[Din spatele textului] Iulia Marin: Îndoieli am de când mă știu, la fel și sindromul impostorului, dar am auzit atât de mulți jurnaliști buni vorbind despre asta, încât cred că face parte din fișa postului

Fiecare jurnalist își stabilește limitele când începe documentarea unui nou material, dar oricât de departe ar merge și în orice cadru neobișnuit s-ar aventura pentru a-și găsi informațiile, important este să îi pese și să creadă în subiectul său. S-a dat membru de partid, s-a prefăcut că este soția unui coleg, a avut chiar și câteva tentative de cameră ascunsă în procesul de documentare. Iulia Marin este jurnalist de investigație, dar scrie și texte personale sau literare. Indiferent de gen, crede că oamenii îi citesc textele pentru că există o mai mare sete de adevăr, sinceritate și originalitate în noi toți.

”După sinceritate, autenticitatea omului din spatele materialului ar trebui să fie un atu al oricărui jurnalist. Nu ne mințim reciproc, nu jucăm teatru, nu pretindem că suntem cine nu suntem, nu ne punem pomezi - vorba vine - pe față, când noi încă nu ne-am tratat acneea”

Iulia Marin a început cu „munca de jos” în jurnalism – redactor pe timp de noapte. După nouă luni de travaliu, a mers la redactorul șef al ziarului „Adevărul” și i-a spus că își dorește să fie reporter la Departamentul Politic. De atunci, au trecut zece ani de anchete pe diverse subiecte. Pe lângă zona de investigație, pe care scrie în prezent pentru ziarul Libertatea, Iulia este atrasă și de cea de social. Iar uneori, caută poveștile din care cititorii au ceva de învățat.

Începuturile în presă

Am început să lucrez în toamna lui 2012, la ziarul “Adevărul”, la așa-zisa “muncă de jos” de unde au pornit, de altfel, mulți ziariști talentați: redactor pe timp de noapte. Am nimerit în mijlocul unui haos instituțional - oamenii nu își mai primeau salariile, pentru că tocmai ce se pregătea parafarea tranzacției dintre Dinu Patriciu și Cristian Burci și țin minte că mi-a rămas în creier o imagine - cea a redactorului-șef adjunct de atunci (cred că asta îi era funcția, dacă nu mă înșel) care mânca dintr-o omletă adusă de acasă. În țară, situația era la fel de dramatică - 2012 era un an important, un an cu alegeri parlamentare și țin minte că îmi doream să particip la acea efervescență, dar nu mă băga nimeni în seamă.

Cum a fost parcursul tău jurnalistic

Parcursul a fost unul dificil. Am lucrat 9 luni pe timp de noapte - cam cât îi ia unui copil să se nască, iar la finalul celor nouă luni, după ce fostul redactor-șef Mihnea Măruță a fost înlocuit cu Dan Marinescu, am intrat în biroul noului meu șef și i-am spus că îmi doresc să fiu reporter la Departamentul Politic. A fost o decizie pe care nu am luat-o singură, ci îndrumată de unul dintre profesorii mei de la Masterul de Jurnalism Politic de la Universitatea din București - pe care îl urmam. Tremuram, țin minte, când am intrat în birou și am exprimat această dorință. Și m-am chinuit o bună bucată de vreme să trec peste puternica mea anxietate socială și să scriu, pur și simplu.

De ce ai ales să faci jurnalism

Am ales jurnalismul din copilărie - sau el m-a ales pe mine. Pur și simplu, de mic copil, am scris totdeauna ce vedeam în jurul meu. Cineva mi-a spus recent că e o formă de catharsis - poate fi și asta, dar e în primul rând nevoia de a mă exprima. Prin scris, prin expresie, simt că exist, simt că încep să capăt contur. Dar nu e doar scrisul cel care mă atrage, ci și documentarea în sine - curiozitatea mea, din fericire intactă încă, mă poartă în tot soiul de zone.

