Arta a devenit un fenomen exclusivit, contaminat de obiective comerciale și politice, spune Adina Plugaru. Nevoia de a șoca și de a impresiona este, de multe ori, mai importantă decât aceea de a exprima. Adina crede, însă, că menirea artei este aceea de a îmbogăți pe oricine o privește, indiferent de educație, cultură sau nivelul de trai. În expoziția ”Percepție doar pentru uz personal”, care a avut loc recent în Veneția, emoțiile au rolul principal. Ele prind textură și contur, sunt traduse în limbajul universal al imaginii.
Partea cea mai grea e atunci când expun lucrările, când le scot în lume. Cu fiecare expoziție mă simt de parcă aș arăta o parte ascunsă din mine. De fiecare dată am un oarecare sentiment de nuditate. Uneori descopăr și eu lucruri despre mine uitându-mă la ele într-un alt cadru, alt spațiu decât atelierul meu.
Adina a început să deseneze din copilărie, a urmat un liceu de profil și, apoi, Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității de Arte din București. A fost bursieră Nicolae Iorga a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, iar din 2011 trăiește în Veneția.
În rândurile de mai jos, Adina Plugaru povestește despre relația ei cu arta, cum trece de perioadele de blocaj, care sunt sensibilitățile procesului de creație și cum vede rolul artiștilor în 2022.
Cum a început relația cu arta
Relația mea cu arta a început în școala primară, când învățătoarea mi-a spus că sunt foarte talentată și că ar trebui să merg la un liceu de artă.
Adevărul este că mama și tata îmi făceau desenele. Eu voiam să mă duc la liceul sportiv, să fac baschet, dar tata era împotrivă. Așa că, ascultând sfatul învățătoarei, părinții mei m-au înscris la liceul de artă Dimitrie Cuclin începând cu clasa a-5-a.
Ca să fiu acceptată am dat examen, iar la proba de desen concurenții mei aveau mult mai multă experiență. Am trecut, totuși; așa am descoperit că îmi place să desenez. Mai târziu profesorii mi-au spus că sunt talentată și n-am avut încotro decât să-i cred.
În clasa a-XII-a, din cauza absențelor, am fost de două ori în pericol să fiu exmatriculată. A doua oară riscam chiar să nu-mi mai pot continua studiile, să nu mai am voie să dau examen la Universitatea Națională de Artă. Atunci toți profesorii de specialitate au sărit în apărarea mea, argumentând că sunt prea talentată ca să fiu exclusă din liceu.
Acum, pentru mine, arta a devenit o dependență. În sensul că face parte din mine - dacă nu lucrez, parcă nu am sens. Arta a devenit modul meu de a mă exprima.
Jocuri de societate @ Adina Plugaru
Cum s-a schimbat perspectiva asupra artei
Asta e o întrebare grea.
Nu m-am gândit niciodată foarte mult, n-am analizat și nu mi-am pus problema că a fi artist e un rol. Pentru mine, a devenit un mod de a fi. Identitatea de artist e atât de profund întrețesută cu ceea ce sunt, în interiorul meu, că nu mă pot disocia de ea.
Încă fac eforturi să înțeleg cuvântul ”artist”, fiindcă mi se pare pretențios și folosit, uneori, fără sens. Oamenii îl folosesc ca pe un șablon, fără adâncime.
Cred că fiecare dintre noi îți alege modalitatea prin care se facem cel mai bine înțeles. Eu am ales imaginea, dar ideile mele întotdeauna pornesc de la obstacolele de comunicare ce se nasc din cuvinte, al căror sens se schimbă în funcție de cine le folosește. Fiecare dintre noi atribuie un sens personal cuvintelor; de aceea, chiar și când vorbim aceeași limbă, avem impresia că nu ne înțelegem.
O mie de clipe @ Adina Plugaru
Dacă e să mă gândesc la artă dincolo de ceea ce fac eu, dacă o analizez ca pe un fenomen cultural, social, mi se pare că acum e mai contaminată de obiective comerciale și politice ca oricând.
Pentru mine, scopul primordial al artei este să îmbogățească, să aline, să se adreseze tuturor, nu doar cunoscătorilor. Acum pare că a devenit un fenomen exclusivist, textul curatorial pare mai important decât lucrările în sine, totul e făcut să șocheze. Însă majoritatea lucrărilor sunt superficiale, la prima mână; nu mai detectez nicio căutare personală, totul pare izvorât exclusiv din nevoia de a impresiona.
