[Din spatele textului] Ana Maria Ciobanu: Am îndoieli la fiecare articol pe care îl scriu. Când îți pasă de oamenii despre care scrii, când îți pasă de efectul pe care îl vor avea poveștile asupra cititorilor, e firesc să ai îndoieli

În rare și fericite cazuri, pornește de la finalul materialului. Și, pentru că știe unde vrea să ajungă cu textul pe care îl scrie, restul procesului de lucru este mai ușor. Alteori, se luptă cu începutul poveștilor sale, dar, oricare ar fi cursul creației unui nou text, Ana Maria Ciobanu nu renunță la organizarea notițelor, transcrierilor și fotografiilor înainte de a da primul draft. Spune că îi este mult mai ușor să scrie o primă ciornă a materialului la care lucrează, dacă își transcrie notițele la cald, cât sunt încă vii în memorie.

Când documentează un subiect nou, le cere oamenilor pe care îi urmărește să o lase cât mai aproape de ei, în casele și viețile lor. Le observă traiul, le ascultă poveștile, muzica, felul cum vorbesc despre ei. Pentru că parte din munca de jurnalist, înseamnă pentru Ana Maria să ofere atenție și grijă oamenilor care nu au fost ascultați suficient.

”E un mare dar să poți să aterizezi în viața cuiva, să încerci să redai realitatea cât mai fidel posibil și să speri că niște cititori vor simți și înțelege ce ai trăit și tu în timpul documentării. Vibrez în fața poveștilor care mă duc într-un mediu viu și copleșitor prin multitudinea de detalii și narațiuni posibile”

Ana Maria Ciobanu este jurnalist, meserie pe care nu s-a gândit în adolescență că o va practica. De fapt, visul ei era să devină actriță, dar a picat admiterea la UNATC și a rătăcit apoi într-o facultate de comunicare. Până a ajuns la cursul de jurnalism narativ predat de Cristian Lupșa la Centrul pentru Jurnalism Independent și a învățat ce înseamnă o poveste bună. Din 2011 a început să scrie pentru DoR.

Începuturile în jurnalism scris

Am început să scriu la o revistă pentru copii încă din liceu. :) Dar de jurnalism m-am apropiat în 2008-2009, după ce am participat la cursul de jurnalism narativ pe care îl preda Cristian Lupșa la Centrul pentru Jurnalism Independent, context în care am cunoscut-o și pe Cristina Bazavan care era redactor șef la revista Tabu. Am colaborat cu revista Tabu pentru mai multe portrete și scurte reportaje, apoi din 2011 am început să scriu pentru DoR.

Erau anii aceia în care abia așteptam să ajung la chioșcul de ziare și să cumpăr revista în care aveam și eu o mică contribuție. Mi se părea că sunt extrem de norocoasă că am învățat ce înseamnă o poveste bună și că îndrăznesc să propun texte editorilor și apoi primesc OK-ul să plec pe teren și să execut ce am promis.
Așa cum pentru oamenii despre care scriam era destul de nemaivăzut să petreacă un reporter atâta timp cu tine, să vrea să te însoțească peste tot, să nu se rezume doar la câteva întrebări.

Mă simțeam pur și simplu recunoscătoare și norocoasă că am întâlnit editori dispuși să creadă în mine, deseori mult mai mult decât credeam eu, iar asta mi-a dat curaj să mă lupt pentru acces în viețile oamenilor și să încerc narațiuni tot mai complexe.

Credit foto: Cătălin Georgescu

De ce ai ales să fii jurnalist

Nu m-am gândit niciodată în copilărie sau adolescență că aceasta va fi meseria mea. Aveam un singur vis: actorie. După ce am picat admiterea la UNATC am fost atât de dezamăgită încât am plutit prin primii doi ani de facultate de comunicare, fără niciun atașament. Cursul de la CJI a fost cel care mi-a deschis o lume de care nici nu auzisem – una în care poți să intri în casele oamenilor și să-i observi cum râd, cum plâng, ce fotografii au pe pereți, cum se bucură și cum se plictisesc.

Ce nevoi îți împlinește munca ta

Când fac teren, mă umplu de existențele oamenilor despre care scriu și încerc să fiu cât mai scufundată în realitatea lor – să le ascult muzica, să mănânc aceleași lucruri, să urmăresc aceleași seriale. Și ascult. Ascult cum se povestesc oamenii pe sine, apoi le spun ce văd și înțeleg și verificăm împreună dacă sunt lucruri la care nu s-au gândit până atunci.

