E nevoie și de lucruri incomode. Și de situații care să te testeze. Și de mici discomforturi și inconveniențe. Și, mai ales, de efort: fizic și mental. Călătoriile adevărate nu sunt despre răsfăț și imagini de Instagram, ci despre altceva, crede Iulian Comănescu, care a publicat recent la Humanitas cartea ”Medina infinită. Călătorii la întâmplare și întâmplări de călătorie”.
Călătorind mai la întâmplare, trebuie să îți exersezi elasticitatea mentală și, inevitabil, să treci peste tot felul de mici inconveniente. Și te alegi cu o sumă de experiențe compozite, dar deloc obsesive sau monotone, spune Iulian.
Despre asta este cartea lui: despre oameni și locuri, experiențe și descoperiri, o lume văzută fără filtru turistic, ci doar al curiozității libere. Vorbim cu Iulian în continuare despre cum a fost lucrul la ”Medina infinită”, dar și despre celelalte două cărți de călătorii ale sale, pentru copii, cum se poate călători la întâmplare, cum alege destinațiile și cum s-au schimbat în ultimii ani călătoriile sale.
Când te-ai gândit prima dată la ideea acestei cărți
Despre călătorii am scris dintotdeauna, de când eram jurnalist. Dar după ce n-am mai fost jurnalist am început să călătoresc mai mult și să scriu mai puțin. Așa că am adunat un stoc, ca să spun așa. Aveam pe Comanescu.ro trei sau patru texte și mi-am dat seama că ele ar putea fi nucleul unei cărți, editate destul de zdravăn în parte. Așa am ajuns la carte, care e oarecum produsul colateral – dar cu care mă mândresc - al multor excursii de business, dar și al unor instigări către diferite destinații ale soției mele, Ana-Maria, care a produs nu știu câte sute de emisiuni de turism și multe altele în zonă. Adevărata expertă în turism ea e în cuplu, să știți :)
Cât a durat scrierea ei
Cred că vreo trei luni, cu totul. Scriu foarte repede, dacă am lucrurile clare în cap – îmi ia mai mult să mă gândesc decât să scriu. La chestia asta mă gândisem ani de zile, sub o formă sau alta. Dar pe lângă scris am mai avut o treabă: editatul foto, probabil asta a fost partea cea mai grea. „Medina infinită” conține și câteva zeci de fotografii pe care le-am ales din grămezi aflate pe nu știu câte harduri. Primele călătorii sunt de prin 2006, mi se pare, vă dați seama cât a trebuit să scotocesc. Noroc că am lucrurile cât de cât în ordine prin diferitele backup-uri și arhive.
Legat de asta, ce-am făcut eu e diferit față de tradiția cărților de călătorie, fiindcă e foarte multă imagine. Autorii clasici de călătorie sunt experți în descrieri, de multe ori minunate. Eu cred că nu mai e timp de chestia asta, oricât se mai fac cărți așa. Locul descrierii e luat în momentul ăsta de imagine. A ieșit un fel de carte multimedia, la parametrii și dimensiunile pieței editoriale din România. Care arată și foarte cochet. E tipărită pe hârtie volumetrică, iar Radu Gârmacea, de la Humanitas, mi-a explicat despre tipar niște lucruri pe care nu le știam, deși știu o mulțime. De pildă, fiindcă hârtia aceea e puțin bej, în policromii se folosește în loc de negru o culoare apropiată Pantone, un fel de indigo, care echilibrează ivoarul hârtiei de dedesubt. Fotografiile au ieșit așa cum le știam de pe ecran, remarcabil. Și sunt destul de pretențios, nu sunt snapshot-uri și selfie-uri din vacanță, sunt un „selfangiu” execrabil. Mă hrănesc din Steve McCurry, Cartier Bresson și alții la capitolul foto.
Deci cartea e multimedia fiindcă poate fi citită, dar și răsfoită pentru poze. În plus, poți intra în ea cam de oriunde vrei – Veneția, Chișinău sau ce-ți place mai mult, știm că obiectele multimedia și hipertextul au mai multe intrări și ieșiri, spre deosebire de expunerea clasică pe hârtie, cu cap și coadă. Dar poți fi multimedia și pe hârtie, cum am încercat eu.
Cine a citit prima dată
Dacă vorbim de textele noi, Ana-Maria, desigur, și prietenii mei cu apucături turistice. Vreau să le mulțumesc în special Sorinei și Ancăi pentru răbdare și încurajări. Doc-urile de Word pe care le-au avut ele nu prea seamănă cu produsul finit, care e mult mai atrăgător. Dar le-a plăcut, au râs, au visat și mi-au zis să-i dau bătaie.