Eu nu cred că pentru a fi impresionat de o lucrare artistică trebuie să ai o cultură anume, o educație anume. Arta trebuie să poată îmbogăți pe oricine, să aducă plăcere oricui, indiferent de nivelul lui de venituri, educație, cultură șamd.
Din perspectiva mea gustul estetic nu ține de educație, e un lucru cu care te naști! Poți observa câteodată mai mult gust estetic în casa unei familii de țărani simpli decât în casa unei familii cu o anumită poziție socială.
Cred ca acum conștientizez mai mult ceea ce fac, am o căutare mult mai bine direcționată decât în trecut.
Expoziția "Percepție doar pentru uz personal”
Nu încep lucrul gândindu-mă că trebuie să fac o expoziție. Pictez pentru că am ceva de comunicat, în momentul respectiv mă preocupă sau mă pasionează un anumit subiect. Prin ceea ce aleg să fac îmi răspund și mie la anumite întrebări legate de ce mi se întâmplă, în viața de zi cu zi, în perioada respectivă.
Seria de lucrări din expoziția Percepție doar pentru uz personal a început să se contureze în perioada lockdown-ului de la începutul pandemiei. Veneam după 4 ani în care nu mai pictasem, doar desenasem, furată de iureșul și constrângerile vieții cotidiene.
Odată cu pandemia, când simțeam că lumea se transformă în jurul meu și nu știam în ce și cum, am redevenit un observator mai activ - adică am reînceput să pictez. Simțeam nevoia să mă întorc la culoare, pentru că albul și negrul defineau deja lumea exterioară.
În expoziție sunt 9 picturi, 13 desene și 5 lucrări de ceramică. Lucrul la ele se întinde pe doi ani - practic, de când a început pandemia.
Nu a existat un moment ”greu” când lucram. Partea cea mai grea e atunci când expun lucrările, când le scot în lume. Cu fiecare expoziție mă simt de parcă aș arăta o parte ascunsă din mine. De fiecare dată am un oarecare sentiment de nuditate. Uneori descopăr și eu lucruri despre mine uitându-mă la ele într-un alt cadru, alt spațiu decât atelierul meu. Cred că ăsta e cel mai greu moment și întotdeauna îl voi percepe așa.
Din fericire, mă ajută simbioza dintre mine și Roxana Sava, alături de care îmi creez și organizez expozițiile. ”Percepție doar pentru uz personal” e deja a patra colaborare pe care o scoatem în lume și avem planuri mari pentru viitor.
E persoana cu care discut mereu despre preocupările mele artistice, după care ea șlefuiește conceptul dându-i formă la nivel de cuvânt. Împreună am ales și numele expoziției, în care am sintetizat ideea de a nu influența percepția persoanelor ce-mi privesc lucrările, am încercat să sugerăm că fiecare trebuie să-și creeze o poveste personală din observarea fiecărei lucrări și a expoziției în ansamblu.
Aș vrea să-i mulțumesc Roxanei și cu această ocazie!
Cu ce speri să rămână oamenii după ce o văd
Eu sper să se simtă îmbogățiți. Mi se pare, după reacțiile, comentariile și întrebările pe care le-am primit, că asta chiar se întâmplă. Sunt mulțumită că tot felul de persoane se opresc, privesc, întreabă, descoperă lucruri despre ei înșiși. Uneori se întorc spre mine: chiar asta ai vrut să spui? Oamenii încearcă să-și valideze cumva interpretările personale.
Treptat se creează un dialog din care toată lumea are de câștigat. Eu cred că o lucrare, din momentul în care e privită, începe să aparțină privitorului.
Când am ales pentru expoziție numele ”Percepție doar pentru uz personal” nu voiam să sabotez, să închid între niște limite fixe gândul, emoția, experiența. Mă bucur mult când văd că vizitatorii înțeleg, percep direct lucrările, nu simt nevoia să caute o interpretare în textul curatorial mai întâi. Abia după ce le admiră ajung să citească și conceptul ”oficial” al expoziției.
E prima oară când investesc mult timp în găsirea celor mai bune nume pentru lucrările mele. Ideea de a folosi nume lungi și poetice a venit de la curatoarea si prietena mea, Roxana, și am constatat cu plăcere că cei care vizitează expoziția au fost intrigați și încântați de ele. Formulele deschise funcționează ca o invitație, ca un stimul, dar privitorii trebuie să completeze povestea pentru a putea, apoi, să-și creeze propria experiență.
