Teatrul și filmul, 2 elemente și căi de exprimare care se combină frumos în mintea regizorului și scenaristului Matei Lucaci-Grunberg. Primul său spectacol a fost Paravan.2 telefoane., iar de acolo lucrurile au evoluat într-o listă consistentă pe care o puteți consulta mai jos. Alături de trupa de teatru înființată de el, Jamais-Vu, a realizat de la spectacole experimentale și de improvizație la teatru implicat în problematica socială și producții în colaborare cu TNB.
Un lucru care ne caracterizează este spiritul ludic și decența. Nu țipăm, nu ne înjurăm, încercăm să formăm un spațiu de lucru civilizat și plăcut pentru că în asta credem. Motivul principal pentru care lucrăm și investim în independent este pentru că ne face plăcere să repetăm împreună și pentru că acolo avem foarte multă libertate.
Matei spune că nu e pentru artă de dragul artei, ci preferă să pună în scenă povești în care cred și care să aibă un public al lor. Nu e foarte încrezător în viitorul teatrului, întrucât legătura cu comunitatea nu mai e una solidă. Printre spațiile pe unde îi puteți vedea show-urile se numără Godot, Infinit și Green Hours, iar la final de an să ne așteptăm la o nouă producție independentă.
Începuturile tale ca regizor, primele experiențe, primele piese
Pot spune că de mic mi-a plăcut teatrul, însă mai mult mi-a plăcut filmul – motiv pentru care am și terminat film la UNATC și toate cele (master, doctorat). Acum situația este diferită – cele două concurează frumos în interiorul meu. Revenind, primul spectacol pe care l-am făcut a fost ”Paravan.2 telefoane.” - cu care am mers la Gala Hop. Spectacolul s-a născut la ideea Irinei Antonie și a unor colegi (actori) din facultate. Prima experiență a fost foarte plăcută și ne-a deschis multe piste pe mai departe. Lucrurile s-au petrecut organic și oarecum întâmplător.
Cum ai ajuns la Jamais-Vu și ce reprezintă trupa asta de teatru?
Am ajuns în trupă înființând-o – deci o formă de nepotism practic. Comitetul s-a tot modificat de-a lungul timpului, însă niciodată nu a fost ceva fix sau rigid. Mereu am căutat să lucrăm cu oameni noi și mereu au apărut oameni noi. Deci, Jamais-Vu nu este o asociație ermetică și închisă, ci chiar opusul. Altfel, ca orice trupă, componența a suferit modificări mereu. Motivele au fost diverse, însă cred că acesta este cursul ”firesc” al unui astfel de demers. Din garda veche aș putea să îi menționez pe Ștefan Huluba și Sever Bârzan care încă sunt activi. În ceea ce privește identitatea, cred că avem un ”ceva” al nostru – un spirit ludic, o aplecare spre convenții ciudate – și în același timp o aplecare spre teatru clasic.
Ce faceți diferit la repetiții față de alte trupe de teatru?
Nu știu ce facem diferit pentru că nu știu cum funcționează alte trupe – însă noi ne întâlnim destul de des (fie la teatru/teatre, fie la câte unul dintre noi acasă, fie la terasă) și citim texte împreună, dezvoltăm texte noi, scriem proiecte pentru finanțări, facem de toate în esență.
Un lucru care ne caracterizează este spiritul ludic și decența. Nu țipăm, nu ne înjurăm, încercăm să formăm un spațiu de lucru civilizat și plăcut pentru că în asta credem. Motivul principal pentru care lucrăm și investim în independent este pentru că ne face plăcere să repetăm împreună și pentru că acolo avem foarte multă libertate (din toate punctele de vedere).
Cât de importantă e partea de social media?
Cred că este foarte importantă, dar cred că noi suntem cu handicap la acest capitol. Nu știm să comunicăm în online, nu ne simțim neapărat bine acolo și cred că a fost un călcâi a lui Ahile mereu. Încercăm să existăm și să ne adaptăm lumii în care trăim, dar simt că eșuăm (momentan).
Zi-ne de piesele Jamais-Vu de până acum. În ce zonă a teatrului v-ați încadra: experimental, clasic, impro?
”Paravan.2 telefoane.” scrisă de mine
- o comedie despre culisele teatrului, primul nostru spectacol, cred că a fost un succes atât pentru noi, cât și pentru public – ne-a deschis multe uși.
”All new people” de Zach Braff
- o tragi-comedie despre sinucidere care nu avut succes, care s-a stins foarte repede, un cvasi-eșec.
