi neînfricaţi: o roşcată americancă ce m-a dus la teatru şi mi-a spus mereu „contestă autoritatea” şi un tată român care m-a învăţat să „iau note bune” şi m-a pus în gardă despre „caii verzi de pe pereţi”.
Am crescut în Sudul american, într-un oraş afro-american istoric: Durham, Carolina de Nord. Fiind copil în anii ’80, încă era Războiul Rece şi tatăl meu (care fugise din România în 1969) trăia în exil. Eram convinşi că nu aveam să ne întâlnim vreodată familia din România, că nu avea să cadă vreodată comunismul. Cred că este foarte greu pentru generaţiile mai noi să îşi imagineze asta. Dar îmi amintesc foarte clar cât de înfricoşător era şi cât de trist. Eram perfect conştientă că tatăl meu era un imigrant.
Oamenii erau mereu curioşi în legătură cu accentul lui. Am găsit recent o compunere a mea din şcoala primară şi am găsit fraza asta: „Tatăl meu nu este ca alţi taţi şi sunt mândră de asta.” Noi ascultam muzică pop italiană şi franţuzească în copilăria mea – Cântam cu sora mea melodii de-ale lui Adriano Celentano. Iar pentru obsesia mea de-o viaţă faţă de Jim Morrison tot pe ambii părinţi dau vina. Acum ar nega, dar erau hipioţi convinşi înainte să aibă copii.
După revoluţia din România, vieţile familiei mele s-au schimbat dramatic. Puteam merge în Romania şi atunci a început aventura asta a mea de o viaţă cu ţara natală a tatălui meu. Imaginaţi-vă cum era să întâlnesc oameni, o limbă, locuri care v-au fost complet interzise în copilărie. Simţeam că nu cunosc o parte din mine fiind copilul unui imigrant în State.
Din 1989 a început misiunea mea de mă cunoaşte pe mine şi de a-mi onora strămoşii. Într-un fel, toate scrierile mele personale se întorc la acest punct. Prima limbă în care am creat a fost germana, pe care o învăţam la şcoală. Românii pot fi destul de plini de prejudecăţi în legătură cu copiii din diasporă care nu vorbesc limba română, dar vă rog să vă imaginaţi – de ce ţi-ai învăţa copiii o limbă pe care nu aveau să o folosească vreodată (repet: vremurile Războiului Rece)? O limbă ce provoacă atât de multă durere în plan personal? O limbă a unei ţări care vrea să te bage la înghisoare? Gândiţi-vă bine la asta! În plus, mama este americancă. Vorbeam limba materană acasă. Când am început să învăţ limba germană mi s-au deschis lumea şi imaginaţia. Aveam foarte multe carneţele cu poezii scrise de mine în germană. Era limba mea sigură, secretă. Părinţii mei (deşi învăţaseră germană o perioadă scurtă) nu o stăpâneau ca mine. Nu putea să citească sentimentele mele secrete.
După germană, am învăţat franceza şi apoi româna când aveam vreo 20 de ani. Şi am mai învăţat nişte limbi de atunci. Ca cercetător în cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite, desfăşuram zilnic activităţi de cercetare în arhivă în peste 12 limbi. Odată le-am spus celor din DC că „o limbă o deschide pe alta”. Au crezut că sunt nebuna, dar asta a fost adevărat pentru mine toată viaţa mea.
Relația cu scrisul
Copil fiind, eu şi prietenii scriam mereu în carneţele – luam carneţelele peste tot după noi şi ne documentam aventurile. Am creat şi filme făcute acasă în funcţie de notiţe, cu un aparat de filmat de mână. V-am spus că iniţial, în copilărie, am scris poezii în limba germană. Până acum am scris 19 piese şi am început să scriu piese în engleză prin gimnaziu. Am fost producătorul primei mele piese la 14 ani. Compuneam mereu câte ceva, în stive şi stive de notiţe – le am la mine în Denver şi sper să le parcurg pe toate. M-am specializat şi în teatru şi în filozofie la Universitatea Northwestern (Chicago) şi evident că am scris multe lucrări filosofice.
