Andru Simionoiu: Cred că e o definiție înnăscută, imprimată adânc în societate, ca job-ul să consume întotdeauna mai mult timp decât lucrurile pentru care...

Ziua meșterește pentru branduri, noapte scrie literatură. Andru Simionoiu tocmai a lansat Blackcore – Cerurile Albastre, o carte la care lucrează de doi ani și jumătate. Este o poveste despre o societate medievală și una avansată, care coexistă între magie și tehnologie, și care va continua în alte șase volume, după cum povestește autorul ei.

Andru a publicat primul volum de nuvele S.F. la 13 ani, a scris primul lui (anti)roman la 17 ani, a terminat Facultatea de Litere și în prezent duce această viață dublă de scriitor și Social Media Specialist la Nerds & Words.

”Ca împărțeală, job-ul în timpul zilei, scrisul seara. Nu vă imaginați acum că scriu zi de zi, ba chiar, în ultima perioadă, am avut burst-uri: săptămâni în care nu scriam nimic, apoi una în care scriam cât pentru o lună întreagă la un loc”, spune Andru.

Când a început relația lui cu scrisul și cum s-a metamorfozat ea până în prezent, când s-a gândit prima dată la Blackcore – Cerurile Albastre, care au fost punctele nevralgice în scrierea cărții și cum e scrisul de noapte, povestește Andru mai jos.

Cel mai important de știut

Cel mai important lucru de știut este că eu sunt Andru de 29 de ani încoace. Glumesc și nu glumesc, am creat din amuzament, din simplul act de a mă prezenta, ceva cu valențe de catchphrase, acum vreun deceniu: eu sunt Andru. Poate fi găsit pe orice profil de social media pe care pot fi găsit. De pe oricare profil poate fi dedus și următorul lucru: ador câinii și pisicile, mă bucur de fiecare dată când ajung pe la țară și înot, literalmente, între ai mei 2 motani și 5 câini.

Acum, ce a făcut Andru ca să ajungă în punctul de față, asta e o cu totul altă poveste, una în curs de derulare. Tot ce pot spune este că până în prezent, viața mea s-a sucit și răsucit în jurul a 3 orașe: Buzău, București și Timișoara. Am tras o axă de la est, la vest, cum s-ar zice. În Buzău m-am născut și am crescut, în București m-am mutat și angajat, iar via Timișoara am dat de centrul actual al activității mele literare: acolo se află sediul editurii Datagroup, sub egida căreia am publicat Blackcore – Cerurile Albastre.

Momente esențiale în formare

Am crezut inițial că o să pot răspunde la întrebarea asta printr-o listă stil bulletpoints și că pot trece la următoarea întrebare cât ai zice Blackcore, dar mi-am dat seama că nu este atât de ușor. Multe dintre lucrurile sau întâmplările care m-au schimbat profund în traseul literar (și nu numai) țin de o intimitate de care am să țin cu dinții, cel puțin până când va apărea tehnologia care va putea face gândurile publice. Cu consimțământ, evident. :)

Am publicat prima dată la 13 ani, cu un volum de nuvele S.F. – Bucla Infinitului, ca urmare a câștigării unui concurs național de debut organizat de editura Lumen din Iași. A fost unul dintre cele mai grozave momente din viața mea. E ceva să ajungi să te vezi pe în biblioteca ta. Am fost ca un semn de carte pentru mine însumi.

Următorul punct – și de acolo a început o relație editură-autor extraordinară, care există și în prezent – a fost acceptarea propunerii mele de publicare a (anti)romanului Deziluzionistul, de către editura Datagroup, din Timișoara, pe la 17-18 ani. A fost un drum lung de 14 ore cu trenul ca să semnez contractul pentru rodul muncii mele, dar a meritat. Între timp, am ajuns să folosesc avionul. Mult mai puține șine.

Apoi, dupa ani în care am corectat și editat manuscrise pentru ei, am ajuns la Nerds & Words, unde mi-am pus la folos toate talentele dobândite și exersate în ale scrisului (și rescrisului) în slujba advertising-ului pentru zeci și zeci de clienți de-a lungul anilor.