E un mare dar să poți să aterizezi în viața cuiva, deseori în momente de cumpănă, să încerci să redai realitatea cât mai fidel posibil și să speri că niște cititori vor simți și înțelege ce ai trăit și tu în timpul documentării.

Oamenii despre care scrii

Întotdeauna mi-a plăcut să scriu despre oameni care nu au fost ascultați suficient până acum. Mi-am dorit să le ofer atenție, ascultare și grijă și să își vadă astfel importanța și însemnătatea propriei narațiuni, cu speranța că și publicul va vedea asta.

Am fost mereu aproape de tot ce înseamnă inegalitate, nedreptate, discriminare, violență împotriva celor vulnerabili.
În același timp, vibrez în fața poveștilor care mă duc într-un mediu viu și copleșitor prin multitudinea de detalii și narațiuni posibile, prin complexitatea personajelor și multiplele nuanțe de gri.

Credit foto: Mircea Reștea

Ce ai învățat în școală și îți folosește în practică

Cel mai bun sfat primit de la Cristian Lupșa la cursul de jurnalism narativ a fost magica întrebare „Pot să vin și eu?”. L-am aplicat de când am ieșit pentru prima dată pe teren și îl aplic și acum. Îmi amintesc că o intervievam pe Mirela Oprea pentru experiența ei în domeniul protecției copilului. La finalul interviului mi-a spus că se întâlnește cu o mamă tânără pe care încearcă să o ajute să se oprească din cerșit și să-i ofere noi perspective. Am întrebat-o dacă pot să merg și eu cu ele la cumpărături de haine de iarnă. Din acea întâlnire, doi ani mai târziu de documentare s-a născut podcastul narativ „Satul Mădălinei”, despre sărăcie transgenerațională și costurile altruismului.

Am învățat această lecție mai întâi citind jurnalism narativ american și disecând cum au obținut reporterii informațiile, detaliile, accesul. Apoi am aplicat, ghidată de credința că poveștile sunt peste tot și trebuie să fii deschis să le vezi și să faci acel extra efort de a-ți verifica intuiția.

Primul material

Cred că primul material a fost „Joacă de copii” pentru revista Tabu, în 2009. Era portretul unei fetițe de 8 ani. M-am dus spre acest subiect prin prisma experienței mele de spiriduș și clown la petreceri pentru copii. Îmi era ușor și fascinant să fiu în preajma copiilor și știam că dacă aș nota tot ce văd, aș putea să arăt un univers pe care rareori îl privim cu atât atenție și importanță. Mi-am petrecut mai mult de o lună însoțind personajul în parc, acasă, la Palatul Copiilor.

Eram atât de emoționată să nu ratez ceva, încât îmi transcriam toate notițele și înregistrările de îndată ce mă întorceam de pe teren. E o lecție bună dacă reușești să o susții. Întotdeauna e mult mai ușor să scrii un prim draft dacă ți-ai transcris notițele la cald, cât încă le ai foarte vii în memorie.

Cel mai greu text de până acum

Unul dintre cele mai grele din punctul de vedere al încărcăturii emoționale și al tracului la scris a fost „Balada lui Nelu Tilie”, portretul unuia dintre cei care și-au pierdut viața în clubul Colectiv, publicat în DoR în martie 2016. Era pentru prima oară când încercam să scriu despre cineva fără să-l fi întâlnit de fapt vreodată. Am intervievat zeci de prieteni și apropiați de-ai lui Nelu și am petrecut mult timp cu nepoata lui, Diana. I-am ascultat obsesiv formațiile preferate. M-am plimbat pe străzile din jurul serviciului lui. M-am dus la bibliotecă și i-am citit articolele pe care le publica în anii 90 în ziarul Tineretul Liber. Și eram îngrozită că nu mă voi apropia deloc de spiritul lui, că nu-i voi face dreptate. Îmi doream enorm ca acest text să ni-l aducă cât mai aproape și celor care nu l-am cunoscut, dar și să-l redea celor dragi, dincolo de tragedia cumplită în care-și pierduse viața.

Am ajuns să-l simt pe Nelu Tilie atât de aproape și uneori să-l plâng ca pe un prieten pe care l-am pierdut sau să-mi fie dor de el deși nu am stat niciodată la aceeași masă.
Iar asta cred că s-a simțit și pentru cititori. Au fost oameni convinși că de fapt îl cunoșteam, așa cum foarte mulți dintre apropiații lui ne-au scris că „Exact așa era Neluțu!”.