Sunt deosebit de mândră de teza mea de licenţă pe filosofie (îndrumat de dl Prof. Souleymane Bachir Diagne), pe care am scris-o în legătură cu conceptul lui Kant despre autonomie şi problema libertăţii în societăţile ce şi-au câştigat recent libertatea. Studiul meu de caz a fost România de după 1989. Am câştigat Bursa Rhodes (cea mai competitivă bursă de studii post-universitare din lume) să studiez la Universitatea Oxford pentru doctorat şi am vrut să continuu cu această investigaţie.
M-am alăturat Facultăţii de Istorie şi am decis să investighez experimentul anterior al României cu democraţia (perioada interbelică) şi de ce a eşuat. După ce mi-am scris teza de disertaţie şi după articolele academice din timpul studiilor post-universitare, am scris 64 de articole cât timp am fost cercetător la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA. În această perioadă petrecută în DC am început să recit poezii şi am început prestaţia artistică sub numele de scenă Lady Godiva. Cred că în DC este cea mai bună scenă din lume pentru poezia recitată şi m-am simţit binecuvântat să fiu acceptat de comunitate. Poezia recitată diferă de poezia tradiţională pe hârtie. Este o formă de activism artistic ce urmează tradiţiile orale din Africa de West.
În prezent, mă consider un scriitor de multe dimensiuni: istoric, poet, dramaturg şi refuz să sacrific vreuna. Cred că toate au un puls comun, acest fiind nevoia mea de a vorbi şi de a documenta adevărul, indiferent cât de incomod ar putea fi pentru unii.
Cum s-a schimbat felul în care percepi literatura
Felul în care înţeleg şi apreciez eu literatura s-a extins în mod categoric de-a lungul anilor. Când eram studentă în anii '90, învăţam doar despre autori americani şi britanici foarte plictisitori. Ni s-a predat Emily Dickinson ca fiind singura poetă ce merita să fie menţionată, de exemplu. Cred că datorită faptului că am început să învăţ limbile germană şi franceză la universitate şi după mi s-a deschis cu adevărat mintea, dar şi faptul că aveam acces la literatură scrisă în alte limbi.
Limbile străine au fost materia mea preferată la şcoală. Am avut norocul să cresc într-o familie globală cu adevărat: fiind pe jumătate româncă eram conştientă (şi asta, desigur, a crescut semnificativ de-a lungul deceniilor) de acea tradiţie literară, dar eram şi înconjuraţi mereu de mulţi oameni din alte ţări – aşa erau studenţii de la Universitatea Duke University. Din perspectiva asta cred că am fost mai norocoasă decât americanii care au acces doar la literatura engleză şi la punctul de vedere englez.
În studiile universitare şi post-universitare am început să îmi lărgesc (şi să îmi decolonizez!) mintea în toate direcţiile. Pe vremea aceea deja scriam piese, poeme şi traduceam poezii.
Când mi-am început doctoratul în istorie am simţit că mi-am găsit disciplina perfectă pentru mine. Istoria include atât de multe alte materii (filosofie, artă, ştiinţe politice etc.) şi, desigur, literatură. Prin lucrarea mea de doctorat (care avea să devină cartea mea Litera), am avut ocazia unică de a studia intelectuali foarte prolifici în atât de multe genuri literare. Am putut să-mi folosesc dragostea faţă de literatură. Am fost şi încă sunt atât de inspirat de toţi dintre ei şi de cât de creativi şi neînfricaţi erau cu operele lor literare. Au fost modele extraordinare pentru mine ca gânditor şi creator, demonstrând că este perfect acceptabil să creezi în mai multe genuri.
În SUA, abordarea faţă de scriere creativă este foarte limitată: eşti doar un lucru. Oamenii sunt forţaţi să se separe. Fie eşti poet, fie eşti dramaturg, dar nu poţi să fii amândouă. Învăţând despre Criterion m-a eliberat pentru că sunt toţi mult mai impresionanţi decât înţelegerea americană a ce este un scriitor.
Cristina A. Bejan la lansarea cărții Intelectualii și fascismul în România interbelică
Unde se întâlnește literatura cu istoria
Istoria este povestea fiinţelor şi asta include ce creau oamenii şi cum se exprimau în trecut – acest lucru este important când noi, ca istorici (şi publicul) trebuie să ne folosim imaginaţia ca să ne punem în locul personajelor istorice. Când le citim creaţiile şi felul în care abordează ei realitatea şi percepţia creativă a lumii din jurul lor, poate fi o cale foarte eficace de a înţelege cum gândeau şi ce simţeau în legătură cu vieţile lor şi evenimentele pe care le trăiau.