Ce e cel mai important de spus despre această carte
Că nu conține ceea ce Radu Paraschivescu a numit la lansare „prospecte turistice”. E despre un efort de inserție într-o lume mult mai diversă și profundă decât pare la prima vedere. Sunt convins că este despre un anumit gen de frumusețe, dar nu aceea de carte poștală sau peisaj suprasaturat cromatic de pe Instagram. Or chestia asta nu se dobândește pur și simplu prin „răsfăț”, cum tot promit revistele și agențiile de turism. Trebuie să treci peste mici disconforturi și inconveniente. Eu am încercat să râd totdeauna. Și să îmi fac și cititorii să râdă. Spre marea mea bucurie, Radu Paraschivescu a spus că se râde dacă nu la fiecare pagină, ci în valuri. Și dacă nici el nu se pricepe la râs...
Opusul acestui gen de abordare e „prospectul”, care se traduce „în locație” printr-un spațiu aseptizat, un disneyland pentru adulți, cu un șezlong și o piscină, împrejmuit cu un gard de care nu poți trece fără să dai de limita Matrixului – capre, betoane și altele. Ați recunoscut spațiul, e Antalya. Am scris și despre asta în carte, la modul reflexiv sau critic. Sigur, toată treaba poate fi utilă ca loc de odihnă, de zăcut, dacă ești surmenat. Dar aia e refacere, fizioterapie, nu călătorie. Ca să ajungi la ceva ce poate fi povestit după e nevoie de efort: fizic și material, dar mai ales mental.
Acum mă gândesc că vorba asta, „locație”, de care toată lumea abuzează atunci când se duce undeva mai nou, nu e întâmplătoare. În română, înseamnă doar „loc de filmare”, dar e folosită ori de câte ori ne gândim la o destinație râvnită cumva. Probabil asta caută toată lumea, „locații”, decoruri, și nu locuri. Eu mă încăpățânez să încerc să mă uit la locuri.
Cum ”cunoaștem lumea la întâmplare”
Trebuie să te lași dus de nas, aia e. Eu am avut norocul de a fi dus de nas de soția mea Ana-Maria, și transportat în diferite locuri mai puțin bătătorite de pe lumea asta, de diferite contracte pe care le-am avut – de la Chișinău la Erevan și multe altele asemenea, care de altfel n-au încăput toate în carte. Presupun că toți călătorii mai tipici au visuri pe care țin să și le realizeze. Spuneam și prin carte că mi-am planificat propriu-zis prea puține ieșiri în funcție de niște visuri. Am ajuns acolo, am nimerit, am fost dus. Și dacă treaba asta vi se pare fără sens sau imprudentă, aflați că tocmai de aceea e utilă: fiindcă visurile se transformă destul de ușor în prejudecăți, așteptări pe care tinzi să ți le confirmi.
Călătorind mai la întâmplare, trebuie să îți exersezi elasticitatea mentală și, inevitabil, să treci peste tot felul de mici inconveniente. Și te alegi cu o sumă de experiențe compozite, dar deloc obsesive sau monotone. Nu e niciun pic de self-fulfilling prophecy în cartea mea. Dimpotrivă, mă poticnesc și mă zdrelesc de toate profețiile lumii ăsteia, de la Sfântul Mormânt, la fractalii de pe pereții madraselor din Maroc. Acum mă gândesc că aș putea încerca ceva premeditat, un proiect de turism religios, dar n-aș putea să-l duc la capăt, fiindcă aș fi ars pe rug de mai multe ori, de credincioșii de toate felurile.
Așa. „De unde începem”: călătorim la întâmplare, deci e bine să începem de la întâmplare. În cartea mea așa e, oameni care fac diverse lucruri în poveste, restul e în fotografii. Nu știu dacă omul sfințește, dar în orice caz definește locul. Dintotdeauna mi-a plăcut să am de-a face cu localnici. Asta am făcut și când m-am dus pentru consultanță sau prezentări. M-am împrietenit repede și am văzut locul respectiv prin ochii lor. La Chișinău am ajuns în cele din urmă la o nuntă a unui domn pe care îl cunoscusem într-un program IREX/USAID. Chiar naș, dacă vă vine să credeți. Am povestit în carte cum e o nuntă-n Basarabia. Nu ce v-ați putea aștepta, nicăieri nu e ce te-ai fi putut aștepta, pur și simplu fiindcă n-am prea avut așteptări.
Cum s-au schimbat călătoriile pentru tine în ultimii ani
Ne-a luat naiba pe toți la capitolul călătorii, pe pandemie, nu? Am făcut turism medical în România, pentru vaccinare și implanturi :) Atunci când s-a putut ieși, am ieșit. Bine, pe pandemie noi am ajuns la Bruxelles, și asta se pune la călătorii, deși habar n-am când și dacă se va produce întoarcerea. Aici am ajuns cu ultimul avion înainte de izolare, în februarie 2020. Am povestit și asta în carte, la sugestia Humanitas – cum e cu viața de expat și faptul că am încasat 2 în 1, la pachet, relocarea și izolarea, care în Belgia a fost mai nasoală decât în România.