Undeva între ultimele două puncte definitorii, am făcut diabet. De atunci, nu mai umblu doar cu pen-ul de scriitor după mine, ci și cu pen-ul de insulină.

Cum a început relația ta cu cuvintele

Am trăit la țară primii 7 ani din viață, iar acolo, bunică-mea și maică-mea m-au învățat să citesc de mic. Când zic mic, zic mic. La 5 ani citeam deja singur Povești și Povestiri de frații Grimm și știam să scriu de mână cursiv.

Dincolo de asta, taică-miu a scos la un moment dat din pod o mașină veche de scris. A meșterit la ea și a făcut-o să fie funcțională. M-a fascinat teribil, băteam toată ziua tot felul de povestioare care ne vizau pe mine și pe George (prietenul meu din vecini de la țară). Era aceeași poveste mereu, diferența o făceau cifrele. Suna cam așa:

Azi m-am întâlnit cu George la primul cireș. Ne-am înarmat cu 100 de bețe fiecare, 500 de pietre și armuri din scoarță de copac și metal. Știam că lupta de pe dealuri avea să fie dificilă, acolo ne așteptau 300 de balauri, 500 de porci agresivi și mulți, mulți alți monștri...

După ce m-am mutat la oraș și TV-ul a început să înlocuiască treptat copilăria de la țară, am început să gândesc din ce în ce mai vizual scrierile mele – motiv pentru care în prezent, din Blackcore aș dori să ajung să fac un serial a la Game of Thrones. Poate într-un deceniu – poate mai devreme. Potențialul există – și nu îl voi grăbi.

Facultatea de Litere și toate job-urile din domeniu pe care le-am avut au contribuit la formarea mea de scriitor. Dar dincolo de toate astea, nimic nu a contribuit mai mult decât toți prietenii și colegii mei de facultate, mulți cu care încă ciocnesc un pahar de vin sau o bere atunci când apucăm.

Între literatură și advertising

Cred că e o definiție înnăscută, imprimată adânc în societate, ca job-ul să consume întotdeauna mai mult timp decât lucrurile pentru care ai pasiune. Cu toții – sau aproape cu toții – trăim așa.

Evident, axioma asta, în cazul de față, nu înseamnă că job-ul meu este unul neplăcut, ba chiar au contraire, dar timpul, în mod obiectiv, tot consumat se cheamă că este, în detrimentul activităților care îmi aduc adevărata satisfacție personală.

Ca împărțeală, job-ul în timpul zilei, scrisul seara. Nu vă imaginați acum că scriu zi de zi, ba chiar, în ultima perioadă, am avut burst-uri: săptămâni în care nu scriam nimic, apoi una în care scriam cât pentru o lună întreagă la un loc.

Când te-ai gândit prima dată la Blackcore: Cerurile albastre

Mereu am fost fascinat de posibilitatea de a crea lumi alternative. Trigger-ul principal a fost un film superb, idiot (comedie neagră englezească) pe care-l recomand absolut oricui, oricând am ocazia: Ghidul Autostopistului Galactic (The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy). Aveam vreo 11 ani când l-am văzut la TV – imediat după ce s-a terminat, am fugit în camera mea, am luat un creion, niște caiete, și am început să scriu obsesiv tot felul de lucruri. Așa s-a născut Andru-cel-Scriitor.

De la asta până la Blackcore... cale lungă. Tot ce știu clar e că undeva spre 20 de ani, m-au lovit niște imagini interesante în care o lume SF și una medievală coexistau. De atunci, am dorit să iau tot ce e mai frumos din Medieval Fantasy și tot ce e mai realist din S.F. și să le combin într-un tot unitar, realist. Altfel spus, în Blackcore nu veți vedea 300 de dragoni răpuși de 500 de lasere și 1000 de orci uciși de 650 de androizi militari.

Blackcore este o poveste despre o societate medievală și una avansată, care coexistă după niște reguli cât se poate de firești, de umane. Ce e magie pentru cei medievali e tehnologie pentru cei din lumea avansată. Partea interesantă e că apar unele fenomene care sunt inexplicabile până și pentru cei din lumea avansată.