Literatura poate exista pe cont propriu, separată de autor. Personal, ca artist şi profesor, cred cu tărie că trebuie să învăţăm despre persoana de dincolo de opera creativă. Cum le creionează şi influenţează biografia activitatea creativă? Ce se întâmpla în lume la acel moment? Cum se încadra literatura în pânza vieţilor lor?
Literatura este şansa de a asculta vocea personajelor istorice. Este o sursă principală inestimabilă. (Sursele principale sunt scrise chiar de personajele istorice însele. Istoricul scrie literatura secundară despre trecut.) Şi dacă te bucuri să citeşti literatură, aceasta este o cale colorată şi stratificată de a învăţa despre perioada despre care înveţi. Toţi membrii Asociaţiei Criterion au foarte multe opere de creaţie. Rolurile lor ca scriitori şi creatori sunt la fel de importante ca şi activitatea lor politică. Aveau toţi şi jurnale, acestea fiind un tip important de literatură a vremii bazat pe filosofia „experienţei” (experiența; Erlebniss, élan vital).
În aceste jurnale, aflăm despre prietenie şi iubire, două experienţe cât se poate de umane. O istorie spusă prin accentul pus pe sentimentele şi luptele universale umane este mult mai uşor de înţeles de toţi şi mult mai interesantă. Ca să rezum, opera creativă (în cazul Criterion, adesea ca o confesiune) scrisă de oameni din istorie oferă o fereastră către sufletele acestora. Şi privind în mod curajos prin acea fereastră, cred că vom înţelege mult mai bine trecutul. Şi această înţelegere (cu empatie şi fără prejudecăţi) poate fi cel mai bun instrument al nostru de a decide în legătură cu propriile vieţi şi societăţile respective care projetează drepturile omului şi valorile democratice.
Legătura cu România
Iubesc la nebunie România. Este ţara mea moştenită de care mă simt cel mai apropiată. (Celelalte ţări moştenite ancestrale ale mele sunt, în ordinea procentelor, Irlanda, Danemarca, Germania şi Olanda).
Am vizitat prima dată România la începutul anilor 1990 alături de familia mea. Nu am putut să o vizităm înainte de Revoluţia din 1989. După aceea am venit de multe ori, cu familia, în anii '90. Îmi amintesc căldura oamenilor (întotdeauna încercând să ne îndoape pe noi, copiii Bejan: „Tu nu mănânci?”) şi condiţiile precare în care se afla ţara: câinii vagabonzi, sărăcia, totul se dărâma. Îmi amintesc că am văzut o căruţă cu cai traversând Piaţa Universităţii din Bucureşti. Şi mai reţin mândria şi demnitatea tuturor pe care îi întâlneam – păreau mult mai deştepţi şi mai sofisticaţi decât americanii.
Propria mea relaţie cu România a început în anul 2000 când am fost la o şcoală de vară de limba română la Baia Mare. După asta nu am mai putut da înapoi. Am proprii prieteni şi propria-mi viaţă în Bucureşti şi rude apropiate într-un alt oraş. Am fost foarte norocoasă să locuiesc acolo între 2007 şi 2009 cu sprijinul unei Burse Fulbright, studiind la Universitatea Bucureşti. În acea perioadă am desfăşurat toată activitatea de cercetare în arhive pentru lucrarea mea de dizertaţie de la Universitatea Oxford, un proiect care ulterior a devenit cartea mea Litera.
Înainte de pandemie veneam în România aproape în fiecare an, iar acum sper să revin mai des. Cu ocazia acestei vizite recente pentru lansarea cărţilor mele am observat mult mai mulţi câini de companie plimbaţi în lese decât câini vagabonzi pe străzi şi, fiind eu însămi o mamă de căţel (numele fiicei mele blănoase este Pickles), m-a bucurat mult asta. Este clar un semn bun pentru România şi sunt sigură că atât drepturile omului, cât şi drepturile animalelor vor continua să aibă valoare pentru toată lumea.