Credit foto: Mircea Reștea

Așteptările cu care pornești în documentarea și scrierea unui nou material

Când încep documentarea îmi place să nu proiectez foarte mult povestea pe care aș putea s-o spun. Îmi place să mă scufund cu toate simțurile în noul teren și abia după o vreme să mă gândesc care ar putea fi sensul pentru tot ce am adunat. Nu vreau să aterizez într-o poveste cu idei preconcepute sau cu propriile teorii pe care să încerc să le verific. Îmi place mai întâi să nu știu nimic și să învăț.

Procesul tău de lucru. Un subiect nou, de la idee la publicare

Procesul urmează mereu acest tipar: idee, documentare, organizare, focalizare, scriere și rescriere. Totul începe cu o idee pe care o găsesc fie întâmplător, fie citind mult pe temele care mă interesează și discutând cu experții din domeniu. Consum tot ce pot să găsesc pe tema respectivă, mă uit cum a mai fost tratată până acum și ce aș putea aduce nou sau diferit. Încep documentarea, iar durata ei depinde de subiect—dacă e unul pe care îl urmăresc în timp real desfășurându-se, nu pot ști când se va termina. :)
Organizez notițele, transcrierile, fotografiile de pe teren și încep să schițez – fie cu teste de voce în care doar scriu liber scenele pe care le am cele mai vii în minte, fie cu scheme în care încerc să ordonez punctele principale.

Apoi mă lupt cu începutul. Scriu 3-4 versiuni de începuturi și le tot citesc cu voce tare până simt care e cel de care m-aș putea agăța ca să scriu următoarea secțiune.
Alteori, în cazuri rare și fericite știu de la început care va fi finalul materialului. Dacă reușesc să-l scriu pe acela, mi-e mult mai ușor pentru că știu exact unde vreau să ajung.

Cum îți documentezi materialele

Fac o predocumentare solidă în care inventariez toate sursele posibile, cine sunt experții, care sunt statisticile, cum arată fenomenul sau situația în alte țări, ce cărți, cercetări sau documentare pot să parcurg.
Apoi folosesc o combinație de petrecut timp cu personajele despre care scriu și intervievat în profunzime.
La final verific tot ce am adunat.

Circumstanțe și momente neobișnuite în care te-ai găsit pentru documentare

Cea mai recentă m-a dus în casa unei femei din Medgidia împreună cu fiul pe care l-a abandonat la naștere, el încercând să o convingă să facă un test ADN.

La ce te uiți cel mai atent când scrii povestea cuiva

Fiecare om e diferit, nu pornesc documentarea cu așteptări sau atentă la ceva anume. Țintesc însă cât mai multă intimitate și prezență în viața obișnuită a oamenilor despre care scriu. Le propun să-mi fie ghizi prin viața lor și petrec mai degrabă mult timp explicând cum lucrez, că o să pun întrebări ciudate, că o să întreb de mai multe ori același lucru, că o să vorbesc și cu apropiații despre ei. Explic că ne putem opri oricând devine obositor, că-mi pot spune să plec sau să luăm o pauză dacă e prea mult. După ce e clar cum lucrez, treptat ajung să fiu o muscă pe perete. Uneori se întâmplă magia aceea în care personajul devine parte din proces și e atent(ă) să te țină la curent cu ce face, care ar fi momentele în care ai putea să-l însoțești, ce a durut sau a bucurat într-o zi etc. Pentru mine e important ca oamenii să nu se simtă folosiți pentru un text ci să se simtă parte din proces, astfel încât să nu le facă rău.

Ritualurile tale de inspirație

Nu cred în inspirație și mulți ani am reușit să scriu de oriunde și să mă concentrez să scriu cât pot în ora norocoasă în care adormeau copiii. Pandemia însă mi-a cam răpit puterea asta. Nu mai scriu bine de acasă și nu mai pot să umplu orice fereastră de timp cu bucuria scrisului. Întotdeauna scriu bine din tren, chiar săptămâna trecută am mers până la Sinaia și înapoi ca să mă deblochez pentru un draft.
Cel mai adesea scriu dimineața devreme cu cafea bună și finisez cu nopți albe.

