În momentele cele mai grele, există mereu oameni care știu să răspundă cu bunătate. E ceea ce ne salvează, ca specie. Daniela Donici, freelancing creative director, a ales să spună povestea lor în documentarul ”O Țară Mică cu Inimă Mare”. În ultimul an, în urma războiului din Ucraina, Moldova a devenit casa a 800.000 de refugiați ucraineni. În primăvara lui 2022, când familiile ucrainene au fugit din fața bombardamentelor, trecând granița în Republica Moldova, Daniela și echipa ei au filmat gazdele a cinci pensiuni rurale din diferite regiuni ale Moldovei, care au oferit refugiu „oaspeților de onoare” ucraineni.
”Am zis că nu vom filma refugiați ucraineni. Am decis să spunem povestea prin gazdele din Moldova, din motive etice. Nu știu cât de corect e să aduci oameni ajunși în altă țară, în fața camerei și în starea psihologică, emoțională în care sunt să le ceri povestea la cameră.
Cred că acesta e scopul acestui film documentar, să nu uităm prin ce am trecut și că umanitatea, solidaritatea și bunătatea omenească învinge orice război”, spune Daniela Donici.
Vorbim în continuare cu Daniela, în rândurile de mai jos, despre cum a realizat „O Țară Mică cu Inimă Mare” și care au fost descoperirile și surprizele din timpul filmărilor.
Povestea ta
După 9 ani de muncă în publicitate și alții 2 de freelance ca Director Creativ, cu campanii naționale și spoturi în portofoliu am ajuns și consultant creativ, de comunicare. Mereu am visat să scriu și în ultimii ani tot mai des mă gândeam la film, să creez filme. Mai ales după platourile de filmare ale spoturilor pe care le cream pentru clienții mei.
Documentarul
Fiind consultant creativ pentru Asociația Națională pentru Turism Receptor și Intern din Moldova, am și decis să aduc ceva nou în comunicare - un film documentar. Totul a început cu 24 februarie 2022 când începutul războiului din Ucraina a pus sfârșit modului în care comunicam. Am transformat platforma Moldova Travel (Facebook, Instagram, website-ul) în locul în care se întâlneau gazdele (pensiunile, hotelurile, vinăriile) și refugiații din Ucraina care căutau un loc sigur pentru a dormi și mânca.
Au fost zile și nopți de update-uri și informații utile, pe care le ofeream cu ajutorul colegilor de la ANTRIM. Deci a fost gestiune a unei campanii de criză. Ulterior am făcut voluntariat pentru o noapte la Palanca (cea mai încărcată vamă la hotar cu Ucraina) unde întâlneam refugiații ce intrau în țară și încercam, de această dată „pe viu” să-i ajutăm cu transport, cazare și suport emoțional. Se făcuse sfârșit de martie și ne tot gândeam ce facem mai departe. Cum comunicăm pe Moldova Travel. Într-o bună dimineață a venit în gând „Documentar. Trebuie să facem un film documentar”.
De la idee la începerea filmărilor
Din acea dimineață cu revelația documentarului au trecut câteva ore și am început să discut cu echipa despre acesta. Spre surprinderea mea ideea a fost prinsă rapid. Zic surprindere, pentru că de regulă când faci un spot de ficțiune, clientul vrea să știe cu certitudine cum va arăta rezultatul final, la un film documentar nu știi cum se va termina și ce formă va lua.
În câteva săptămâni am primit confirmare, suport financiar din partea USAID și am pornit la drum în pre-producție, cu echipa, pentru început cu colega mea Lucia Lupu, regizoare de film. Cu ea filmam și fotografiam de mai mulți ani pentru clienții cu care lucram, este omul cu acea sensibilitatea de care avea nevoie proiectul și eu.
Cât ai lucrat la documentar
Documentarul a fost filmat în timp foarte scurt, am început în martie și ultima zi de filmare a fost la sfârșitul primăverii. Nu știam ce o să iasă. Aveam personajele, care sunt gazdele de la diferite pensiuni din Moldova, oameni pe care i-am mai filmat și în alte producții, spoturi, ficțiune. Am ales personajele din diferite regiuni ale Moldovei, pentru a avea diferite unghiuri ale situației, pentru că poveștile de la Palanca (la hotar cu Ucraina) și cele din Orhei (centrul țării) diferă. Am luat camera în mâini și am pornit să le ascultăm poveștile. Pentru mine a fost greu să fac interviurile, aveam nevoie de o sensibilitate și sinceritate care să-l facă pe spectator să se teleporteze în acea perioadă, dar nu vroiam să storc lacrimi pentru ecrane, fiindcă purtam responsabilitate pentru personaje și poveștile lor.