Cum îți alegi subiectele despre care scrii

Aici, depinde foarte mult de nevoile redacției, cumva trebuie să existe un compromis între ceea ce editorii mei vor de la mine și ce vreau eu. Uite, de exemplu eu, pe lângă zona de investigație, sunt foarte atrasă de zona de social care, în ziarul Libertatea, este excelent acoperită, cred eu, de colegii mei. Așa că stau departe de această zonă, dar dacă cineva mă inspiră, dacă simt că în spatele unei povești se ascunde o lecție de viață, dacă simt că potențialul cititor are ce învăța din acea poveste, atunci o caut. Mă atrag puternic poveștile care ilustrează fenomene - ceea ce face acum Recorder, ce face Libertatea, ce face Rise. De pildă, povestea celebră a funcționarului de la Apele Române publicată de Recorder e genul de istorie care mă atrage. Cum spunea fostul meu editor, Mihnea Măruță, trebuie ca materialul să aibă atât carne, cât și ciocolată. Cu alte cuvinte, să îi livrezi cititorului ceva consistent, dar și atrăgător.

Ce ai învățat în școală și îți folosește în meseria ta

Păi, ăsta a fost primul lucru pe care l-am învățat - încearcă să mergi către fenomene, către lucrurile care impactează omul în viața de zi cu zi. În procesul în sine, după ce am devenit jurnalist, mi-am dat seama că identificarea unui fenomen este și unul dintre cele mai dificile lucruri.

Primele materiale

Prima mea anchetă, inspirată dintr-un material publicat în Revista Kamikaze, despre CV-ul fals al lui Niels Schnecker, care pe atunci era director de comunicare, dacă nu mă înșel, la Crin Antonescu. Am dormit în redacție în noaptea în care am scris materialul, iar Schnecker mă apostrofase la telefon că mestec gumă (chiar mestecam) în timp ce sun subiecții, că sunt neprofesionistă și, din ce țin eu minte, nu mi-a mai răspuns la întrebările numeroase despre toate calificările care apăreau în CV-ul său. Rezultatul a fost că, după câteva zile, a demisionat din funcție. Un rezultat care m-a speriat și pe mine - eram, cu siguranță, nepregătită pentru o asemenea răspundere la doar 22 de ani. Dar îmi plăcea prea mult ce făceam.
Cred că aș putea numi cu adevărat material primul articol scris pentru PressOne, despre adopțiile din România. Era vorba despre o familie care adoptase o fetiță romă pe nume Sofia, iar titlul materialului a fost “Alegerea Sofiei”. Am documentat cam două săptămâni articolul, pentru că a trebuit să intru în hățișul legislativ al adopțiilor din țara noastră, dar am învățat să mă uit la știrea din spatele știrii - acolo îmi place, de fapt, să “operez” și să găsesc materiale. În același timp, Libertatea m-a învățat încă o dată să caut știrile și, momentan, încerc să practic un soi de balet în care combin știrile simple cu materiale mai complexe, astfel încât să satisfac atât nevoile redacției, cât și nevoile mele. Iar nevoia mea, de regulă, este să îmi iau timp. Pe de altă parte, am dezvoltat o rutină de lucru destul de utilă, care îmi folosește la identificarea știrilor - consult, de pe vremea când eram la “Adevărul”, site-urile tuturor instituțiilor de stat, de exemplu.

Cel mai citit material scris până acum

Cred că cel mai citit material al meu a fost “Femeia în rochie albastră”. A pornit de la ideea lui Mihnea Măruță, care descoperise această fotografie, cu o femeie îmbrăcată într-o rochie albastră și târâtă efectiv de doi mineri, la mineriade și, după 30 de ani de atunci, mi-a spus: hai s-o căutăm. Sincer, m-am speriat când am auzit ce îmi cere, fiindcă mi se părea o misiune imposibilă, dar, cu ajutorul fotografului care surprinsese acel cadru devenit iconic, am reușit să o găsesc. A fost un material care, la vremea lui, mi-a adus foarte multe satisfacții și aprecieri din partea colegilor.

