Povestea unui concurs creativ și a unor piese istorice transformate, cu multă muncă, într-o lucrare specială.
Pe la jumătatea lunii iulie Muzeul Național Cotroceni anunța un concurs de creație de obiecte-suvenir, proiectele câștigătoare urmând să fie recompensate cu o sumă de bani și realizate în serii limitate care aveau să intre în patrimoniul muzeului. Nu era ceva nou pentru mine. Participasem la un concurs lansat de aceeași instituție în urmă cu 4 ani și câștigasem în mod surprinzător cu niște hărți articulate ale României Mari cu regiunile istorice prinse în balamale. Acum se acordau 4 premii iar tema era asemănătoare. Dacă atunci se aniversau 100 de ani de la Unire, acum centenarul era al Încoronării. Concursurile de creație sunt o momeală la care nu rezist așa că am început să mă documentez parcurgând baza de date pusă la dispoziție de organizatori - aceasta fiind sursa din care concurenții erau îndemnați să se inspire.
Aveam o idee despre ce aveau să propună ceilalți deci am exclus previzibilele broșe și pandantive sau bloc-notesurile cu coperte personalizate. Ca să câștig trebuia să vin cu altceva. Am început să caut. Sunt genul punct ochit punct lovit dar înainte de a apăsa pe trăgaci aveam de făcut niște reglaje. Experiența și rațiuni de ordin practic m-au făcut să mă uit în jurul meu.
Deasupra mea, adică în pod, zăceau într-un sac câteva zeci sau sute de tuburi de cartuș pe care le recoltasem în anii de început ai carierei mele de arheolog militar. Detecția pe câmpurile de luptă ale primului război este un hobby la modă iar eu sunt printre primii care au cercetat cu detectorul de metale tranșeele săpate de combatanți în Carpații Meridionali. Adunasem tuburile cu entuziasmul diletantului apoi uitasem de ele. Tuburile erau românești și austriece și nemțești însă doar cele românești îmi puteau susține raționalul care se baza pe speculația că aceste cartușe trase împotriva inamicilor au avut un rol decisiv în obținerea victoriei care mai târziu a fost sancționată de încoronarea de la Alba Iulia. În fine, mai presus de orice speculație, erau artefacte originale, de epocă, strâns relaționate cu evenimentul pe care îl evocam. În jurul lor urma să construiesc piesa mea unică.
Tuburile s-au aranjat aproape singure și au format un soi de cruce. Văzusem cruci pe mantiile festive și pe coroane și pe baldachin și în alte locuri, puteam deci pretinde că au stat la baza interpretării mele. Teoretic eram acoperit. Urma să dau formă conceptului. Am improvizat cu febrilitate căci termenul limită se apropia și după un weekend intens am obținut prototipul: o piesă centrală cilindrică din care porneau patru brațe fiecare susținând câte un tub. În mijlocul piesei centrale am plasat 2 medalioane gravate cu anii centenari și siluetele celor două coroane. Crucea mi s-a părut cam vetustă așa că am adăugat între brațele ei un material informativ tipărit care i-a mai modernizat aspectul. Trebuia s-o fac și pe asta deci i-am dat un nume: Crucea Încoronării. Era gata. I-am făcut poze, am completat raționalele și un deviz destul de fantezist și am trimis înscrierea.
După câteva săptămâni de așteptare a apărut un afiș cu rezultatele concursului. O coloană cu 4 nume dintre care nici unul nu era al meu. Dezamăgit, voiam să închid când am remarcat la baza coloanei un rând suplimentar. Acolo eram eu cu mențiunea “Premiu pentru originalitate”. Ce putea sa însemne asta?
Experții în conspirații m-au asigurat ca rezultatele fuseseră aranjate și doar calitatea deosebită a proiectului meu a obligat juriul să-l ia în considerare. Mie îmi era destul că eram acolo. Cert este că regulamentul concursului a fost reformulat - ceea ce în sine este remarcabil - și celor 4 premii inițiale le-a fost adăugat încă unul. Acest premiu suplimentar însemna că primesc jumătate din bani iar contribuția mea ca număr de piese se reducea de la 50 la 25. Asta a fost, după cum urma să văd mai încolo, spre binele tuturor.
Pentru trecerea de la prototip la serie aș fi avut nevoie de un strungar în lemn dar cum micii meseriași au devenit specii dispărute m-am înhămat eu însumi la muncă. Cu o parte din banii primiți ca premiu am cumpărat o mașină de găurit pe suport vertical. Am cumpărat sau am comandat toate materialele, sculele și accesoriile necesare - o placă de lemn de fag, ocheți rotunzi de 4 mm, șoareci pentru prins cabluri electrice, bare subțiri de lemn, carote, burghie. Materialele tipărite au fost făcute de un prieten tipograf în contul unei datorii mai vechi. A urmat o muncă sisifică întrucât obiectul, simplu în aparență, e compus din 26 de subansamble care fiecare a fost lucrat manual (în afară de cele 4 tuburi și de șoarecii care prind materialul tipărit). Manoperele per piesă au însemnat 16 tăieri cu ferăstrăul, 8 găuriri, 2 carotări, 2 frezări, 4 perforări, 4 capsări, 10 tăieri cu cutterul, 2 decupări cu preduceaua, la care se adaugă șlefuirea și montarea.
Am terminat de montat a 25-a piesă și am răsuflat ușurat. Nu aș fi rezistat la 50. Munca era prea monotonă și repetitivă. Mai era ceva. Tuburile românești fiind pe terminate aș fi fost nevoit să trec la cele nemțești ceea ce ar fi necesitat ajustări în proiect, întrucât cele din urmă au un calibru mai mare. Nu mai zic că ar fi contrazis însăși raționalul cu care convinsesem juriul. Scrupulele morale mi-au fost înlăturate de prietenii care m-au asigurat că n-ar remarca nimeni diferența dintre un cartuș Mannlicher 93 și unul Mauser 98. Dar mai mult mi-a plăcut latura comică a împrejurării și e singurul lucru care mă face să regret că n-am avut de făcut 50 de bucăți.