Cât de greu s-a lăsat scrisă cartea

Literalmente, cred că poți pescui rechini mai ușor decât să scrii primul volum dintr-o sagă plănuită să aibă 7 volume. Ca în viață, fooooarte multe lucruri depinde de geneză. Desigur, putem corecta trasee, erija greșeli și evolua constant pe căi alternative, dar dacă punctul de plecare e unul greșit din start, șansele să ajungi mulțumit fie de tine, fie de proiectul tău, scad drastic.

Am pornit la drum în 3 prieteni – barzii din cadrul volumului - dintre care 2 am rămas pe copertă, ca autori, iar al 3-lea este pomenit sub formă de mulțumiri, în prefața volumului. Ne-a ajutat mult pe partea de creat și plănuit lumea cărții în primul an, dar scrisul propriu-zis nu era pentru el, și a recunoscut sincer asta. În orice caz, am învățat multe despre scris – și mai ales despre empatia față de personaje – explicând cuiva care nu este în zona literară ce înseamnă scrisul pentru mine – și cum procedez când vine vorba de punerea propriu-zisă în pagină, aproape într-o maniera a la Stephen King, Misterul regelui. Despre scris.

Una peste alta, știam de la început că primul volum din seria Blackcore va fi cel mai greu de scris. Uneori, nu credeam că o scoatem la capăt.

Dar am scos-o. Și a ieșit minunat.

Chestia cea mai interesantă este a lucra cu un autor pe măsura ta, în cazul meu, Victor Pavel Achim. Acesta a fost debutul lui – și nu mai e nevoie să o spun, dar e extrem de mândru de rezultatul final.

Cât ai lucrat la ea

Între faza de plan care a fost re-replănuit, scris care a fost re-rescris și corectat care a fost re-recorectat, circa 2 ani și jumătate. Mă aștept să dureze 2 ani pentru fiecare volum în parte, ca să putem stoarce fiecare dram posibil de calitate din povestea noastră.

Un personaj care ți-a pus mai multe dificultăți

Da, și a ajuns totodată unul dintre personajele mele preferate. Îi zice Tars, un adolescent orfan care face parte din Curtea Regală a Kaladriei. E profet fără voia sa - un cititor în lună care consideră că luna îi spune secretele viitorului doar pentru că seară de seară ia cina cu ea (lasă în farfurie mâncare exact în forma părții întunecate a lunii din acel pătrar, apoi o așază pe pervazul turnului său, ca să-i astâmpere foamea).

Poate sună interesant și frumos în prezent, dar la început, deși aveam deja cam 100 de pagini scrise, Tars nici nu exista. Apoi, ne-am zis că avem nevoie de un profet militarizat, de cineva pe care regele să-l consulte înainte de lupte, iar acesta să răspundă mereu în dodii. Apoi ne-am gândit să îl împingem în zona de bufon pur – un fel de profet greu de luat în serios dacă nu ai gândirea abstractă bine exersată. Din ideea de profet greu de luat în serios, de bufon, ne-am dus (poate prea) departe: haide ca în jurnal să nu scrie profeții, ci să folosească puterea de a profeți pentru a-și imagina cum arată nude femeile de la curtea regală și atât. UN ANTIPROFET!

Totodată, nu voiam în niciun caz să creez un libidinos care vorbește aiureli amuzante toată ziua – chit că în contextul medieval, era mai mult decât acceptabil un astfel de personaj. Și nici un personaj care apare doar când e nevoie, ca un pion narativ, apoi dispare complet sute de pagini.

Așa am ajuns la forma actuală a lui Tars: un personaj nostalgic pentru o viață pe care nu trăit-o alături de mama sa, profet cu profeții reale, dar care nu este luat în serios deoarece preferă exprimări abstracte. Își găsește refugiul în fuga de prezent și trăitul viitorului, până când este smuls brutal din reverii și adus în prezent. Și da, desenează nuduri, însă unul singur: pe cel al reginei, care i-a ținut într-un fel loc de mamă la curtea regală – asta pentru a sublinia trauma lui psihologică de a trăi fără mamă. Nu doar de dragul amuzamentului, cum plănuisem inițial.