”Sâmbătă, averse!” de Tudor Coman împreună cu mine
- o tragi-comedie despre niște preoți care așteaptă lumina de Paște (de la Ierusalim) să sosească la aeroport – iar aceasta întârzie din cauza unei furtuni. Un spectacol care și-a construit o viață frumoasă – un spectacol de care ne-am bucurat.
”Secretul armei secrete” de Alexandru Tatos
- un basm politic-comic-musical realizat pe baza piesei scrisă de Alexandru Tatos (există și filmul). Spectacol cu ambiții mari, dar care în esență a eșuat – a avut puține reprezentații și am rămas toți cu un gust amar. Nu cred că este numai vina noastră (sau a mea) dar cert este că ne tentează să îl reluăm la un moment dat.
”Procesul lui David M. Golan” de mine
- o comedie despre un ultras dinamovist care este acuzat de vandalizarea statuii lui Mihai Viteazu de la Universitate. Spectacolul s-a jucat ceva timp însă și-a tot schimbat casa – lucru care l-a degradat mai repede decât era cazul.
”Cai Putere” de Daniel Sandu
- o tragi-comedie despre un grup de prieteni care duce o Mobra pe scări până la ultimul etaj. Un spectacol de care ne-am bucurat, care a avut ceva succes dar care s-a stins abrupt din motive care țin în totalitate de noi (de dinamica noastră interioară)
”Cui i-e frică de Mitică?” de Sever Bârzan
- o comedie (relativ interactivă) despre alegerile pentru președintele asociației de locatari. Primul nostru spectacol la GreenHours. L-am jucat mult, ne-am bucurat de el – a avut o viață onestă.
”Emisie: Titanic Vals” de/după Tudor Mușatescu
- un spectacol produs de Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea în care erau aproape toți membrii Jamais-Vu (la vremea respectivă). Primul spectacol clasic pe care l-am făcut, epocă, decor și așa mai departe. Este un Titanic Vals – radiofonic (în direct la microfon), în timpul celui de-al doilea război mondial. În continuare este unul dintre spectacolele mele preferate. A avut succes la public și ne-a adus și vizibilitate festivalieră, însă destinul lui a fost schimbat de pandemie. Spectacolul încă se joacă.
”Libretto Solitudine” – colectiv
- o comedie tristă despre singurătate, povestită în 21 de tablouri. Un spectacol cu foarte multă energie și dezordine-controlată. Un spectacol cu multă viață de care ne-am bucurat mereu și pe care încă îl jucăm.
”Libretto Impostura” – colectiv
- o comedie tristă despre impostură. Acest spectacol a fost produsul sau rezultatul pandemiei. S-a repetat mult (datorită perioadei) și ciudat, însă în final a ieșit un alt ”Libretto” pe care îl jucăm în continuare și de care ne bucurăm.
”Instashakespeare” – improvizație
- primul nostru spectacol de improvizație (tip long-form). În esență o singură poveste realizată în formă shakespeariană. Am avut reprezentații foarte bune și reprezentații mai puțin bune – dar asta este improvizația. Un spectacol din care toți am învățat multe, chiar dacă probabil nu s-a împlinit la potențial maxim.
”Noaptea lui Helver” – de Ingmar Villqist
- o dramă produsă de TNB, dar din care iar făceau parte mai mulți membrii sau colaboratori Jamais-Vu. Prima noastră montare profund clasică. Un spectacol puternic despre radicalizare într-un fel de ghetou nazist. Un spectacol care încă se joacă și prin care am descoperit un alt public și o altă voce.
”Funia” după Alfred Hitchcock
- un spectacol cu suspans și cu umor, cu parfum de epocă – în care am experimentat din nou cu zona de montări clasice. 2 studenți comit o crimă (în perioada interbelică – perioadă cu o aplecare reală spre fanatism, spre extreme) doar de dragul de a comite o crimă. Comit o crimă pentru că se consideră superiori. O adaptare pe care o considerăm reușită. Un spectacol clasic în independent de care ne bucurăm și care considerăm că este necesar în mediul independent.
”Iepurele alb, Iepurele roșu” de Nassim Souleimanpour
- un concept atipic, un spectacol fără regie, fără decor, fără nimic. Un actor (care nu a văzut spectacolul și nu a citit textul) vine și primește un plic în care se află textul. Din acel moment începe spectacolul. Ne-am plimbat foarte mult cu acest concept și a fost jucat de peste 10 actori până în momentul de față.