Cartea „Intelectualii și fascismul în România interbelică”
Interesul meu faţă de această temă începe cu poveştile de seara pe care mi le spunea tata mie şi surorii mele în Carolina de Nord în anii 1980. În fiecare seară ne spunea o amintire din tinereţea lui şi despre familia lui din România. Părinţii lui studiaseră la Universitatea Bucureşti în anii 1930. S-au întâlnit la un bal de la Cercul Militar şi se duceau adesea să danseze la Caru cu Bere. Tatăl meu spunea „România era liberă atunci, fetelor.”
Ştiam despre comunism – era motivul pentru care tatăl nostru nu se putea întoarce în România şi pentru care noi nu aveam să ne cunoaştem vreodată familia de acolo. Când întrebam despre cum a venit la putere comunismul, tatăl meu clarifica de fiecare dată că mai întâi a venit la putere fascismul, şi apoi comunismul. Întotdeauna m-am întrebat cum experimentul democratic interbelic al României a putut să eşueze, în special pentru că ştiam cât suferise şi cât se temuse familia mea în comunism.
Am fost învăţată să apreciez paşaportul meu american şi să mă bucur de libertăţile pe care mulţi le luăm de bune în SUA. Odată ajunsă la universitate, chiar voiam să studiez în România. Am observat o profesoară româncă la catedra de franceză din Northwestern, cunoscuta poetă Stella Rădulescu. Am rugat-o să mă înveţe despre limba şi cultura românească. Ea mi-a dat să citesc Eliade (pe care spunea că îl întâlnise personal în Sudul Chicago-ului). Am început să mă întreb cum a fost posibil ca cele mai strălucite minţi să fie părtaşe la căderea democraţiei de dinainte de al Doilea Război Mondial. Faptul că mă întrebam cum a putut vreodată Eliade să susţină fascismul m-a făcut să mă întreb şi cum de mulţi din jurul lui au făcut la fel. Aceasta este întrebarea cu care am început doctoratul la Oxford: cum a putut fascismul să folosească aceşti intelectuali de geniu cosmopolit?
Abia când am început cercetarea extinsă prin Bursa Fulbright la Universitatea Bucureşti a luat şi proiectul meu o altă turnură. Am fost norocoasă să îl întâlnesc pe răposatul Profesor Keith Hitchins la un eveniment academic şi m-a sfătuit să mă uit la arhiva personală a lui Petru Comarnescu din Biblioteca Academiei Române. Îl cunoscuse personal pe Comarnescu şi erau prieteni. (M-am bucurat de multe astfel de momente magice în timpul acestei cercetări, când am întâlnit discipoli ai acestor minţi sclipitoare interbelice). M-am prezentat la BAR imediat a doua zi de dimineaţă, la ora 8. Bibliotecarii mi-au pus în braţe teancuri de hârtii pe masă şi mi-am dat seama că mă uitam la o mină de aur de informaţii despre Asociaţia Criterion, pe care Comarnescu a înfiinţat-o şi a condus-o când s-a întors de la studiile de doctorat din California. Arhiva lui personală avea tot despre membri, evenimente şi funcţionarea birocratică a asociaţiei, pe lângă hârtiile sale personale, desigur. (Sinceră să fiu, mi-a plăcut enorm să găsesc listele lui cu oameni care se purtaseră neplăcut cu el – erau liste pe care le păstra ca-şi amintească să nu îi ajute. Comarnescu era deosebit de generos în felul în care îi promova pe ceilalţi, tot timpul. M-a inspirat când a tras linia faţă de cei care se comportaseră neplăcut şi mă străduiesc şi eu să fac la fel prin activităţile mele de curator şi promotor de artă). Mi-am promis în dimineaţa aceea că aveam să scriu prima carte cu biografia completă a Asociaţiei Criterion.