Așteptările cu care pornești în scrierea unui nou material

Cred că tot timpul îmi doresc să stârnesc ceva în cititor, să fie un material educativ, să aibă un impact, să schimbe - de ce nu? - o lege.

Cum arată procesul tău de lucru

Procesul meu de lucru este, în bună parte, un proces de pre-documentare și documentare. Sufăr de un exces de zel în ce privește documentarea, dar mă cam grăbesc uneori. Deși nu am aproape niciodată un deadline, sunt grăbită. Este un defect care mi s-a imprimat încă de pe vremea când lucram de noapte și trebuia să fiu foarte rapidă. Am rămas, din punctul ăsta de vedere, ca să îl citez pe fostul meu șef, pe Sebastian Zachmann, “regina livetext-ului”. Adică scriu, transcriu foarte rapid, dar de multe ori scriu la fel, ceea ce până acum nu mi-a provocat probleme la Libertatea - avem și câte doi editori care se uită peste un material -, dar îmi doresc pentru mine mai multă organizare și mai mult timp alocat producției materialului în sine. Pentru că eu scriu, cum îmi place să zic, din stomac. Iar asta nu e totdeauna cea mai bună variantă, deși acest tip de scriere e adesea cel mai de impact, dacă subiectul te-a atins și pe tine, jurnalistul, la nivel uman. Asta mi se pare că face și Cătălin Tolontan, de la care am învățat - și încă învăț - să-mi pese de fiecare virgulă și fiecare titlu pe care îl dau.

Ce implică o documentare bună. Tu cum îți documentezi materialele

Cred că o documentare bună implică în primul rând curiozitate și mai trebuie să-ți și pese. Dacă tu însuți nu crezi în subiect, nu iese sau iese slab. Cel mai neobișnuit material al meu, din punctul ăsta de vedere, a fost unul scris pentru PressOne, când m-am dat drept membru PSD ca să arăt că oricine, chiar fără carnet de partid, îl putea vota pe Liviu Dragnea la șefia partidului. Ca să demonstrez și să le arăt cititorilor toate astea, mi-am făcut și un selfie în cabina de vot. A fost, cu siguranță, unul dintre cele mai neconvenționale materiale ale mele și sunt mândră că ideea lui îmi aparținuse.

Am avut câteva tentative de camera ascunsă și la Libertatea și, probabil, voi mai avea, pentru că mi se pare că e o zonă cam trecută în obscuritate, dar foarte ofertantă. La Libertatea, a trebuit să mă prefac că sunt soția unui coleg și, deși materialul nu ne-a ieșit în cele din urmă, a rămas în urmă o experiență amuzantă de povestit, probabil, la un pahar de vin. Pentru că, uneori, când nu suntem teribil de frustrați că nu ne ies materialele, ne mai permitem să nu ne luăm prea tare în serios.

Alegerea unghiului

Depinde, uite, am avut de făcut un portret al lui Valeriu Nicolae pentru Libertatea, pe care l-am însoțit în ziua alegerilor parlamentare când el era și candidat și, din tot ce mi-a povestit, mi-a rămas în cap faptul că citise o carte numită “Tigrul Alb”, a unui autor indian. Am citit aceeași carte ca să-l înțeleg, ca să înțeleg omul, nici măcar n-am vorbit foarte mult, dar mi-am dorit să îi surprind anumite laturi și calități umane și cred că am reușit.

Etapele în care scrii

Prima e întotdeauna blocajul scriitorului. Apoi, încep, cum spuneam, să scriu din stomac. Revizuiesc rar versiunea scrisă din stomac dacă am toate datele. Dacă nu, mă întorc la documentare ori de câte ori e nevoie și, în general, aloc mult timp procesului de verificare. Stilul a contat mereu cel mai puțin pentru mine, deși, cred, mi-am format unul în acești zece ani. Iar cel mai fain compliment primit de la unul dintre șefii mei a fost acela că stilurile noastre seamănă. Am constatat și eu același lucru.