Imprastiat pe mozaicul unui chip @ Adina Plugaru
Ce simți când termini lucrul la o expoziție
La început nu-mi dau seama, preocupată de organizarea logistică a expoziției. Încep să devin conștientă că e finalul unei etape odată cu vernisajul. E ca și cum aș fi închis o carte, am aceeași senzație de tristețe amestecată cu satisfacție. Parcă aș mai fi avut ceva de spus, dar simt că acest discurs s-a încheiat.
Nu îmi propun un interval anume înainte de a începe un proiect nou. Pentru că lucrez permanent, fără pauze, la un moment dat conceptul începe să ia formă de la sine, firele de legătură dintre lucrări devin evidente.
Procesul de creație
Lucrez cam tot timpul. Simt nevoia să trasez măcar o linie în fiecare zi.
N-aș putea să spun că am tabieturi. Îmi place să alternez pictura cu desenul. Aleg să fac ”pauze” în care folosesc doar alb și negru între momentele când folosesc culoare.
În timp ce lucrez ascult piese vechi de teatru radiofonic în limba română. Îmi place bogăția și sonoritatea cuvintelor, emoția din vocile actorilor. Printre ele strecor povești audio care mă leagă de copilărie, prin care păstrez conexiunea cu trecutul - una dintre sursele mele de inspirație.
Totodată, am perioade în care refuz cuvintele și ascult foarte multă muzică clasică sau instrumentală.
Perioadele de blocaj
Da, am și perioade de blocaj. Unele mai scurte, altele mai lungi, de câteva săptămâni sau luni.
Simt că procesul meu artistic e un fel de metabolism: trebuie să mă alimentez cu experiențe, apoi să-mi dau timp să le procesez, ca apoi să extrag esența din ele și cu ea să-mi hrănesc impulsul creativ. Așa că aștept și las procesul să-și urmeze cursul, fiindcă știu că nu va dura la nesfârșit. Simt, instinctiv, că la un moment dat nevoia de a lucra o să reapară. Până acum nu m-am înșelat :)
”Ce a vrut să spună artistul”
Experiența artistică e un act de co-creație în care eu, artistul (ah, nu-mi place deloc cuvântul ăsta!) și privitorul contribuim în egală măsură la crearea emoției, înțelesului, actului. E un dialog non-verbal și deloc rațional.
Lucrările ar fi un monolog dacă nu le-aș expune, dacă le-aș ține doar pentru mine. Ele încep să trăiască în momentul în care sunt privite și declanșează un răspuns, o reacție în privitor.
Nu cred că e important ca privitorul să înțeleagă la ce s-a gândit artistul. Aș vrea ca cei care-mi privesc lucrările să simtă emoția, iar astfel să intre mai mult în contact și cu propriile lor emoții.
”Înțelegerea” presupune un proces rațional, o analiză lucidă, ori în artă cred că e mai bine să punem rațiunea pe pauză.
Cum se măsoară succesul pentru un artist din noua generație
Nu știu. N-am idee dacă eu mă pot numi un artist de succes sau nu, pentru că nu știi care-s criteriile acestei definiții.
Consider că am succes când văd reacțiile celor care-mi văd lucrările. Nu știu dacă e răspunsul pe care-l așteptai la întrebarea asta.
Mi se pare că ”succesul” a devenit o noțiune foarte subiectivă, și depinde foarte mult de ceea ce-ți propui. Observ că oamenii, când ies din galerie sau din atelierul meu, încă se gândesc la ce au văzut. Gândurile lor nu sar imediat la cumpărăturile pe care le au de făcut, mintea nu reintră automat în rutină, în planificare. Continuă dialogul cu sine și procesează ce au văzut și simțit. Pentru mine, acesta este un succes.
Cum s-a schimbat relația oamenilor cu arta
Mi se pare că după pandemie mulți oameni au (re)devenit interesați de artă. Poate pentru că acolo i-au dus căutarea unor certitudini?
Am observat că multă lume, în jurul meu, a început să creeze cu mijloace artistice - fie că brodează, croiesc, pictează, cântă sau scriu. Și-au redescoperit partea creativă de care uitaseră. Asta mi se pare foarte frumos și nu poate să aducă decât lucruri bune.
Lucrurile artizanale au devenit mai valoroase, parcă într-o încercare de a compensa avântul tehnologiei, accelerat în ultimii ani. Simt că reîntoarcerea către artă înseamnă să ne amintim de ce înseamnă a fi uman și de ce e prețios asta. Sper ca arta să ne ajute să ne echilibrăm emoțiile, să rămânem aproape de lucrurile care contează cu adevărat.