Am scris cea mai amănunţită şi cuprinzătoare biografie până în prezent şi sper că viitorii studenţi o vor folosi ca punct de plecare şi se vor arunca şi mai în profunzime de atât. Sunt pline de inspiraţie şi ai foarte multe de învăţat din operaţiunile Criterion şi de la membrii săi. Făcând documentaţie despre Criterion, am putut să investighez momentul istoric când mulţi membri ai Tinerei Generaţii au fost seduşi de extrema dreaptă şi au abandonat experimentul democratic al României interbelice. Învăţând despre schimbarea lor ideologică din 1932-1934, am putut să postulez unele din motivele personale şi generale pentru care fascismul era atrăgător pentru aceşti intelectuali. Am avut doar de câştigat de pe urma scrierii biografiei Criterion în timp ce investigam atracţia faţă de fascism.
De la idee la publicare
Parcursul până la publicarea acestei cărţi a fost sinuos şi destul de dificil. Deoarece cartea se bazează pe teza mea de dizertaţie pentru Oxford, nucleul şi forma existau deja în 2010 când mi-am susţinut lucrarea şi am trecut examenul de doctorat de la Oxford. Prima întârziere a apărut în urma faptului că am părăsit cu totul lumea academică occidentală şi m-am mutat într-o ţară insulară din Pacificul de Sud. Acolo m-am implicat în activităţi de dezvoltare, punând accentul pe drepturile femeilor şi bazele teatrului. Şi nu aveam nici acces la internet prea mult, astfel că nu îmi stătea mintea la preocupări academice şi nici nu aveam prea multe posibilităţi în acest sens. (În 2010, în Vanuatu, oamenii încă îşi verificau emailurile la internet cafe-uri). Nu se pomenise să ai internet acasă).
M-am întors în State pe postul Raţiu vacant de la Catedra de Studii Româneşti de la Universitatea Georgetown. Între „şefii” efectivi de catedră care urmau să fie profesori renumiţi, a existat şi o poziţie de un an pentru un bursier Raţiu post-doctoral. M-am înscris şi am primit această bursă. Pe parcursul acestui an am lucrat îndeaproape cu Paula Ganga, (atunci cu studii de licenţă, iar acum profesor!) pentru a transforma dizertaţia într-un manuscris de carte. Am mai lucrat la ea ca cercetător străin la Catedra de Studii Europene de la Universitatea Duke. Eforturile mele de a publica această carte au început efectiv în calitate de bursier cercetător în cadrul grupului federal de reflecţie din Washington, DC din cadrul Wilson Center în 2014, când am început să trimit scrisori de tatonare către edituri. Anii mei în DC au fost foarte plini între lucrul nonstop la Muzeul Holocaustului şi lansarea platformei „Bucharest Inside the Beltway” cu o pletoră de proiecte şi iniţiative artistice în care eram mereu implicată. Iniţial cartea fusese luată în calcul să fie publicată de una din editurile universitare de nivel înalt, dar într-un final a fost preluată de editura internaţională Palgrave Macmillan în limba engleză. Aşa cum vă poate spune orice autor – lucrurile nu s-au oprit aici. Trebuie să le răspunzi recenzorilor interni! Am lucrat din greu să fac corecturile recomandate şi am reuşit. Aş spune chiar că un recenzor intern (evident, bărbat) mi-a spus să elimin complet partea cu rolul Mariettei Sadova din carte. Cu permisiunea editorului de serie, nu am făcut asta pentru că ar fi sacrificat istoria originală şi importantă a femeilor din acea vreme.
Odată ce a ieşit cartea în limba engleză în 2019 m-am pus pe treabă cu activităţile de promovare, incluzând un turneu de promovare a cărţii în patru oraşe americane. Am fost norocoasă să primesc doar recenzii favorabile de la Times Literary Supplement, LA Review of Books, Slavic Review şi mulţi alţii. Cartea mea se preda deocamdată în universităţi din America şi Marea Britanie.