Stiul tău de scris

Stilul l-am format la PressOne, sub îndrumarea lui Mihnea Măruță. Un stil, aș zice, poate undeva mai sec, fără prea multe floricele, fără prea multe figuri de stil. Încerc să scriu curat.

Ce este important când scrii despre oameni

Când scrii despre oameni, contează totul. E ca în desen. Trebuie să te uiți la fiecare nuanță - cum pășește - calcă apăsat sau merge cocoșat? E încrezător sau timid? Ce trăsături fizice are? Ce ton al vocii? Ce cuvinte folosește? Are ticuri verbale? Dacă da, care? Iar ideal e să petreci mai multă vreme cu omul, până ce începe să se simtă în largul lui. Atunci, iese un material bun. În cazul unei investigații, e mai complicat, nu mă simt în stare să dau lecții, dar ce am învățat pe pielea mea este că, dacă tu însuți ai nelămuriri, orice nelămurire, oricât de mică, dacă nu se înțelege ceva, atunci trebuie să reiei procesul de documentare până când îi poți explica bunicii, pe limba ei, ce se petrece.

Cum procedezi cu îndoielile, dacă apar

Îndoieli am de când mă știu, la fel și sindromul impostorului, dar am auzit atât de mulți jurnaliști buni vorbind despre asta, încât cred că face parte din fișa postului. Totuși, din punctul ăsta de vedere, redactorul-șef al ziarului Libertatea, Dan Duca, este totdeauna un filtru bun pentru îndoielile mele și știu că ușa e deschisă, să zic așa, și la Cătălin Tolontan care, simt eu, mi-a observat îndoielile și, la rândul lui, în calitate de lider de echipă, s-a concentrat în cazul meu pe eliminarea lor, ceea ce a contat foarte mult pentru mine.

Ce caută oamenii în scrierile tale

Nu știu de ce mă citesc, uneori nu știu nici dacă mă citesc, dar ce știu e că, în orice scriere, de la jurnalism la literatură pură, oamenii caută să se regăsească, să fie mai puțin singuri. Asta, când vine vorba despre latura mai soft a jurnalismului. Altminteri, cred că ancheta rămâne testul suprem al ziaristului și cred că oamenii vor ca adevărul despre fenomenele pe care toți - absolut toți - le observăm să iasă la iveală. E o sete continuă după adevăr, nu mai vrem să ne ascundem în spatele cortinei, refuzăm cenzura de orice fel, refuzăm minciuna, respingem propaganda - pentru că, în fond, am trăit cu ele zeci de ani și, din păcate, sunt practici încă prezente în societate. Deci, cred că oamenii au nevoie de sinceritate.

Atributele unui text citit de mulți oameni, printre zecile de texte din social media

Nu mă pricep la social media, dar cred că oamenii sunt dornici de autenticitate. După sinceritate, autenticitatea omului din spatele materialului ar trebui să fie un atu al oricărui jurnalist. Nu ne mințim reciproc, nu jucăm teatru, nu pretindem că suntem cine nu suntem, nu ne punem pomezi - vorba vine - pe față, când noi încă nu ne-am tratat acneea. Un scriitor sau jurnalist care este autentic cred că va captiva tot timpul publicul.

Cum crezi ca va rezista jurnalismul în vremea podcasturilor

Da, cred că jurnalismul scris va rezista, sub o formă sau alta. Nu știu care va fi acea formă - dacă vor fi texte, video, podcast, o combinație din toate, dar noi, jurnaliștii, suntem cei care trebuie să se adapteze la toate aceste formate și să îmbunătățim calitatea muncii noastre. Cred că un text bun va fi totdeauna un text citit.