Avem nevoie din ce în ce mai des de o altă abordare a lucrurilor, crede actorul István Téglás. Momente în care să ajungem unii la ceilalți în mod direct, emoțional, diferit de felul în care suntem obișnuiți în mod general. O familie fericită, spectacolul realizate de el și Alina Berzunțeanu, poate fi o astfel de ocazie de conectare cu ceilalți sau cu noi înșine.
Cred într-un public nou, în sensul în care spectatorul e real și viu. Pe lângă faptul că face parte din reprezentație prin simpla lui prezență, el contează, chiar dacă are ceva de spus la final sau nu, spune István.
„O familie fericită” este spectacol invitat în Stagiunea Caleido și produs de unteatru, un colaj din întâmplări care te trezesc când în jur încă e crepuscul și nu te lasă să adormi la loc. Între 11 - 14 noiembrie, la unteatru se întâmplă Stagiunea Caleido, unde vor fi prezentate o serie de spectacole care pun în scenă diversitatea culturală și vorbesc despre cele mai importante teme care polarizează societatea actuală.
Ideea spectacolului O familie fericită
M-am întâlnit cu Alina de câteva ori - după ce m-a contactat în timpul pandemiei - în vederea unui spectacol pe care urma să-l concepem împreună. Ideea era simplă, dar inițial nu făcea parte din tematica spectacolului, și anume că amândoi eram la capătul unor relații cu persoanele cu care am trăit cincisprezece, respectiv douăzeci de ani. De fapt, relația mea se terminase cu câteva luni înainte, dar încă eram în dubiu cu alegerea pe care am făcut-o. Iar Alina era în fața aceleiași alegeri. M-a contactat pentru că s-a bazat pe faptul că treceam prin aceeași situație delicată amândoi și asta ar putea să ne aducă împreună artistic. Nu știu care au fost intențiile ei, pentru că ne cunoșteam doar din vedere și nu știam nimic unul despre celălalt în afara profesiei noastre. Dar, din câte mi-am dat seama ulterior - ea fiind o persoană destul de intuitivă - a ales această cale de a comunica cu mine pentru că voia să înțeleagă mai multe din ce ni se întâmplă, și nu doar pe plan emoțional.
Suntem la vârste la care ne e clar că nu există cale de întoarcere, iar viețile noastre au avut deja un parcurs pe care nu-l mai putem schimba. Întâlnirile pe care le-am avut cu ea în trecut pe tema asta ne-au creionat, fără să ne dăm seama, tot parcursul spectacolului.
Un spectacol „prea personal”
Ne-am cunoscut. Am petrecut mult timp împreună și de fiecare dată am mâncat. Vorbind despre lucruri destul de personale, ne apuca jalea, după care urmau tăcerile cu ochii în gol, întrerupte doar de mestecarea alimentelor. De-asta am și decis să mâncăm la un moment dat în spectacol. Nu suntem două persoane care se înțeleg de minune, avem păreri și experiențe destul de diferite. Faptul că ne-am cunoscut prin lucrul la acest spectacol ne-a ajutat să dezvoltăm un fel de respect și apreciere față de celălalt. Cred că se cheamă comunicare - un lucru pe care rar îl întâlnești în teatrele românești :).
Provocări
Sună ciudat, dar - deși nu ne dorim să fim prezenți în spectacol ca actori - când vine vorba de intrepretarea dialogurilor, devine complicat să nu jucăm cum am face în orice alt spectacol. E vorba despre o prezență pe care ne-o dorim nu doar pe timpul dialogurilor, ci pe tot parcursul spectacolului. Publicul, de obicei, vine să te vadă ca actor, nu este neapărat obișnuit să te întâlnească ca persoană și, dacă la început nu e evident că situațiile pe care le redăm ne aparțin, până la final - sau la final când avem un Q&A - se clarifică.
O altă provocare pentru mine e faptul că trebuie să mă reîntâlnesc cu poveștile mele la fiecare spectacol - cu aceea parte din mine care eram atunci când am scris textul. Pe de o parte, îmi face bine, pentru că îmi dau seama că în acești doi ani, de când l-am făcut, deja sunt altundeva în viața mea. Pe de altă parte, e destul de greu să îți retrăiești traumele așa, la nesfârșit.
„O familie fericită” se înscrie într-o total altă categorie de experiențe decât cele pe care le-am avut până acum, și am avut destule.
Cu ce întrebare ai vrea să plece un spectator după reprezentația O familie fericită
Spectatorii de obicei nu pleacă cu întrebările, ci ni le pun direct la discuția cu publicul. Asta e o metodă care îmi place mult în ultima vreme pentru că după un spectacol de genul ăsta ar fi total aiurea ca cineva să părăsească sala cu întrebări nelămurite. Felul de comunicare pe care o pretindem de-a lungul reprezentanției am dori să continue și după încheiere, cel puțin până acum așa a fost și a funcționat de fiecare dată.
În plus, cred într-un public nou, în sensul în care spectatorul e real și viu. Pe lângă faptul că face parte din reprezentație prin simpla lui prezență, el contează, chiar dacă are ceva de spus la final sau nu. Iar retoric vorbind, cred că mi-aș dori, pe lângă întrebarea „ce am văzut în seara asta și la ce-mi folosește de fapt?”, să plece cu gândul că avem nevoie din ce în ce mai des de o altă abordare a lucrurilor - care să ne conțină și să ajungă mai direct de la unul la celălalt decât suntem obișnuiți în mod general.
În ce spectacol te-ai simțit cel mai confortabil
Nu știu dacă m-a interesat vreodată să mă simt confortabil într-un spectacol, mai mereu am fugit de senzația asta. Dar m-am simțit confortabil în proiectele în care m-am simțit creativ, care au avut ceva de spus și prin care am avut întâlniri care m-au împlinit artistic și poate personal. Deci, acestea sunt spectacolele în care mă simt confortabil, de fapt. Aici aș putea să enumăr aproape toate spectacolele pe care le-am creat în zona independentă în ultima vreme, plus câteva din instituțiile de stat.
O recomandare de final
Rar mă duc la teatru ca spectator și poate nu apuc să văd toate spectacolele care merită văzute. Ultimul la care am fost și mi-a plăcut este EXIL de Alexandra Badea la Teatrul Național. În mod normal n-aș recomanda un spectacol din TNB, dar acesta chiar merită văzut din mai multe puncte de vedere, iar Teatrul Național are nevoie de cât mai mulți spectatori care gustă genul ăsta de spectacole.
