[Act & play] Ioana Mărcoiu: La ce vremuri ciudate traim, teatrul mi se pare ca are un sens si o datorie, aceea de a te conecta cu tine insuti

La modul ideal, actrita Ioana Mărcoiu vede o colaborare intre creatorii si criticii de teatru. Din care, cel mai castigat ar fi publicul. Un spectacol ar putea fi vazut din faza de repetitie, si poate ideile criticilor ar putea ajuta atunci la construirea unor personaje mai bune, a unor experiente de teatru mai valoroase, cu mai mult sens pentru public. Ioana isi aminteste cand a citit prima oara despre ea ca nu fusese bine intr-un rol. S-a simtit neputincioasa, ca si cum cineva-i critica copilul, iar ea nu mai putea face nimic, nici macar sa-l se apere si sa se apere.

"Eu imi pun tot timpul intrebari si pana la un punct am multe indoieli legat de personaj, ma intreb daca e asa sau altfel, daca e bine sau nu. Este un intreg carusel de intrebari si ganduri in capul meu si, cu cat repet mai mult, cu atat se clarifica si incepe sa capete sens".

Pe Ioana Mărcoiu o vedem in „Pandorium”, cel mai recent spectacol montat de regizorul maghiar Zoltán Balázs la Teatrul Odeon. Tot aici, joaca in “Cabaret”, “Cui i-e frica de Virginia Woolf” si “Gardenia”. Ioana a absolvit UNATC – Sectia Actorie si are un Master in Arta Actorului. In cei peste 14 ani de cand joaca, a inteles ca cel mai important lucru este sa fie deschisa, sa mearga cu incredere pe creativitatea regizorului si sa nu se saboteze. Odata cu experienta, a invatat deopotriva sa spuna si nu proiectelor care nu i se potrivesc.

Din biografie

Sunt Ioana Marcoiu, m-am nascut in Sibiu si habar nu am de ce am ales sa fiu actrita. Pur si simplu am ales. Cred ca sunt momente in care nu te mai intrebi ceva, ci faci. Si pe parcurs intelegi. Actoria ma ajuta sa inteleg mai bine cine sunt.

Imi place mult sa calatoresc, as pleca tot timpul, peste tot, sa vad, sa cunosc, sa ma plimb in orase unde oamenii vorbesc o limba pe care eu nu o inteleg, sa gust arome pe care nu le-am incercat niciodata, sa ma pierd pe strazi si sa nu am nimic de facut, sa nu ma grabesc, sa nu trebuiasca sa ajung la ora fixa undeva.

Cum e viata de actor in Romania

Hmm….pentru mine este ca o calatorie in care nu stiu exact ce urmeaza sa se intample….imi doresc sa intalnesc in drumul meu oameni frumosi de la care sa invat lucruri, sa am experiente cu sens, si, de cele mai multe ori, asa se si intampla. Mai sunt si momente in care, in calatorie apar piedici sau probleme, dar pana acum am ales sa vad problema ca pe o oportunitate si incerc, atat cat pot, sa vad partea buna. Sunt foarte recunoscatoare pentru ca in ultimii ani, am lucrat mult si pandemia nu m-a afectat atat de tare. Da, a fost o perioada in care nu am putut juca, dar in timpul acela repetam iar asta m-a ajutat sa trec cu bine peste haosul care pare sau sper ca s-a terminat. In schimb, stiu ca nu a fost o perioada deloc benefica pentru multi colegi de-ai mei iar teatrele independente au avut mult de suferit si inca mai au.

Credit foto: Adi Bulboaca

Primul personaj jucat

Cand am citit prima oara intrebarea, mi-a venit in minte lucrul la spectacolul Othello de la teatrul Radu Stanca din Sibiu. Aveam 16 ani si Andry Zoldak isi dorea sa o vada si pe Desdemona mica. Am lucrat cateva saptamani, initial nu am inteles nimic, ma punea sa alerg dintr-o parte in alta, faceam niste trasee care tineau mai mult de coordonare, nu era deloc ceea ce eu credeam despre cum s-ar lucra la un spectacol. Atunci am inteles ca fiecare regizor are modul lui de lucru cu actorul si ca e foarte important ca eu sa fiu deschisa, chiar daca, poate ca nu sunt de acord cu ceea ce vrea sau face el. Dar e foarte important sa incerc. In cele din urma, eu nu am jucat in acel spectacol, din motive pe care aleg sa nu le impartasesc in acest moment, dar pentru mine a fost o experienta foarte puternica, care m-a facut sa imi dau seama ca vreau sa merg mai departe. A fost clar un moment decisiv.

Dintre intalnirile tale creative

Am avut multe intalniri frumoase. Theodor Cristian Popescu a montat “Plastic” la Arcub, un spectacol care mi-a placut mult si imi pare tare rau ca nu se mai joaca. La teatrul Odeon am avut trei colaborari impreuna cu Dragos Galgotiu in “Casanova”, “Kafka” si “Hamlet”, apoi m-am si angajat acolo si au urmat alte trei proiecte: “Cui i-e frica de virginia Woolf” al lui Alexandru Mazgareanu, “Cabaret” a lui Razvan Mazilu si ultimul, care a avut premiera recent, “Pandorium” a lui Zoltan Balazs. Un spectacol de suflet este “Piesa pentru frate si sora” in regia lui Iris Spiridon pe care l-am facut acum 8 ani, atunci l-am intalnit si pe Istvan Teglas si a fost un start cumva. Dupa, au urmat tot mai multe proiecte si colaborari. “Factorul Uman” si “Hernie de disc” la Teatrul de Comedie, “Fecioarele noastre grabnic ajutatoare” al lui Razvan Mazilu la Teatrul Excelsior.

Din fiecare intalnire am avut cate ceva de invatat. Cred ca e foarte important sa lucram cat mai mult, mai ales imediat dupa ce terminam facultatea, sa avem parte de cat mai multe experiente. Ele se depun undeva si iti ofera mai multa incredere, te ajuta sa te cunosti mai bine si sa ai curaj.
Pe partea de film, tocmai am terminat de filmat un lungmetraj in aceasta vara, “Weekend de vis” in regia lui Ovidiu Georgescu.

Greutatile si prejudecatile cu care te confrunti in meseria ta

Nu stiu. Cred ca foarte multe lucruri tin de mine, de cum aleg eu sa vad ceva. Sunt perioade, mai ales atunci cand sunt obosita, cand nu imi place nimic si mi se pare ca totul e greu si mult si rau. Noroc ca acele perioade la mine tin foarte putin. Si am perioade in care aleg sa transform greutatea in usurinta iar lupta mea pentru a schimba ceva sa nu fie neaparat vocala, ci in mici actiuni concrete.

Credit foto: Andrei Gindac

Ce ai invatat de cand esti actrita

Toate proiectele pe care le-am avut pana acum m-au facut sa imi dau seama ca cel mai important este sa fiu deschisa, sa nu ma sabotez, sa acord incredere regizorului si sa am curajul sa ma arunc intr-o propunere chiar daca poate nu sunt de acord cu ea. Macar sa incerc. Ma simt mult mai bine la 36 de ani decat la 22. Simt ca ma cunosc mai bine si ca in sfarsit am invatat sa spun NU.

Pregatirea pentru un nou rol

Aici depinde foarte mult si de regizor, de modul in care lucreaza. Sunt regizori care incep cu lecturi si discutii dar sunt si regizori care incep cu un traseu clar, direct la scena, fara discutii inainte. Oricum ar fi, eu imi pun tot timpul intrebari si pana la un punct am multe indoieli legat de personaj, ma intreb daca e asa sau altfel, daca e bine sau nu. Este un intreg carusel de intrebari si ganduri in capul meu si cu cat repet mai mult, cu atat se clarifica si incepe sa capete sens. E ca atunci cand merg intr-un oras nou si incep sa merg pe strazi, imi dau seama ca nu imi place o strada si o iau pe alta, si tot asa, pana gasesc strada cea buna, in care ma intalnesc si cu regizorul si cu mine si cu personajul.

Credit foto: Sebastian Marcovici

Critici si reactii in social media

Pana la “Cabaret” nu am avut prea multe critici. Prima oara cand am citit ca nu sunt bine a fost la Sally, si o sa tin minte tot timpul primele secunde cand citeam. Era ca si cum nascusem si venea cineva si se lua de copilul meu si imi spunea ca nu e suficient de bun, ca are ochii prea mici sau prea mari, ca nu plange suficient sau rade prea mult. Si, tot in timp ce citeam, imi venea sa ma apar. Am avut un dialog interior, pret de cateva secunde, pana cand am inspirat adanc si mi-am zis : “Ioana, ai facut tot ce puteai face mai bine in acel moment. Si asta e, nu ai cum sa fii pe placul tuturor”.

Acum le citesc dar nu ma deranjeaza, inteleg ca e opinia cuiva si o respect. Mi-ar placea sa existe o colaborare intre critici si actori, ideal mi se pare ca acestia sa vina inainte de premiera, la repetitii, si sa avem atunci o discutie sincera si asumata pentru ca pot veni cu idei foarte bune care pot ajuta. Iar pentru mine scopul este sa iasa un spectacol cat mai bun, in care sa ma simt bine si spectatorii sa aiba parte de o experienta cu sens.

Credit foto: Mihaela Tulea

Ce ar putea fi mai bine in teatru

Incerc sa fiu intotdeauna echilibrata si sa vad si partile bune si cele mai putin bune. Imi este greu sa vorbesc despre un peisaj teatral la nivel macro pentru nu cred ca am atatea informatii incat sa reusesc sa am o parere obiectiva si clara. Ce simt este ca avem nevoie de prospetime in teatrul romanesc, de oameni curajosi si asumati si ma bucur ca incep sa vad asta. Da, lucrurile se misca destul de incet, dar e important ca se misca si ca exista speranta. Pare ca traversam o perioada de tranzitie intre vechi si nou.

Rolul teatrului in evolutia unei societati, mai ales in vremuri de criza

La ce vremuri ciudate traim, teatrul mi se pare ca are un sens si o datorie, aceea de a te conecta cu tine insuti. Stresul e din ce in ce mai mare, oamenii alearga in toate partile, e o agitatie continua, nimeni nu mai are timp. Cand merg pe strada de acasa spre teatru, vad tot timpul oameni care se grabesc, oameni care injura din diverse motive, oameni care sunt doar cu ochii in telefon, nu vad si nu aud altceva decat ce se intampla in ecranul acela, zeci de autobuze, zeci de masini, zeci de reclame luminoase, claxoane, alergatura, haos. Si ma bucur ca atunci cand vin la teatru, toata lumea (cel putin teoretic) isi inchide telefonul pentru doua ore, uita de problemele si haosul din viata lor, se detaseaza si respira. Iar prin ceea ce vad pe scena, isi pot pune intrebari despre ce si cum simt.

Credit foto: Andrei Runcanu

Unde te mai gasim in 2022

In “Cabaret”, “Cui i-e frica de Virginia Woolf”, “Gardenia”, “Pandorium”. Aceste spectacole se joaca la Teatrul Odeon iar programul este afisat pe site-ul teatrului si sper ca anul viitor sa aiba premiera filmul la care am lucrat in aceasta vara.