”Am făcut ce s-a putut” de Sever Bârzan și de mine
- o comedie tragică cu valoare comunitară realizată în Aexandria cu susținerea Ideo Ideis. Se dezbate într-o emisiune TV locală dacă a fost sau nu revoluție în Alexandria. Nu știu ce destin va avea acest spectacol – dar abia l-am scos, așa că ne dorim să aibă o viață cât mai lungă.
În concluzie, scriind aceste rânduri, îmi dau seama că opera Jamais-Vu este destul de eclectică. Deci, poate, eclectismul este cel care ne-ar caracteriza cel mai mult.
Cred că ne încadrăm puțin în toate zonele menționate mai sus. Adică avem o aplecare spre teatru clasic, dar mulți avem formare în improvizație și frecvent convențiile spectacolelor noastre sunt ”experimentale”. Ca lucru definitoriu cred că ne poziționăm undeva în mijloc – nu credem în compromisul de dragul compromisului, de dragul succesului comercial și nici nu credem în arta de dragul artei care nu are adresabilitate și care nu ajunge la un public. Ne dorim să formăm un public cât mai mare care să aibă nevoie de poveștile pe care noi vrem să le spunem. Pare simplu – dar nu este.
Există vreun teatru unde vă place să jucați cel mai des și de ce?
De-a lungul timpului ne-au plăcut diverse spații și încă ne plac. Greenhours, Teatru Infinit, Godot - toate au fost spații generoase cu noi, în care am reușit să facem lucruri. În același timp teatrele de stat oferă mai multe posibilități tehnice și un public mai numeros. Momentan nu ne-am găsit o casă permanentă, dar încă căutăm.
Cine scrie piesele și cam cât durează de obicei tot procesul, de la scenariu la implementare?
Uneori scriu eu, uneori scrie Sever, uneori este un text colectiv și alteori lucrăm pe texte cunoscute, deja existente sau traduceri/adaptări. Deci modus-operandi-ul nostru este permisiv și versatil. Majoritatea spectacolelor pe care le-am făcut prin asociație au fost regizate de mine, există însă și excepții – Ilinca Prisăcariu care a montat un text produs de noi.
Care mai e situația teatrului în general în România? Dar în lume?
Răspunsul pe care îl voi da este probabil un rezultat al acestei perioade cel puțin bizare și trebuie luat cu măsură. Situația cred că este proastă, majoritatea culturii este subfinanțată, legătura cu publicul se pierde, teatrul pare că devine mai irelevant și pare că are un impact din ce în ce mai mic. Jamais-Vu este un jucător mic pe această piață – așa că nu stă nici mai bine, nici mai rău decât media.
Care e publicul vostru?
Imediat după ieșirea din pandemie am început să conștientizăm necesitatea acută a de forma un public pe care să îl putem identifica clar. Și nu a fost ușor – dar cred că acum aș putea să scot 50-100 de oameni care s-ar încadra la fani, plătitori de bilete care ne urmăresc cu înflăcărare. Este puțin – dar totuși este ceva.
Care e rolul teatrului în 2022? E o oglindă a societății sau mai degrabă un univers paralel?
Dacă este o oglindă a societății – mă sperie și mă întristează. Un univers paralel nu cred că are cum să fie. Teatrul se schimbă, dar tot comunitar rămâne. Dacă acest pod de comunicare dispare – teatrul va avea de suferit.
La ce lucrați în momentul ăsta și cum arată 2022 ca producții?
Urmează să mergem la Bacău (la Teatrul Municipal ”Bacovia”) unde vom realiza un fel de musical. La final de an vom mai produce un spectacol independent în București. Altfel, spectacole, festivaluri și dezvoltări de idei și de texte.
Cum a fost la festivalul Caleido, ați atacat probeleme legate de discriminare?
Caleido este o asociație care ne-a ajutat în mai multe rânduri. Este o asociația care a investit în domeniul cultural și l-a încurajat. Pe această cale vreau să le mulțumesc. Cred că involuntar am tratat în mai multe rânduri discriminarea și problemele sociale – însă fără să vrem să lansăm teze și concluzii. Consider că menirea noastră este să spunem povești care ne interesează pe noi – și care interesează și un public (oricare ar fi el). Vrem să naștem emoție în spectator și să îi lansăm teme de gândire.
Am avut un spectacol de improvizație în care am încercat să tratăm tema vieții de cartier. Nu am regizat nimic – însă ne-am antrenat în sens. Improvizația înseamnă un fel de libertate controlată – care nu poate să fie regizată.