Acum, lumea s-a deschis din nou. Când nu o ștergem în Maroc sau Israel, bântuim prin Belgia cu trenul. E incredibil: la fiecare treizeci de kilometri găsești câte ceva de văzut. Gand e la 40-50 de kilometri și acolo e Mielul Mistic. La Villers-la-ville, cred că la fel de departe, e o abație cisterciană ruinată, remarcabilă. Anvers e cu totul altceva, oraș-port, loc de shopping și nu știu câte altele.
Ce îți iei în bagaj
În bagaj? Habar n-am, cele necesare, foarte puține. Recomand tuturor să meargă cu bagaj de cabină, fiindcă aeroporturile sunt varză după pandemie și bagajele de cală se tot pierd. Priority boarding e util ca să ai unde să-ți pui trollerul în cabină. De fapt plătești companiei aeriene o taxă de protecție pentru bagajul tău, fiindcă dacă l-ai trimite jos, naiba știe unde și când ar ajunge. Am și pățit-o, în Maroc, am stat 12 zile fără bagaje, chiar dacă le-am recuperat după. A fost eliberator.
A, și mai e ceva: nu mai cumpărați bilete de avion de pe site-uri de ticketing. Te taxează peste fără rost, nu mai e același calcul ca pe vremuri, când compania aeriană le dădea discount-uri. Așa am pățit când am venit în România, am cheltuit 30 de euro degeaba. Îmi pare rău pentru ei, am făcut și marketing pentru un „OTA” (online ticketing agency) la un moment dat, dar acum găsești totul pe site-ul companiei. OTA-urile au devenit un fel de motoare de căutare de zboruri, deși Google vine tare din urmă, dacă-l întrebi ca omul.
La capitolul cărți, cred că sunt ultimul ludit de pe lumea asta care mai crede în Kindle. Abia dacă știu pe cineva care mai citește pe așa ceva, dar eu Kindle îmi iau cu mine. Dar hai să vă spun cum îl folosesc, în călătorii: pun două-trei cărți despre locul în care mă duc.
Când am fost în Maroc, aveam Pierre Loti, Edmondo de Amicis și o carte cu povestiri marocane a unui jurnalist britanic. La Ierusalim am plecat cu GK Chesterton, un retrograd pe alocuri intolerabil în parametrii epocii de azi, dar pe alocuri foarte interesant, și o culegere de texte istorice despre Ierusalim, care începeau prin secolul al optulea. De multe ori sunt cărți public domain, pescuite de pe Gutenberg.org sau asemănător. Deci uite la ce e bun Kindle, parcă nu ți-ar veni să iei din librării Chesterton sau Pierre Loti, că nu e „actual”, nu? Dar cărțile vechi sunt foarte interesante prin opoziție cu prezentul tău din aceleași locuri. Te obligă să găsești un numitor comun, o permanență – poate aia e esența lucrurilor, nu? Plus că – cum ar fi să călătorești cu un teanc de cărți, atunci când în rest ai doar câteva tricouri și mărunțișuri? Un pix, nu știu. Trebuie să ai totdeauna un pix. Am vrut să iau unul cu mine în România, pentru autografe, la lansarea „Medinei infinite”. Iar am rămas fără. Am furat unul de la un copil, pentru autografe, dacă vă puteți închipui. Mă rog, mi l-a dat, dar m-am simțit ca naiba. La Bruxelles, am găsit bineînțeles pixul în rucsac, îl luasem.
Cea mai recentă călătorie a ta, la întâmplare
Paris. Întâmplarea a constat în faptul că am vrut să-l ducem pe Efrem la Disneyland Franța. Eu nu cuplez foarte bine cu Parisul, dar e totuși un oraș al expozițiilor. Am fost iar la Luvru, de data asta m-am prins care-i treaba (una din treburi, bineînțeles), am avut o revelație rușinoasă pentru vârsta mea, fiindcă alții știu cu siguranță lucrul ăsta, aceea că originalele antichității, statuile grecești, sunt cunoscute mai ales prin copii. Statuia lui Praxitel s-a cam pierdut în multe cazuri, în locul ei e o replică romană din secolul al II-lea. Sau chiar mai multe, una lângă alta.
În mijlocul Sălii Cariatidelor e o Artemis, zisă Diana din Versailles, fiindcă a locuit o vreme în celălalt palat, de la care a început toată nebunia adunatului de statui. Și uite-așa te trezești între toate chestiile alea albe și armonioase, unele în mai multe exemplare. Vreau să vă spun că sunt convins că fără Sala aia a Cariatidelor, antichitatea nu exista așa cum o știm. Prima ipoteză e că statuile acelea ar fi zăcut prin cine știe ce gropi nici măcar săpate, a doua, că ar fi fost scoase la suprafață, dar ar fi sfârșit-o prin cine știe ce colțuri ale Europei sau ale lumii. În schimb, cineva le-a adunat la un loc, copia cu originalul, oricum toate la mii de iterații în în spate față de bullshiturile din desenele animate la care se uită copiii noștri, care sunt combinații de combinații de combinații de mituri și tropi originari. Ce zic despre Antichitate sună odios, fiindcă statuile alea au fost luate de regii și regatele bogate din ruinele regilor și regatelor decăzute. Dar numai prin genul ăsta de acumulare într-un loc s-a putut crea mistica întregii povești. Acum mă gândesc că nu mă mai enervează atât de tare că JK Rowling amestecă tot cu tot sau Pokémonii au atribute de zei greci – Pikachu fulgeră ca Zeus, observația îi aparține lui Efrem. De fapt așa a fost dintotdeauna – să vedeți, în carte, ce-am pățit cu Calul Troian...
Cărțile de călătorii pentru copii
Am scris povestirile respective pe pandemie, ca evadare pentru Efrem și pentru mine însumi. Sigur că într-o situație atât de închistată, cea mai la îndemână evadare este în spațiul cosmic. Mai ales că eu sunt copil de Războiul Rece, am mai evadat odată în spațiu, în 1969, când am cucerit Luna în direct, până la urmă Gagarin și Amstrong erau visul comun al unei omeniri rupte în două de Cortina de Fier, oricât s-au bătut între ei, nu? Și am mai spus-o, în pandemie am privatizat Cortina de fier. Nu ca fapt geopolitic, istoric, diviziune a lumii. Ci ca o chestie care lăsa să intre unele lucruri – pachetele de la curieri, ca acelea cu nes și ciocolată, din comunism – dar nu lăsa nimic (adică pe noi) să iasă afară.
M-am apucat cu o convingere foarte utilă, că știu exact cum trebuie explicat un lucru sau în ce cuvinte trebuie spusă o poveste unui copil de X ani. Aveam acest exercițiu ca părinte.
Ce presupune diferit scrisul la o carte pentru copii
Habar n-am. Pentru mine a fost diferit că nu mai scrisesem ficțiune din tinerețe. A, am încercat să folosesc cuvinte simple. Dar asta e o chestie normală și în cărțile pentru adulți, la halul în care arată româna. Mi-a luat vreo trei-patru ani să o învăț pe aia cultă și alți 20 să o uit, că e numai gerunzii toată. Suferim încă de pe urma tentativelor de exprimare distinsă ale absolvenților de facultate muncitorească din vremea comunismului.
Dacă citim interbelici sau Eminescu, vedem că într-un sens erau mult mai proaspeți, plini de locuțiuni, știau ce să facă cu cuvintele simple. Acum, într-un sens, România cultă e o extensie a documentelor de partid și de stat și a operelor ceaușiste... E limba de lemn a lui Françoise Thom, dar e și altceva, neintenționat și apolitic: un complex uriaș al unei țări în care „elitele” au fost timp de 50 de ani propulsate de la sat la oraș și după aceea în pagini de hârtie.
Dacă ai putea călători în timp & spațiu, unde te-ai duce prima data
Really? În momentul în care s-au inventat timpul și spațiul, ce naiba! Big Bang!
O recomandare de călătorit, pentru final de 2022 și început de 2023
Principala mea recomandare de călătorie e să călătorim. Peste tot e ceva de văzut sau de găsit. Pe Ana-Maria o exasperează treaba asta la mine, unde mă pui – de fapt mă muți – acolo stau și îmi găsesc ceva de făcut. Ar vrea să știe unde vreau sau unde-mi place, dar până și-n Antalya am descoperit pretexte de contemplație și legături culturale. Nu că ei sau mie ne-a venit ideea să ne ducem acolo, dar am ajuns acolo de nenumărate ori, cu treburi de marketing turistic – grupuri de jurnaliști pentru agenții, filmări, mai știu eu ce.
În vară, Efrem, copilul meu de șapte ani, a avut o idee – să călătorim cu metroul până la Hermann Debroux. Am zis că bine, de ce ce nu? OK, metroul din Bruxelles e o operă de artă în sine. Dar chiar când mă plimb prin oraș cu metroul sau tramvaiul sau autobuzul aflu și trăiesc o mulțime de chestii. De pildă, că în Bruxelles există Stația Conștiinței și Piața Binefăcătorilor. Cred că asta e o informație și un simptom foarte clar despre ceea ce înseamnă catolicismul, nu? În București avem Strada Fizicienilor și Intrarea Geodezilor...
Deci, da. Dacă e să explic altfel recomandarea mea de călătorie, cred că putem călători foarte ușor și confortabil făcând un lucru simplu: ridicând nasul din mobil.