Iar despre povestea aducerii cărţii pe piaţa românească? Trebuie să îi recunosc pe deplin meritele istoricului Liviu Neagoe, care a analizat versiunea în limba engleză. Liviu a conchis că era obligatoriu să se includă cartea în liceele româneşti şi mi-a scris să mă întrebe dacă aveam vreun plan să o public în limba română. I-am spus că nu mă gândisem la asta, dar că mi-ar plăcea să încerc. El m-a tot încurajat – şi pe mine, şi a promovat şi cartea. Convingerea lui în meritul acestui proiect a fost fundamentală pentru succesul de a o avea disponibilă şi în România. Un alt campion al cărţii Litera este Profesorul Andrei Oişteanu, care mi-a scris separat întrebând când avea să fie publicată în România. Aceste două voci în întuneric m-au inspirat enorm şi mi-au dat curajul şi puterea de a încerca şi, în final, de a izbândi. Au fost multe obstacole în calea publicării în limba română pe care nu le voi enumera aici, dar au existat în mod categorie momente dezamăgitoare şi demoralizante. Însă, după toate astea, Editura Litera şi-a deschis braţele faţă de acest proiect. A fost ca o gură de aer proaspăt colaborarea cu Litera, spre deosebire de ce situaţiile cu care mă confruntasem înainte. Îi sunt deosebit de recunoscătoare Ioanei Bâldea Constantinescu, echipei editoriale şi comerciale de la Litera şi Alinei Pavelescu pentru traducerea extraordinară a cărţii. A fost un proces de publicare plăcut şi palpitant şi un vis devenit realitate să văd cum povestea membrilor Asociaţiei Criterion a ajuns să fie disponibilă în mod palpabil în limba lor şi în ţara lor.
Ce ai descoperit lucrând la această carte
Lucrând la această carte am învăţat că oamenii sunt mult mai complicaţi decât am presupune noi vreodată. Am început acest proiect dorind să înţeleg cum intelectuali români respectabili au putut deveni fascişti. Am aflat că nu există un singur răspuns universal la această întrebare. Fiecare persoană a avut propria serie de motive care să o determine să ajungă la extremism politic. (Să nu uităm că această carte include şi comunişti, şi adesea intelectuali comunişti care ulterior au devenit fascişti). Până la terminarea cercetării mele, puteam să încropesc o listă de motive generale pentru care fascismul era atrăgător pentru elita intelectuală interbelică a României. Această secţiune se numeşte „Atracţia fascismului”(e la fel tradusă în carte?) şi se află în ultimul capitol. Dau ca temă de citit această parte studenţilor mei pentru că e devenit deosebit de relevantă după tentativa de insurecţie din 6 ianuarie 2021 din Washington, DC.
Mulţi erudiţi în fascism încercau să înţeleagă această explozie de violenţă politică extremistă din SUA. Dar, aşa cum am zis, fiecare intelectual avea şi propriile lui motive, toate fiind expuse pe rând în penultimul capitol. Am învăţat că lucrurile nu sunt niciodată albe sau negre, că vieţile oamenilor contează şi că influenţează foarte mult deciziile acestora. De exemplu, sub totalitarism, un motiv des întâlnit este supravieţuirea, iar principiile morale şi logice cad în plan secund. Ceva simplu ca a te îndrăgosti poate să perturbe traiectorii deja trasate. Când membrii Criterion au început să se cupleze şi să se căsătorească, lucrurile s-au schimbat. Pentru cei din Criterion şi cercul lor, prietenia şi iubirea erau în centrul oricărui comportament. Ruperea acelor prietenii frumoase şi dezbinarea acestei comunităţi intelectuale este una din cele mai mari tragedii ale căderii României în dreapta politică.
Cum și când scrii
Scriu de mână sau pe laptop. Scriu acasă pe masa din sufragerie, privind un peisaj absolut feeric dat de biblioteca mea personală imensă şi frumoasă. Nu am un „program” zilnic de scris - scriu când am chef (şi acesta este un sfat de la tata pentru toată viaţa). Din fericire, am des chef să scriu. Aşa că pentru mine nu e niciodată muncă să scriu, este pur şi simplu distractiv. Partenerul este primul care citeşte. Acestea fiind spuse, sunt câteva aspecte pe care nu i le dezvălui nici lui sau altora înainte să vorbesc public despre ele. Uneori este cel mai bine să audă cineva ce scrii, într-o comunitate de artişti care te susţin.
Temele care te preocupă
Am fost mereu o militantă pentru libertate, drepturile omului şi dreptate socială. Am fost copilul care a vândut prăjituri la şcoală ca să opresc genocidul din Ruanda şi Bosnia din anii 1990. Sunt şi una dintre mândrii fondatori ai primei alianţe dintre heterosexuali şi homosexuali (Gay Straight Alliance) (club de sprijin pentru studenţii LGBTQ) din Carolina de Nord din 1996. Şi educaţia mă inspiră mult – iubesc la nebunie să învăţ. Îmi apreciez enorm valorile date de familie cu privire la educaţie – asta mi-a deschis atât de multe uşi în viaţă şi (cred eu) m-a făcut o persoană mai bună.
Când mă confrunt cu ceva ce nu înţeleg, nu mă înfurii. Pur şi simplu mă provoc să învăţ despre acel lucru. Foarte mult din ce scriu şi din cercetarea mea constă în efortul meu de a înţelege. Activitatea mea în cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite este un exemplu grăitor. Eram responsabilă de Africa – foarte puţin oameni ştiu despre Holocaustul din Africa. Fiecare zi era o misiune să înţeleg cum s-a întâmplat – cum era pentru oamenii care trăiau asta. Şi apoi să documentez asta cât pot eu mai bine ca oamenii să vadă articolele mele şi să se inspire ca să afle şi mai multe despre această tragedie istorică mai puţin cunoscută. Studenţii mei de la Universitatea Metropolitană de Stat din Denver (unde sunt profesor la Catedrele de Istorie şi de Teatru) mă inspiră mereu.
Îmi place enorm să mă duc la cursuri şi să învăţ de la ei. Consider că profesia mea este extraordinară pentru că sunt într-o comunitate de oameni care învaţă în fiecare zi. Şi pentru că predau şi la istorie şi la teatru, pot explora metode şi mai creative de învăţare. De exemplu, la ultimul semestru, am invitat supravieţuitori ai comunismului din România ca să vorbească în cadrul cursului de Istoria Lumii. La cursul de teatru multicultural, examenul studenţilor a fost o reprezentaţie artistică în onoarea unei Ucraine libere.
Cu studenții de la teatru și de la istorie
Şi, în final, mă inspiră arta în toate formele ei: teatru, artă vizuală, poezii recitate, dans, multimedia etc. De aceea îmi place enorm să mă ocup de Bucharest Inside the Beltway (BiB, platformă de arte şi cultură înfiinţată în DC în anul 2014) pentru că descopăr atât de mulţi artişti multicuturali incredibili – şi toţi mă inspiră.
La ce lucrezi acum
Vara trecută am fost selectată să fiu membră a Grupului de Dramaturgi BETC Playwrights Group, cu sediul în unul din cele mai bine cotate companii de teatru din Colorado. Cât timp stă acolo, fiecare dramaturg trebuie să scrie o piesă şi să participe cu ceilalţi la întâlniri lunare de creaţie pe tema acestora. Astfel, primul meu proiect de creaţie din prezent este o piesă despre bunica mea danezo-irlandezo-americancă Teresa Andersen Riordan. Ea a crescut la o fermă mică de familie din Colorado în timpul Marii Depresii şi al celui Doilea Război Mondial. Locuiam cu ea şi aveam grijă de ea spre finalul vieţii ei când lucram în Washington DC şi văd această piesă ca o ocazie de a afla mai multe despre istoria Coloradoului, dar şi de a onora amintirea ei şi viaţa ei incredibilă.
Printre multe alte lucruri impresionante, bunica mea a fost o forţă notabilă din spatele desegregării tenisului competitiv din anii 1960 în timpul mişcării pentru drepturile civile. Alături de bunicul meu, s-au zbătut să profesionalizeze tenisul american. (Aşadar, toţi jucătorii profesionişti de azi lor le datorează această realizare!). După aceea, şi-a dedicat viaţa acordării de ajutor umanitar contribuind la înfiinţarea şi apoi conducând Corpul Medical Internaţional (International Medical Corps). Bunica mea a fost cea mai bună prietenă a mea care m-a învăţat valori şi ce contează cel mai mult în viaţă şi abia aştept să îi spun povestea!
Cristina, alături de bunica ei
Un nume pentru prezent în manualele de istorie ale viitorului
Era „Acului din carul cu fân” – în era globalizării, a tehnologiei avansate, a accesului la informaţii şi a abundenţei de dezinformări, fiecare persoană trebuie să caute singură, din greu, adevărul.