Filmam în timp ce în Transnistria (Stânga Nistrului) se vehiculau zvonuri că sunt explozii și că vine războiul și aici, iar noi eram pe drumuri. A fost un moment de „ce facem?”, știam că mai avem de filmat, dar nu știam dacă va fi nevoie să folosim valizele de urgență, pe care le aveam pe atunci aproape toți pe acasă. Am ales să mergem mai departe și să filmăm.
Ce ai descoperit
Am redescoperit ospitalitatea moldovenească, pe care tot încercăm să o traducem întregii lumi prin diferite campanii și mesaje, dar aici am văzut-o în modul în care ea se întâmplă. Îmi pare rău că un război a făcut posibil acest lucru, dar cred că în modul acesta spunem cât de solidari suntem cu vecinii noștri din Ucraina.
Premise
Am zis că nu vom filma refugiați ucraineni. Chiar dacă după lansarea din vara 2022 am primit comentarii că ar fi fost bine să filmăm refugiați, să luăm materiale din presă etc. Noi am decis să spunem povestea prin gazdele din Moldova, din motive etice. Nu știu cât de corect e să aduci oameni ajunși în altă țară, în fața camerei și în starea psihologică, emoțională în care sunt să le ceri povestea la cameră. Pentru mine ar fi fost prea mult. Posibil a fost o decizie în detrimentul vizualizărilor, dar e asumată.
Cum ai convins oamenii să se lase filmați
Gazdele noastre sunt oameni modești, chiar dacă ei sunt cei care de mulți ani întâlnesc oaspeții lor și povestesc până dimineața. La interviuri, deseori ziceam stop camerei și ei continuau, acolo povesteau fără de modestie (noroc de Lucian Spătaru și Lucia Lupu care erau în spatele camerei și lăsau Rec mai departe). Această poveste a lor nu ar fi ajuns să fie spusă lumii dacă nu era documentarul, au zis de mai multe ori „am făcut ce trebuia să facem”, sunt oameni modești, eduați să facă bine și să ofere ajutor necondiționat, din toată inima.
Întâmplări de la filmări
Când faci un film documentar, ajungi să fii prieten și apropiat cu personajul, trăiești viața lui și aproape uitați de cameră (cel puțin personajul). Așa am ajuns și noi să ne împrietenim cu ei. Am gătit în bucătăriile lor, băut vin, stat la povești. La Hanul lui Hanganu, Lalova am stat la masă cu refugiații care mai erau acolo, vorbeam despre cum e la ei și cum e la noi, gătitul și alte lucruri simple. A fost emoționant să-i vedem cum taie mămăliga cu ața, așa cum o facem noi și să-i auzim despre ce vor face acasă din ce au învățat stând în Moldova, când se termină războiul. Stăteam cu noduri în gât și ne bucuram că putem să le oferim măcar un pic de căldură în pauzele lor de la știri pe telefon. Un cadru cu acest moment s-a regăsit și în film.
Ce e important să știe oamenii despre acest documentar
Am avut premiera închisă împreună cu protagoniștii filmului și un public restrâns în vara 2022, când filmul deja era scos fierbinte de la montaj și cineva dintre ei a spus după vizionare: „Știți, l-am privit și mi-am dat seama că am început să uit cum a fost, dar văzând poveștile altora și a mea, am retrăit…”
Cred că acesta e scopul acestui film documentar, să nu uităm prin ce am trecut și că umanitatea, solidaritatea și bunătatea omenească învinge orice război.
Protagoniștii: Sergiu Hanganu (Pensiunea Hanul lui Hanganu), Liuba Railean (Pensiunea Vila Roz), Dan Aramă, Zaharia Aramă, Tatiana Aramă (Pensiunea Casa Veche), Ana Statova (Pensiunea Gagauz Sofrasi), Olesea Cojocaru și Anatol Botnaru (Pensiunea Eco Resort Butuceni).
Echipa:
Regie: Lucia Lupu, Daniela Donici
Concep și idee: Daniela Donici
Director de imagine: Lucian Spătaru
Montaj: Vlad Bolgarin
Sunet: Alexe Pupăzan
Producție: ANTRIM, Lulu Creative
