Cum s-a născut al doilea sex? Pornind pe firul istoriei anatomiei feminine și trecând prin secole de tratate medicale, răspunsurile arată o obsesie a doctorilor pentru aparatul reproducător feminin. Medicina a experimentat, disciplinat și controlat corpul feminin, nu doar nereușind să-l vindece, ci izbutind chiar să-l îmbolnăvească mai tare, spune Ileana Pascalau, artistă vizuală și istoric de artă.
Expoziția ei, „Shaving the Caterpillar”, a pornit de la o cercetare în arhivele medicale și teoriile despre însușirile periculoase ale uterului, argumente folosite pentru inventarea nebuniei. Vernisajul expoziției va avea loc joi, 13 octombrie, de la ora 18.00, la Galeria Mobius.
Sper ca experiența vizitatorilor să fie similară cu cea a palpării unei mari cicatrice. Adică să stârnească întrebări și dorințe de a căuta răspunsuri: Ce s-a întâmplat acolo? Cât de dureros a fost? Oare s-a vindecat complet? Cum evităm rănile cu asemenea urmări?
Ileana trăiește și lucrează în Berlin. După încheierea studiilor de licență în arte vizuale și a celor de istoria artei la Universitatea Națională de Arte București, a continuat masteratul la Universitatea de Arte din Berlin, a urmat un program doctoral în visual studies și lucrează ca cercetătoare în arta de secol 18. și 19. la Akademie der Künste Berlin.
Vorbim cu Ileana în rândurile de mai jos despre cât de importantă e teoria și cercetarea în creație, cum echilibrează rolul de cercetătoare cu cel de artistă, despre Berlin și București, feminism, isterie și istoria medicală a corpului femeiesc.
O scutire pentru orele de tricotat
Vin dintr-un oraș foarte mic, care nu-i oferă cine știe ce opțiuni unui aspirant, așa că primul contact cu domeniul l-am avut în ceea ce se numea o școală populară de arte. M-am înscris singură, pe atunci mai degrabă cu speranța că voi fi scutită de orele de tricotat din gimnaziu, pe care chiar le consideram o pierdere de vreme. Școala funcționa într-o singură încăpere, destul de înghesuită, înțesată cu mulaje de ghips după diferite fragmente anatomice de zei și zeițe. Era la îndemână ideea că ar fi minunat să pot desena acele anatomii la nesfârșit.
N-am putut urma un liceu de arte, ceea ce pe-atunci îngreuna automat drumul către o facultate specializată din România. Pentru a rămâne totuși aproape de artă, am studiat mai întâi istoria artei, un „ocol” prin teorie care părea atunci o simplă amânare, dar pe care acum îl consider departe de a fi o irosire. A ajuns să-mi caracterizeze practica artistică.
Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra artei
Dacă la început eram fixată pe skill, pe “măiestria” care în învățământul românesc era adesea încurajată în detrimentul ideilor, acum sunt foarte preocupată de finisaje și provocări conceptuale înainte de a trece la realizarea tehnică. De asemenea, de când m-am mutat la Berlin sunt mult mai atentă la implicațiile politice și sociale ale artei.
Fotografii realizate de Odeta Catana
Cercetator & artist
Pentru mine e de negândit o practică artistică fără cercetare, mai ales că în paralel lucrez literalmente și ca istoric de artă. Diminețile le petrec ca artistă în atelier, după-amiezile ca cercetătoare în colecția de gravuri a Academiei de Arte din Berlin: un soi de Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ca în povestea lui Robert Stevenson, cu diferența că în cazul meu dedublarea nu e nocivă, ci hrănitoare. Istoria artei alimentează actualitatea artei mele.
În Berlin
M-am mutat la Berlin în 2012 pentru a-mi continua studiile cu un master în arte vizuale. Prin intermediul universității adaptarea mi-a fost mult mai ușoară. Berlinul mi-a dat un sentiment de libertate și de empowerment feminist cum nu mai cunoscusem până atunci.
Forme de expresie
Rămân în continuare foarte apropiată de desen, dar m-am ferit să dezvolt attachment disorders față de vreo tehnică anume. Am tendința de a alege implementarea în funcție de concept, chiar dacă asta însemnă adesea învățarea cu efort, prin nenumărate tutoriale, a unor tehnici precum lucrul cu cauciuc siliconic sau sudarea oțelului. Recent, pentru expoziția Shaving the Caterpillar, am lucrat cu piele și imitații de piele. Decupez, perforez, relipesc straturi de piele, asemeni unui chirurg. În momentul de față explorez capacitatea instrumentelor artistice de a acționa asemeni un instrumentar medical.