Tabieturi de scris

Din fericire, cel mai bine scriu seara.

Din nefericire, cel mai bine scriu seara.

De ce din fericire – asta e cumva de la sine înțeles, nu interferează cu Andru-cel-cu-Job. De ce din nefericire? Pentru că nu sunt un scriitor cu frână de mână. Dacă încep la 22:04 un capitol și durează până la 04:18 sa îl termin, calitatea și cantitatea somnului lui Andru-cel-cu-Diabet au de suferit. Dar este un sacrificiu asumat în totalitate.

Cine citește prima dată

În mod inevitabil, cel care citește primul este colegul alături de care scriu, Victor Pavel Achim, fost coleg de facultate, de cămin, de chefuri, de drumeții și toate cele. Ne sfârtecăm reciproc capitolele pentru a păstra doar esențialul. Da, cele 506 pagini ale primului volum sunt doar esențialul. :) Apoi, următorii sunt, de obicei, prietena mea și / sau părinții mei. Însă spre deosebire de Victor, lor nu le trimit fiecare capitol pe măsură ce e gata – ar fi dificil și pentru mine (aș deveni blocat într-un feedback loop etern), dar și pentru ei, să fie sâcâiți continuu diurn de motorașul nocturn al pasiunii mele.

Procesul publicării

Ca să comit intenționat un calc lingvistic, procesul publicării a fost o briză. Colaborez cu editura Datagroup pentru publicarea scrierilor mele aproape încă de la apariția ei pe piața românească, acum vreo 11-12 ani – aveam 17-18, dacă nu mă înșel, când am debutat la ei. Am fost și angajatul lor pe partea de corectare și editare a manuscriselor, 4 ani de zile, înainte să devin parte a echipei Nerds & Words. Dar am rămas parte și din familia editorială tot acest timp, în sensul participării la Bookfest-uri / rugându-i anual să mă mai aștepte 1 an ca să-mi termin cartea :)

Am colaborat îndeaproape la fiecare pas al editării cărții. Și când spun fiecare pas, mă refer la fiecare pas. Acesta este un alt mare avantaj al autorilor care publică la Datagroup – nu se vor trezi niciodată cu surprize neplăcute.

De la primele schițe, până la PDF-ul bun de tipar, chiar și privitor la discuții cu graficianul privitor la cum ai vrea să arate coperta – la Datagroup faci parte din fiecare pas. Și, subliniez, fiecare autor, chiar și debutant, trece prin acest proces, nu doar cei cu vechime.

Ce ai simțit când a ieșit în lume cartea

Mă simțeam făcut 70% din apă și 30% din Sugus – Bomboane Gumate Moi. Mai ales când a venit primul om complet străin la stand-ul nostru, după lansare, și a cumpărat-o, iar eu am semnat-o.

Recunosc, ajută și calitatea copertei pe planul vandabilității.

Jur că parcă-i velur.

Ce urmează

Până la proiectul Blackcore, scriam divers, dar nu atât de bine. Proză scurtă, poezie, microromane etc. Le găsiți pe toate tot pe site-ul editurii Datagroup (Nu, mersi / Babylon – poezie și Deziluzionistul – (anti)roman). Și, sincer să fiu față de mine și de voi, scriam destul de lipsit de experiență reală în ale scrisului, oricât de ciudat sună asta scriind 300 de texte cu 600 de pixuri încă de la 6 ani.

De ce susțin asta? Pentru că m-am blocat în adolescență printre lianele post-post-post-post-postmodernismului – sau cum se mai numește în ziua de azi. Ajunsesem să aleg să experimentez cu forma (și antiforma) în detrimentul poveștilor reale. Asta m-a făcut să iau decizia să nu public multe alte romane terminate între timp. Ele șed cuminți acum pe un Google Drive, în așteptarea volumelor la care lucrez acum, unde experiența mea și puterea de a nara corect și-au dat mână cu mână, iar acestea se numesc: