[Din spatele textului] Carmen Dumitrescu: Se zice că nu trăiești cu adevărat dacă trăiești doar pentru tine. Nevoia asta mi-o împlinește jurnalismul, de a trăi într-un mod altruist

”Cui servește?”. Întrebarea, gândul și așteptarea cu care pornește în fiecare anchetă jurnalista Carmen Dumitrescu. Dacă nu servește nimănui, nu merită, nici efortul, nici nopțile nedormite. Dacă este un subiect trendy, nu simte atracție față de el pentru că îi place să lucreze la teme la care nu lucrează toată lumea. Ca jurnalist de investigație, a învățat să fie bine pregătită nu doar pentru documentare și scriere, ci și pentru evenimente care nu țin de natura muncii sale. Cum sunt, de pildă, campaniile de denigrare, amenințările sau telefoanele nocturne supărătoare. S-a obișnuit cu ele, nu le mai ia întotdeauna în serios și nici nu i-au înăbușit vreo clipă dragostea pentru jurnalismul de investigație.

"În momentul în care încep scrierea, nu mai există nimic în jur. Munca poate dura zile și nopți la rând, fără ca eu să-mi dau seama dacă mi-e sete sau foame. Efectiv, intru cu totul în lumea aia și numai când am pus punct ultimei fraze pot reîncepe să trăiesc normal".

În liceu, Carmen Dumitrescu scria editoriale într-o publicație locală din Piatra Neamț și era mândră când își citea articolele publicate în ziar. S-a oprit din scris în perioada facultății, dar a revenit în presa scrisă la una dintre publicațiile locale din Teleorman. Ulterior, alături de o colegă de-ale sale, a înființat „Liber în Teleorman”. În urma unei discuții cu o jurnalistă din Israel, i-a venit ideea să fondeze o publicație națională centrată pe investigație. Așa a apărut, în 2020, Investigatoria.

Începuturile în scris și în presa scrisă

Presa scrisă mi-a fost pasiune încă din liceu. Pe vremea aceea scriam uneori editoriale într-o publicație locală din Piatra Neamț și eram foarte mândră când cumpăram ziarul și vedeam articolul meu acolo. Oricum, scrisul a fost de când mă știu forma mea de manifestare în lume. Cred că eram prin clasa a cincea când poeziile mele erau publicate prin ziare sau pe la avizierul școlii, iar mai târziu m-am implicat în cercuri de creație literară, îmi petreceam timpul cu oameni care scriau din pasiune. Era nu doar o defulare adolescentină, ci felul în care mă poziționam eu față de lume și ce se întâmplă în ea. Mai târziu am plecat la facultate și atunci m-am oprit din scris, preferam să citesc cărți de specialitate, beletristică, însă nu mai simțeam niciun fel de aplecare spre creație. Lucrurile s-au schimbat din nou după terminarea facultății, când un context de împrejurări m-a dus din București în Teleorman și m-am angajat, din lipsă de alte perspective, la o publicație locală. Inițial am scris pe teme foarte generale, însă ulterior a început să-mi placă reportajul. Și mergeam în piață, vorbeam cu băbuțele care vindeau pătrunjel, scriam despre intermediarii care le făceau viața grea, discutam cu oamenii pe stradă despre problemele lor, făceam reportaje despre viața unor oameni ai străzii. Numai că, pe măsură ce timpul trecea, a început să-mi placă zona politică și să mă intereseze ce făceau oamenii ăia. Aveam contactul cu nemulțumirile celor de pe stradă, așa că mi s-a părut interesant să văd ce cred despre asta și purtătorii de costume.

Unde te-a dus acestă curiozitate

Împreună cu fosta mea colegă am înființat publicația Liber în Teleorman și atunci a început adevărata mea aventură în presă, pentru că publicația aceea funcționa cu o singură regulă: libertate absolută. Lumea era șocată de asta, iar în cele din urmă, am scris o serie de investigații destul de importante pentru momentul acela. Ele au atras atenția și astfel am început să fiu invitată la o serie de cursuri și training-uri pe jurnalism. Eu terminasem Științele Politice, așa că acele cursuri mi-au prins extrem de bine, pentru a cunoaște regulile meseriei și altfel decât instinctiv. Astfel am cunoscut oameni fabuloși pe care îi admir din tot sufletul, profesioniști în domeniu, precum Ovidiu Vanghele, Paul Radu sau Victor Ilie și mi-am dat seama ce fel de jurnalism vreau să practic. Toate astea s-au întâmplat de-a lungul mai multor ani, în care am înțeles și profesia, dar și scopul ei.

Ce s-a întâmplat în anii recenți

În 2019 am fost nominalizată de Ambasada SUA ca fiind una dintre femeile curajoase ale României și în 2020 am ajuns în Statele Unite, unde am urmat niște cursuri alături de alți jurnaliști foarte buni din toată lumea. Experiența a fost fundamentală pentru parcursul meu, pentru că acolo mi-a venit ideea, discutând cu o jurnalistă din Israel, de a fonda o publicație națională focusată pe investigație. Și așa s-a născut Investigatoria. Am renunțat cu totul la proiectul local Liber în Teleorman și mi-am pus toate resursele în fondarea și susținerea proiectului Investigatoria, care are acum peste doi ani de existență, timp în care a oferit informații destul de prețioase, zic eu, publicului din întreaga țară.

De ce ai ales să faci jurnalism, totuși

Nu știu dacă am ales eu… Mai degrabă cred că jurnalismul m-a ales pe mine. Pentru că, de fapt, pasiunea mea pentru scris ținea mai mult de beletristică decât de publicistică. Și nu cred că mi-am dorit de la început să fiu jurnalist. Dar împrejurările, după cum am spus, m-au purtat spre asta, iar de-a lungul drumului m-am îndrăgostit de meserie. Azi, dacă mă întrebi ce-mi doresc să fac în viață, nu pot da alt răspuns decât “jurnalism”. Dar n-a fost de la început așa, am avut nevoie de ani întregi ca să pricep meseria asta atât de bine încât s-o pot iubi.

Ce nevoie îți împlinește meseria ta

Nici dacă îmi îndeplinește niște nevoi nu știu… În sensul în care nu pot să spun că mie personal îmi merge ca pe roate de când fac asta, dar motivul pentru care realmente iubesc profesia e acela că uneori, nu tot timpul, sunt articole care schimbă lucruri în bine. Și asta e o motivație destul de bună să faci presă. Știi? Se zice că nu trăiești cu adevărat dacă trăiești doar pentru tine. Nevoia asta mi-o împlinește jurnalismul: de a trăi într-un mod altruist.

Cum îți alegi subiectele

Nici aici nu pot zice că eu aleg. Subiectele mă aleg pe mine. Desigur, mă simt mult mai atrasă de investigație. Investigația e o parte fascinantă a jurnalismului. Uneori trebuie să reconstruiești povestea mergând foarte adânc în trecut, pentru că, din păcate, în România oamenii nu spun despre nedreptăți chiar atunci când li se întâmplă. Și uneori trec ani buni până au curaj să spună ceva. De asta, tu, ca jurnalist de investigație, te duci în spate, cauți martori, cauți documente, le pui cap la cap. Și genul ăsta de muncă îmi place extrem de mult. Zonele în care merg cu predilecție în investigațiile mele sunt corupția la nivel politic și administrativ, traficul de persoane, abuzurile săvârșite de persoane publice, discriminarea și mediul.

Ce ai învățat în teorie și îți folosește practic ca jurnalist

Despre presă în școală n-am învățat mare lucru, pentru că, după cum am zis, am urmat Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA. Dar am citit presă dintotdeauna, de copil chiar. Așa că aveam o vagă idee despre cum ar trebui scris un subiect ca să atragă publicul și ca să producă efecte concrete, să schimbe unele lucruri. Abia cursurile de mai târziu mi-au clarificat regulile muncii și am învățat să lucrez mai organizat. Înainte, în primii mei ani de presă, lucram oarecum instinctiv.

Experiența din teren

De învățat, într-adevăr, înveți mai mult din teren decât din birou. Așa că, dacă e să spun care e cheia, din punctul meu de vedere, pentru un jurnalism de calitate e să nu scrii din birou, ci să stai cât mai mult pe teren. A doua cheie ar fi să nu te implici emoțional. Mie nu-mi iese întotdeauna, dar întotdeauna fac efortul ăsta. Atașamentul de subiect sau de protagoniștii lui va strica materialul final, pentru că nu mai ai deschidere să cauți mai departe decât ți se spune. De aceea, eu încerc să nu mă atașez. Nu-mi iese întotdeauna, mai ales când e vorba de victime sau de copii. Dar da, fac și atunci efortul să nu mă las prinsă total. Pentru că sunt subiecte care te pot devora emoțional.

Primul material

Nu-mi amintesc absolut deloc care a fost primul. Îmi amintesc, însă, despre începuturi ca despre perioada în care ieșeam pe stradă și căutam subiecte printre oameni. Atunci a fost pasionant realmente. Adică aflai lucruri direct de la cei care le trăiau și nu era nevoie să construiești o emoție care să facă materialul citibil, pentru că oamenii aduceau acea emoție în articol. Știu, însă, că prima investigație am făcut-o la mai mulți ani după ce am intrat în presă și era despre angajările fictive de la DGASPC Teleorman. Nu știu dacă am învățat ceva atunci, pe moment, dar aveam să învăț că jurnalistul de investigație trebuie să fie pregătit și pentru alte evenimente decât cele care țin efectiv de lucrul la material, și anume amenințări, campanii de denigrare, presiuni, telefoane nocturne. Lucruri cu care am reușit pe parcurs să mă învăț destul de bine și să nu le iau foarte în serios.

Cele mai citite materiale până acum

Cel mai citit material al meu, dacă vorbim strict de cifre de audiență, a fost cel despre felul în care Carmen Dan a renunțat la apartamentul ei de serviciu pentru a i-l ceda lui Dragnea, înainte ca acesta să-și fi construit conacul. O altă serie de investigații foarte citită a fost “Istorie de vânzare”, publicat în Investigatoria, legat de felul în care Ungaria cumpără, prin firme de stat, clădiri istorice din România. Foarte citite au fost și materialele despre abuzuri în centre de minori sau cele despre trafic de persoane. Nu știu ce m-a provocat să le scriu, dar cu siguranță, argumentul meu în a lucra la ele a fost interesul public. Iar publicul a manifestat interes. Ca atare, au fost subiecte alese corect.

Așteptările cu care pornești în documentarea și scrierea unui nou material

E un singur gând, o singură întrebare și o singură așteptare: cui servește? Dacă servește publicului, muncesc la orice anchetă zi și noapte, fără să știu de mine. Dacă nu, nu merită. Și ar mai fi un aspect la care țin: să lucrez la ceva ce nu lucrează toată lumea. Adică niciodată sau foarte rar mă duc către subiecte trendy.

Procesul tău de lucru

Pe partea de investigație, ideea vine, de obicei, de la o sursă, un whisle blower. Dacă reușesc să confirm spusele sursei, mă apuc de lucru. Și începe documentarea, care presupune o incursiune în documente din trecut, solicitări de informații pe baza legii 544, discuții cu martori care cunosc subiectul, discuții cu reprezentanții instituțiilor implicate, solicitarea unor puncte de vedere din partea celor acuzați. Când sunt toate la un loc, începe procesul de aranjare a puzzle-ului, care poate dura și câteva zile. Oricum, cel mai mult durează documentarea, uneori pot fi luni întregi. În momentul în care încep scrierea, nu mai există nimic în jur. Munca poate dura zile și nopți la rând, fără ca eu să-mi dau seama dacă mi-e sete sau foame. Efectiv, intru cu totul în lumea aia și numai când am pus punct ultimei fraze pot reîncepe să trăiesc normal. De fapt, cred că asta e și etapa mea preferată din proces, pentru că e cea care mă solicită cel mai intens.

