[Din spatele textului] Vlad Odobescu: Îmi place să mă chinui cu o coală de word în față, e un proces deopotrivă intim și public. Am dezvoltat o relație ciudată și unică cu scrisul

Când a documentat primul său material jurnalistic, Vlad Odobescu a uitat de emoție să întoarcă pe cealaltă parte caseta din reportofon, să facă poze, dar, mai ales, să pună întrebări interlocutorului. Noroc că stătea de vorbă cu un lider de sindicat de la Iași, obișnuit cu interviurile, care nu avea nevoie de prea multe întrebări ca să povestească. Chiar și așa, Vlad a învățat din prima experiență pe teren să nu se teamă de oameni, fiindcă pot fi generoși cu poveștile lor.

Astăzi scrie reportaje și eseuri pentru Scena 9. Îl atrag în principal subiectele ce nu încap pe agenda zilei și cele care au în centru cartierele orașelor și spațiile de locuit. I se întâmplă uneori să scrie mult, chiar dacă își propune să se țină de structura inițială a textului. De aceea are nevoie de încă o pereche de ochi peste materialele sale, un editor sau un coleg care să-i zică „uite, la bucata asta putem renunța”.

„Apoi, am nevoie de detașarea cuiva care n-a fost cu mine pe teren. E ușor să te „îndrăgostești” de un personaj doar pentru că ți-a dat acces în lumea lui, iar pentru deschiderea asta să-i dau mai mult credit decât ar trebui. E esențial să vină cineva și să-mi pună întrebări, să-mi ceară lămuriri”

Vlad Odobescu spune că a prins câteva lucruri de bază la Facultatea de Jurnalism de la Iași, printre care: să își asculte interlocutorul având la îndemână întrebările potrivite, să reziste tentației de a înflori poveștile și să evite figurile de stil.

Parcursul tău în presa scrisă

Am studiat Jurnalismul la Iași acum 20 de ani. Iar pe vremea aia nu puteai să treci pe la Jurnalismul din Iași fără să ai de-a face cu redacția „Opinia Studențească”, era practică obligatorie în anii I și II. „Opinia” însemna o cămăruță plină de fum, aflată la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenților, în care o mână de tineri cocea în fiecare săptămână o revistă de 16 pagini cu reportaje și texte de opinie. Visul fiecăruia dintre noi era să publice măcar o dată un reportaj mare, pe paginile 10-11, iar asta presupunea să găsească un subiect tare, să meargă pe teren, să stea de vorbă cu tot felul de personaje și să se întoarcă cu o poveste. N-am fost printre cei mai productivi reporteri din generația mea, nici printre cei mai talentați, dar am visat mereu să ajung să scriu reportaj și m-am chinuit să învăț. Presa scrisă, așa demodată cum e — și cum era deja la vremea aia — e mediul potrivit pentru mine, pentru că n-am spontaneitatea, energia și carisma de care e nevoie pentru radio sau TV. Îmi place să mă chinui cu o coală de Word în față, e un proces deopotrivă intim și public. Am dezvoltat o relație ciudată și unică cu scrisul.

Ce nevoie și dorințe îți împlinește munca ta

Sunt introvertit, timid și mai degrabă neatent la lumea din jur, așa că am ales o meserie total împotriva firii mele: jurnalismul pe care-l fac presupune să mă expun în fața oamenilor cu care stau de vorbă și a cititorilor și, mai presus de toate, înseamnă să fiu prezent. Jurnalismul e un exercițiu care mă ajută să ies din carapace, să fiu printre oameni, să-i înțeleg și pe alocuri să-i iubesc.

Credit foto: Catalin Georgescu

De la teorie la practică

Sunt câteva lucruri de bază pe care le-am prins din facultate: să ascult cu întrebările potrivite la îndemână; să nu cedez tentației de a înflori poveștile (o practică atât de comună, cel puțin în presa nouăzecistă); să evit figurile de stil, care-s ale scriitorilor, precum și sentințele, care-s ale judecătorilor. Am învățat că treaba jurnalistului e să înregistreze cu toate simțurile deschise ce vede și să povestească apoi altora, simplu și onest. Pare o treabă ușoară, dar nu e.

Ce subiecte te atrag

Mă interesează două tipuri de subiecte. O primă categorie le-ar include pe cele marginale, care de obicei nu au loc pe agenda zilei: între altele, am scris despre un băcăuan care a câștigat pâine pe viață, despre un fost primar din Năvodari care umpluse orașul de statui cu lei (semnul său zodiacal), ori despre dezvelirea unei statui a regelui Mihai I la Călărași. Fiecare dintre ele e o bucată dintr-o poveste mai mare, care merită să rămână scrisă. A doua categorie are în centru locuirea: scriu despre mici orașe și cartiere ale Bucureștiului și cum se schimbă ele, mă plimb prin „residence-uri” din Militari împreună cu arhitecți, studiez piața imobiliară clujeană din postura de potențial chiriaș. Fac toate astea pentru a înțelege cum locuim și cum am putea avea o relație mai bună cu spațiile în care trăim. E un interes personal profund aici, care a crescut pe măsură ce am început să îmbătrânesc și să-mi caut locul. Mi-am dat seama că cel puțin un sfert din timpul pe care-l petrec împreună cu amicii e dedicat discuțiilor despre apartamentele în care stăm, despre amenajări și despre casele de la țară în care am vrea să ne mutăm la un moment dat. Și mi se pare că interesul ăsta al generației mele nu-și găsește locul pe care-l merită între preocupările jurnaliștilor, nu prea trecem de știrile despre „cum au evoluat prețurile pe piața imobilară”.

Credit foto: Codrin Prisecaru

Primul tău material scris

Era un reportaj pentru „Opinia Studențească” despre ce s-a ales de combinatul Tepro Iași la câțiva ani de la moartea lui Virgil Săhleanu, sindicalistul asasinat la comanda noilor proprietari ai afacerii. Am stat de vorbă atunci cu liderul de sindicat rămas să-i continue lupta, care mi-a povestit despre moștenirea lui Săhleanu și despre relația cu noii patroni, disponibilizări și alte dureri de tranziție. Țin minte că eram atât de emoționat încât uitam să pun întrebări și am avut mare noroc că aveam un interlocutor obișnuit cu interviurile, așa că n-avea nevoie de prea multe impulsuri. Îmi mai amintesc că am uitat să întorc caseta în reportofon, așa că am pierdut o bucată de discuție și că am mai uitat și să fac poze. Chiar și așa, experiența aia m-a învățat să am mai puțină teamă de oamenii cu care stau de vorbă, fiindcă adesea sunt generoși cu poveștile și trebuie doar să am disponibilitatea de a-i asculta.

Cel mai citit dintre textele scrise până acum

Nu cred că e cel mai citit, dar e materialul la care am primit cele mai multe reacții și care mi-a devenit cel mai drag. E o combinație de eseu și reportaj despre orașul meu natal, Huși, publicată în DoR în decembrie 2016. Până atunci nu scrisesem niciodată atât de personal. În timp ce documentam și scriam textul mi-am dat seama cum s-a schimbat relația mea cu orașul și cu familia mea de-a lungul timpului și cât de mult contează totuși locul din care ești, că nu e doar o informație în buletin. Sigur că e loc pentru nostalgie când scrii despre asemenea lucruri, dar am căutat să nu fie doar atât. Am vrut să scriu onest despre orașul meu și m-a surprins cât de multă lume s-a regăsit în textul ăsta, din comentariile și mesajele primite. Nu era doar despre Huși, ci despre maturizare și un soi de iubire complicată, care se schimbă cu timpul.

Cum ți-ai format stilul de scris

Nu e nimic surprinzător în ce-o să zic aici: mi-am modelat stilul prin lecturi, prin exersarea continuă a scrisului, iar asta a însemnat inclusiv articole mărunte și articole ratate. Mi se întâmplă să recitesc câte un material de acum 10-12 ani și să recunosc în el influența textelor pe care le consumam pe-atunci: un anumit tip de umor, un fel de a întoarce frazele, un tip de structură. Citeam deopotrivă romane și non-ficțiune, respectiv cărți despre cum scriu alții. Dacă e să recomand o singură carte despre jurnalism care mi-a marcat felul de scrie, ar fi The New New Journalism, o colecție de interviuri cu autori de non-ficțiune americani despre procesele lor de lucru.

Credit foto: Ioana Cirlig

Așteptările cu care pornești în documentarea și scrierea unui nou material

E o chestie pe care o am în minte la fiecare subiect: îmi propun să-mi fac cât se poate de bine temele înainte să plec pe teren, dar să las realitatea pe care o voi găsi acolo să mă surprindă, să răstoarne eventual ceea ce ajunsesem să cred în primă fază. E un proces întortocheat, contraintuitiv și pe alocuri frustrant, dar cel mai adesea funcționează. Până la urmă, dacă aș pleca de pe teren fix cu ceea ce știam deja din fața laptopului ar însemna că n-aș aduce nimic nou și mai bine n-aș scrie deloc. Ca să se întâmple răsturnarea asta e esențial să îmi folosesc simțurile, să rămân onest și să am încredere în proces.

Dacă tot am ajuns aici, cum arată procesul tău de lucru

Idei am multe, însă le las să locuiască în mintea mea o vreme, le întorc pe toate părțile, citesc, îmi adun întrebări. Aș spune că întrebările astea sunt adevăratul punct de pornire: le cern până rămân două-trei importante, iar așa se conturează subiectul. Încerc să torn ideea într-un paragraf sau două — acel pitch, cum îi zic americanii. Uneori îl scriu doar în minte, însă e important să-l pot rezuma în discuția cu un amic sau la ședința de redacție.

Apoi încep să pun pe-o listă oamenii cu care aș vorbi, cu întrebări pentru fiecare: mă interesează deopotrivă specialiștii, cei care pot încadra subiectul, cât și personajele, care m-ar putea plimba de-a dreptul prin respectiva poveste. Încerc să fac o agendă pentru o vizită pe teren și să pun deoparte lucrurile pe care le-aș putea afla și cu câteva telefoane. Partea de documentare e un proces care variază ca durată, mai ales că adesea lucrez la două-trei articole în paralel.

Urmează chinul cu transcrierile: se adună ore și ore de interviuri audio și, chiar dacă au apărut tot felul de instrumente care să ajute cu partea asta, durează. Sunt genul de reporter care transcrie cap-coadă, nu doar pasajele relevante, de teamă că pierde ceva dacă nu are totul în față (cel mai adesea, n-aș pierde nimic); nu recomand nimănui să procedeze așa. Adun toate transcrierile și notițele într-un singur document kilometric, pe care-l recitesc, subliniind pasajele care ar putea fi utile, fie ca citate, fie pentru context.

Cu tot materialul util în față creez structura materialului: adun mai întâi niște cuvinte-cheie, un soi de simboluri pentru ideile principale și scenele din text, pe care le pun cu caps lock în capul documentului. Le aranjez într-o ordine logică, mă gândesc la tranzițiile dintre pasaje. Sub cuvintele-cheie mut apoi toate citatele și notițele care s-ar potrivi acolo. Pentru oricine ar citi chestia asta ar părea un haos, dar pe mine mă ajută enorm să am structura asta. O privesc ca pe-un prim draft, iar asta mă scapă de groaza foii albe.
De aici încolo încep să scriu bucățile care-mi plac și cele care se scriu ușor, de obicei scenele, intercalez pasaje explicative, fac tranzițiile și orice mai este nevoie. Partea asta, de scris propriu-zis, îmi ia de obicei destul de puțin, uneori o singură dimineață. Lucrez mereu dis-de-dimineață, când am mintea proaspătă, când nu bâzâie notificările telefonului și primesc mai puține mailuri. Uneori mă trezesc fără ceas pe la 4 și mă apuc de scris, mă trezește o conștiință încărcată. De obicei e stresul cauzat de încă o întârziere. Sunt acel reporter care predă pe ultima sută de metri, mi-e foarte greu să scap de acest prost obicei.
După ce am această formă — pe care o consider draftul doi — o trimit colegilor și rescriu cu ajutorul comentariilor lor. Dacă nu am până acum un titlu, îl aleg în punctul ăsta.

Documentarea

Pentru subiectele mari încep cu un Google doc în care torn linkuri către orice materiale relevante — alte articole, studii, documente oficiale —, alături de fragmente esențiale din ele. Pe baza lor mă gândesc la oameni cu care aș vrea să vorbesc și scriu întrebări la care ar fi bine să am răspunsuri. Tot la început încerc să trimit și solicitările de informații publice, dacă e nevoie de ele, pentru că durează obținerea răspunsurilor. Ca regulă, încerc să nu repet întrebările care deja au căpătat lămuriri, ci să merg cu un pas mai departe.

Circumstanțe neobișnuite, în care te-ai dus voit pentru documentarea unui nou subiect

Aș pomeni doar două ocazii. Am fost la înregistrarea unui Revelion pentru TVR3, din postura de figurant. Voiam să înțeleg cum se simt oamenii aceia care aplaudă și se veselesc la comandă, cum arată viața lor dincolo de secundele în care apar pe ecran. Am petrecut vreo 12 ore îmbrăcat într-un costum de epocă (era un Revelion cu tematică, desigur), am dansat, am chiuit și am bătut din palme la indicațiile regizorului de platou, aproape nemâncat. La final, ar fi trebuit să primesc 30 de lei pentru ziua asta de muncă, la fel ca ai mei colegi, dar n-a fost să fie.

Al doilea moment, într-o cu totul altă notă: după Revoluția Twitter de la Chișinău, din 2009, în urma căreia președintele de-atunci, Vladimir Voronin, a îngreunat acordarea vizelor pentru români, am trecut ilegal granița în Republica Moldova pentru a putea scrie despre alegerile de-acolo. Am luat trenul de la București la Kiev, de-acolo m-a luat cineva cu mașina și am pornit spre sud. Am trecut în Transnistria ghemuit pe banchetă. Cât am stat la Chișinău, vreo săptămână, m-am plimbat pe străzi cu teamă de polițiști, pentru că n-aveam viză pe pașaport. Un coleg ziarist de-acolo m-a sfătuit să nu mai umblu cu rucsacul în spate, pentru că mă dau de gol ca fiind român. N-am stat să deslușesc această misterioasă diferență culturală, dar atunci l-am ascultat.

După documentare, ce faci cu materialul brut

Caut mereu un fir roșu al poveștii, care să mă ajute să duc cititorul de la prima scenă spre final. Cel mai ușor e să găsesc un personaj care să aibă destule de zis, iar în lipsa lui încerc să-l port eu pe cititor prin locurile în care am ajuns și să-l ajut înțeleagă subiectul odată cu mine. Mă gândesc mereu la ce-ar trebui să știe un om care n-a avut niciodată de-a face cu respectiva poveste, cum să-l agăț pentru a-i stârni și menține curiozitatea. Încerc să las câte un „cârlig” la finalul fiecărui paragraf, o promisiune că mai sunt lucruri de aflat până la sfârșit. Oricât aș afla despre un subiect de-a lungul documentării, nu scriu niciodată din postura celui care știe tot: omul simte când îl tratezi cu aroganță și va lăsa textul din mână.

Cum stai cu alegerea titlurilor

Foarte rar am un titlu în minte atunci când mă întorc de pe teren sau închei un interviu. Încerc să încheg o structură, pun cap la cap personaje, cifre și paragrafe de atmosferă și aștept să răsară de undeva cuvintele sau fraza care vor deveni titlu. De multe ori, e într-un citat sau într-o observație notată pe teren, alteori sunt două-trei cuvinte-cheie care au sens împreună și care pot stârni curiozitatea. De multe ori las două-trei variante de titlu și decid în ultimul moment dinaintea publicării. Știu că multă lume se teme să dea titluri, dar mie îmi place să mă joc cu ele și de multe ori îmi iese. Singura regulă de care încerc să mă țin e să nu promit în titlu mai mult decât pot oferi în interiorul articolului.

Ce faci cu îndoielile, dacă apar

Mi se întâmplă să scriu mult, odată ce mă apuc. Încerc să mă țin de structura inițială, dar mereu apar amănunte care tind să ramifice subiectul și citate prea lungi, pe care încerc să le strecor de dragul felului în care vorbesc oamenii. Am nevoie să apară cineva pe marginea textului și să-mi zică „uite, la bucata asta putem renunța”. Iar acel cineva este editorul sau un coleg reporter căruia îi dau share. De cele mai multe ori simt și eu burțile textului, dar am nevoie să vină cineva care să-mi întărească bănuielile pentru a le tăia din text. Mai ales în online e important să avem limitările astea, pentru că nu mai există granițele hârtiei, care erau mult mai precise.

Apoi, am nevoie de detașarea cuiva care n-a fost cu mine pe teren. E ușor să te „îndrăgostești” de un personaj doar pentru că ți-a dat acces în lumea lui, iar pentru deschiderea asta să-i dau mai mult credit decât ar trebui. E esențial să vină cineva și să-mi pună întrebări, să-mi ceară lămuriri sau alte surse pentru un pasaj în care mai degrabă iau de bune vorbele cuiva.

Multă vreme, în partea de sus a white board-ului din redacția Scena9 era scris că „editorul e avocatul cititorului”. Mă întorc la gândul ăsta de fiecare dată când mi se pare că intervenția editorului e brutală și că rupe din cursivitatea textului și-mi taie din aripile de „reporter-scriitor”.

De ce crezi că te citesc oamenii, ce caută în scrierile tale

Nu cred că e cineva care să caute neapărat să citească ceva scris de mine sau să aibă ceva așteptări când văd semnătura mea undeva. Cel mult, publicul are așteptări de la publicația la care se întâmplă să scriu, caută acolo un stil anume sau un anumit tip de subiecte. Mai ales în lumea presei independente se creează o relație de încredere cu o publicație, un soi de intimitate, care e însă greu de construit și ușor de rupt. Cred că oamenii caută în locurile astea jurnalism de bună calitate, după ce și-au epuizat rezervele de încredere în publicațiile mainstream, și sper că vor continua să-l primească.

Atributele unui text bun, care agață cititorul din social media

Cred că trebuie să fie un demers cinstit, pornit dintr-o curiozitate reală față de un anumit subiect. Când are în față un reportaj, cititorul simte dacă ție, autorule, îți pasă sau nu de povestea despre care scrii. Pentru că ai pomenit de social media: mai ales în epoca asta — în care toți suntem conectați pe Facebook sau altundeva — oamenii nu vor o voce rece, imparțială care să le dea definiții, ci vor o poveste, așa cum le-ar spune-o un prieten.