Shaving the caterpillar
Povestea acestui proiect împletește o serie de narative. Avem pe de-o parte un fir narativ principal axat pe întrebarea cum s-a născut al „doilea sex”? Pornind de-aci, lucrările trasează o istorie a anatomiei feminine, trecând prin mai multe secole de tratate și ilustrații medicale în care medicii au dezvoltat obsesii pentru aparatul reproducător feminin și apoi pentru legătura directă dintre uter și isterie. Întrebarea ridicată cu privire la construcția diferenței sexuale m-a purtat prin capitole din istoria corpului, în care medicina a experimentat, disciplinat și controlat corpul feminin, nu doar nereușind să-l vindece, ci izbutind chiar să-l îmbolnăvească mai tare. Titlul expoziției, prin gestul de a „smulge părul omizii”, trimite tocmai la acest atentat.
Povestea medicilor și a experimentelor lor e deconstruită într-un narativ paralel. Corpurile și organele din lucrările mele se apără la tot pasul de discursurile doctorilor, sunt înarmate cu platoșe de piele, țepi și tăișuri de lamă, amintind că pasivitatea nu a rămas neînfrunată și că victimele s-au revoltat. Acesta a fost de exemplul cazul pacientei Augustine – una din „istericele” favorite ale doctorului Charcot – care s-a deghizat în bărbat și a fugit din azilul unde era internată.
Fișele medicale și istoria corpului feminin mă preocupă de ani buni, dar proiectul Shaving the Caterpillar și-a căpătat forma vizuală în decursul unui an, în urma colaborării cu curatoarea Valentina Iancu. „Greul” proiectului l-au reprezentat adesea informațiile dificile, dureroase chiar, pe care la aflam pe parcursul investigației.
Documentarea
M-am concentrat pe felul în care medicii, care erau aproape exclusiv bărbați, au construit imaginea anatomică a femeii pornind de la uter, principalul marker de diferențiere între sexe, considerat a fi un organ capricios, capabil să stârnească “nebunie” și „devianțe” majore în comportamentul purtătoarelor lui.
Mult timp i-am dedicat secolului XVIII, un secol în care e reprezentat pentru prima oară scheletul feminin, și asta abia în 1796! De-aici și importanța coloanei vertebrale, motiv vizual recurent în lucrările mele. Foarte mult m-am documentat apoi despre fenomenul „isteriei”, decoperind mecanismele pe care s-a bazat acest diagnostic fictiv al secolului XIX, un cuvând de care nu ne-am deprins din păcate nici astăzi.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd expoziția
Dacă tot vorbesc în termeni medicali, sper ca experiența vizitatorilor să fie similară cu cea a palpării unei mari cicatrice. Adică să stârnească întrebări și dorințe de a căuta răspunsuri: Ce s-a întâmplat acolo? Cât de dureros a fost? Oare s-a vindecat complet?
Cum evităm rănile cu asemenea urmări?
Cum s-a schimbat procesul de creație
Lucrând la Shaving the Caterpillar mi-am amintit de “acualitatea istorică” a procesului artistic: recursul artiștilor la teorie, cercetare și știință datează încă din Renaștere. Iar Barocul e perioada în care artiste-feimei de știință precum Maria Sybilla Merian pornesc spre Noile Indii pentru a desena după natură ... omizi exotice! Instrumentele de azi sunt mult mai elaborate, dar tot ne dorim să fim cât mai aproape de obiectul nostru de studiu.
Cum se măsoară succesul pentru un artist din noua generație
Cred că succesul înseamnă stabilitate financiară, capacitatea să trăiești din propria muncă artistică. Mă gândesc și aici tot la ciclicitate. Cazurile de artiști lihniți de foame, care cu elan prestează în sărăcie și de care abundă arta secolului XIX, nu au constituit nicicând mai mult decât un ideal romantic, pe care nimeni nu și l-a dorit vreodată pentru sine în mod voit. Aș îndruma cititorul spre un text din secolul trecut “O cameră separată” - unde Virginia Wolf problematizează feminist aceste aspecte, fiind atentă la dimensiunea de gen a succesului ca acces la privilegiile atât de necesare muncii artistice.
Cum simți că s-a schimbat relația oamenilor cu arta
La o primă vedere aș răspunde cu: depinde de oraș. Îmi place avântul și curiozitatea Bucureștiului pentru artă, constat adesea saturația față de artă în preaplinul de galerii și expoziții berlineze. Sigur că se poate vorbi de o mai mare familiarizare cu arta în ultimele două decenii, ceea ce creează noi așteptări și provocări.
În București, în perioada în care am terminat eu facultatea până acum, lucrurile s-au schimbat considerabil în sensul că a apărut o piață de artă care pare în creștere și din ce în ce mai deschisă spre arta contemporană. La rândul meu sunt curioasă de efervescența acestei scene, sper să am ocazia să întâlnesc cât mai mulți oameni interesanți activi aici la vernisajul expoziției mele, Shaving the Caterpillar, la galeria Mobius.