Stiul tău de scris. Ce a ajutat cel mai mult la formarea lui

Cititul mai ales. Apoi curajul de a scoate ceva în lume, chiar și când scriitura nu este încă la nivelul la care ar trebui să fie. Cu fiecare material pe care l-am scris, am progresat. Cu fiecare paragraf scris zilnic, simt că mă apropii de vocea pe care mi-aș dori s-o am.

Întotdeauna am fost un observator atent la dialoguri și la acțiune. Mi-e mai firesc și distractiv să reconstruiesc în scris scene dinamice, momente de tensiune. Nu mă simt confortabil în descrierile lungi și dantelate, dar le citesc și exersez cu plăcere.

Cum procedezi cu îndoielile, dacă apar

Am îndoieli la fiecare articol pe care îl scriu și pe tot parcursul procesului de rescriere care se întinde uneori pe 4-5 versiuni diferite. Cel mai mult mă ajută editorul, pentru că șlefuim împreună. Alteori rog colege să citească fragmente ca să-mi dea curaj să continui.

Deși e un proces plin de frământări, îl accept așa pentru că am înțeles că nu vor dispărea niciodată. Când îți pasă de oamenii despre care scrii, când îți pasă de efectul pe care îl vor avea poveștile asupra cititorilor, e firesc să ai îndoieli. Ar fi ciudat să am certitudini.

Rolul poveștilor pe care le scrii tu în societatea actuală

Mă feresc de a-mi acorda prea multă importanță, nu cred că schimb ceva în societatea noastră. Dar cred cu tărie că poveștile pe care le spun sunt ghidate și de interesul public. Iar dacă oamenii nu înțeleg sărăcia și sistemul de asistență socială nu cuprind traumele pe care le pot avea tinerii care provin din sistemul de protecție a copilului sau nu înțeleg dimensiunea și impactul rasismului din societatea noastră, e datoria jurnaliștilor să spună povești care ne deschid mințile pe aceste teme—pentru că în lipsa acestei înțelegeri suferă întreaga societate. Din punctul acesta de vedere, podcastul Obiceiul pământului cred că și-a îndeplinit misiunea de a servi interesul public și a ne arăta cum o istorie de acum sute de ani are implicații profunde până astăzi.

Ce caută cititorii în poveștile tale

Nu cred că oamenii caută specific poveștile mele. Dar unii cititori caută o conexiune cu complexitatea și diversitatea societății noastre – uneori găsesc și la mine fragmente care le îndeplinesc această nevoie.

Cum crezi ca va rezista jurnalismul scris în vremea podcasturilor

Mi-ar plăcea să cred că nu se exclud și că mediul audio e de fapt un mare și pentru jurnalismul longform. Pentru că e obositor să citești un material de o oră pe telefon, dar îl poți asculta în mașină, când alergi sau faci curățenie. Mediul audio aduce un plus de autenticitate care îți permite să inserezi fragmente din documentare, muzică, sunete înregistrate pe teren, bucăți de interviuri.

Dacă vorbim de podcast ca produs de conversație video între două persoane cunoscute...probabil scad șansele să vrei să citești portretul unui artist pe care îl admiri, după ce l-ai văzut invitat la 20 de podcasturi.
Nu cred că amploarea podcasturilor e cea care ne afectează atenția și disponibilitatea de a citi, cred că împreună cele două forme ar putea crește încrederea în media.

Mai degrabă suferim la capitolul cultură media, curatoriere de conținut și obiceiuri de consum. Podcasturile de calitate pot fi o resursă excelentă pentru a aprofunda cunoașterea unui subiect, în special dacă sunt însoțite de o curatoriere solidă a surselor consultate. Pentru Obiceiul pământului, de exemplu, dincolo de cele șase episoade de podcast sau de zecile de eseuri semnate de autori romi, am pus multă energie în secțiunea de resurse care e un bun punct de pornire pentru a citi mai mult despre sclavie.
Sigur că avem nevoie de forme noi pentru a ține pasul cu un public mult mai tânăr care consumă foarte diferit media. Dar cred că o poveste bună răzbate, indiferent de forma prin care o spui- thread de twituri, podcast audio narativ, serie de interviuri, bloc de text. Importantă este experiența pe care ți-o oferă, sentimentul că e și despre tine și societatea în care trăiești, senzația că înțelegi mai bine niște lucruri după ce ai parcurs-o, sentimentul că ești mai puțin singur sau că narațiunea aceea te-a făcut să te simți văzut, reprezentat.