Ce implică o documentare bună

Contrar oricărei așteptări, documentarea nu e un proces chiar transparent. Pentru că în România instituțiile publice sunt tot mai puțin transparente, soluția rămâne aceea de a-ți găsi surse și a le câștiga încrederea, astfel încât să obții informațiile necesare. Sursele sunt protejare cap-coadă, inclusiv în cazul unui proces în instanță, iar relația ta cu ele e una mereu confidențială. Așa că n-aș vrea să dezbat prea mult pe marginea documentării. Spun doar că întotdeauna am grijă ca în spatele unui argument sau a unei relatări să există probă. Dacă această condiție e respectată, materialul poate fi publicat.

Alegerea unghiului

Când am toate documentele și probele necesare, stau cel puțin 2 zile și le așez cap la cap. Uneori le lipesc pe pereți, alteori le aranjez pe podea, astfel încât să văd ansamblul, la modul foarte concret. Unghiul e mereu același: ce e în neregulă aici? Și în jurul acestei întrebări se construiește întregul proces de scriere. Sunt situații în care ai o părere bună despre subiectul investigației. De exemplu, un om care a făcut lucruri bune e acuzat de, să zicem, abuz sexual. Atunci îmi ia mult mai mult procesul de redactare, pentru că presupune să dau mai multe straturi de atașament la o parte, înainte de a publica forma finală.

Cum ți-ai format stilul de scris

Scriu de când mă știu. Cred că acesta a fost principalul meu atu, care mi-a permis să practic această meserie fără o pregătire specifică încă de la început. Pregătirea mea s-a consolidat de-a lungul drumului prin jurnalism, însă mi-a fost foarte util talentul de a scrie. Și mai ales plăcerea de a o face. Pentru că, atunci când scriu, eu nu muncesc. Și asta face ca mie să-mi fie destul de ușor să practic meseria asta, pentru că n-o simt ca pe o muncă.

Cum procedezi cu îndoielile, dacă apar

Recunosc că discut cu colegi de-ai mei acele subiecte asupra cărora am îndoieli. Nu știu, însă, dacă sfaturile sau părerile lor mă ajută sau simplul fapt că le dezbat îmi clarifică peisajul.

De ce crezi că citesc oamenii materialele tale

Una dintre marile mele dezamăgiri e aceea că articolele mele cele mai citite nu sunt și articolele mele cele mai muncite. Oamenii nu citesc, din păcate, materialele ample și serios lucrate cu aceeași poftă cu care se apleacă asupra unor materiale simple, ușor de redactat și cumva superficiale. Ce am încercat eu să fac în relația cu publicul meu de-a lungul vremii a fost să atrag mereu atenția asupra faptului că: “Acesta e un material muncit! Nu-l lăsați să se piardă!” O mare parte a publicului meu m-a ascultat și a înțeles. Ca atare, cred că oamenii care mă citesc sunt oameni care încă își mai doresc profunzime în abordarea unor subiecte de interes public. Și cred că în scrierile mele caută seriozitatea.

Printre zecile de texte, ce trebuie să aibă un material jurnalistic pentru a fi citit

La întrebarea asta nu știu să răspund. E tot mai greu într-o lume în care oricine se poate proclama jurnalist să spui ce trebuie să faci ca să fii citit. Și spun asta pentru că știm cu toții câț trafic face un articol cu titlu bombastic sau cât trafic face o teorie a conspirației scrisă fără minimă documentare. Eu am ales ca Investigatoria să fie o platformă de informare serioasă, în care nu practicăm titluri trase de păr sau materiale de can-can sau subiecte fără acoperire, doar de dragul traficului. Da, e mai greu de trăit așa în jungla media a zilelor noastre, dar prefer să lupt pentru o presă curată, scrisă serios, cu subiecte relevante care să fie orientate exclusiv în sensul interesului public.