În perioada 23 iulie-20 august, ONG-ul “Arta Nu Mușcă” a organizat proiectul Tramvai Poeziei Bookurești, cu sprijinul ARCUB, unde de-a lungul a cinci sâmbete, bucureștenii s-au bucurat de seri de muzică, poezie contemporană și istorie a orașului. Totul a avut loc într-un tramvai de epocă, din dorința de a (re)conecta locuitorii orașului cu poezia, muzicalitatea și istoria spațiului.
În una dintre edițiile proiectului, poeta invitată a fost doamna Nora Iuga, nume ce a atras instant un mare interes – biletele au fost vândute în câteva ore de la anunț. Însă, din cauza unei mici probleme de sănătate, Nora Iuga nu a mai putut ajunge în tramvai în ziua programată. După ce s-a pus din nou pe picioare, a sunat-o pe Loredana Munteanu, persoana din spatele “Arta Nu Mușcă”, și ne-a invitat la ea acasa pentru a recupera timpul ratat în tramvai.
Eu, din poziția de moderator ce aveam să îi fiu în tramvai, am devenit interlocutor într-o discuție extraordinară la Nora Iuga acasă. Am intrat în apartamentul uneia dintre cele mai cunoscute și iubite poete din România, un loc în care stau stivuite maldăre de cărți însemnate, citite, traduse sau chiar scrise de dumneaei. Ciorne cu versuri pe măsuțe, ciorne cu versuri pe jos, ciorne cu versuri lângă mașina de scris. Pe peretele sufrageriei, un tablou semnat de Paula Ribariu, primit cadou de la artistă cu câțiva ani în urmă. Doamna Iuga ne-a așteptat îmbrăcată chic, cu o rochie portocalie și un inel splendid pe deget: “Nici nu știți câtă bucurie îmi faceți că ați venit să mă vedeți. Îmi veți completa câteva luni de absență. Și ce groazavă idee să-mi aduceți înghețată!”
Îmi pregătisem lunga serie de întrebări, doar că la cei 92 de ani, Nora Iuga are un soi de presimțire a lucrurilor pe care tu vrei să le afli acolo, în altarul poezii. Observă că ne uităm atent la toate acele ciorne:
“Din ce îmbătrânesc mai tare constat că viața mea în întregime începe să se limiteze numai la scris. Nu mai am altă preocupare. E teribil, adică peste zi, trăind total singură, eu îmi prelungesc visul. Ceea ce visez noaptea continui și se transformă, se varsă în poezie dimineața. Dimineața când mă scol, mă scol cu poezie pe buze, în cap, mi se dictează tot timpul. Cine m-aude și nu prea știe cum e procesul ăsta – trebuie să fii poet ca să-l trăiești-, poate să creadă, absolut îndreptățit, că mintea mea nu prea funcționează cum trebuie. Și eu mă mir. Când mă scol, mă scol cu versuri în cap. Mă trezesc cu o voce în cap care vorbește foarte ilogic, îți dai seama că totul se spune pe dedesubt. Logic nu se înțelege, dar se simte o esență. E ca o voce din altă parte, într-o limbă pe care tu nu o cunoști foarte bine, dar simți că îți spune ceva. ”
Fotografii de Andreea Mitran
De câți ani visați?
De când cu pandemia. Pentru că m-am izolat total de oameni și nu fac decât să vorbesc cu mine. Și pe stradă uneori vorbesc tare ca să nu uit să vorbesc.
Pandemia v-a făcut să urâți singurătatea?
Singurătatea nu a apărut în pandemie. Trăitul exclusiv al singurătății este de ceva timp cu mine.
(Nora întrerupe interviul și îi spune fotografei noastre, pozând): Să nu mă iei prea tare din profil, iubita mea! Arăt mai bine așa, din față.
Prietenele mele au dispărut total din viața mea, nici măcar nu-mi dau un telefon. Eu zic că viitorul e trecutul, pentru că noi, oamenii, de fapt ne îndreptăm spre trecut. Cu cât îmbătrânim, ne îndreptăm spre lumea aceea, de la începuturi. Începutul chiar e trecutul. Prietenele mele nu mai făceau parte din trecutul meu, sunt mult mai tinere decât mine, așa că au dispărut din viața mea.
De-a lungul proiectului nostru, Tramvai Bookurești, am încercat să înțelegem relația unor artiști cu orașul în care trăiesc. Ce relație aveți dumneavoastră cu Bucureștiul?
Ador Bucureștiul! Când am venit venit de la Berlin înapoi acasă, am exclamat: orașul meu balcanic mult iubit! Îmi place gălăgia asta, îmi place dezmățul ăsta, îmi place aiureala lui! N-aș vrea să se civilizeze prea tare. Cred că Uniunea Europeană i-ar strica dacă ar începe să semene prea tare cu restul țărilor.
Proveniți dintr-o familie plină de artiști – mama balerină, tatăl violonist, un unchi sculptor, bunici interprete la operetă-, ați călătorit foarte mult prin lume. V-ați născut în București, însă ați crescut și în Austria, în Elveția și chiar în Sibiu. E curios că v-ați întors, totuși, aici.
Nu-mi place deloc o civilizație prea accentuată. Îmi plac așa de mult omul natural, locul natural! Și din ce îmbătrânesc, tot mai mult tind spre asta. Fac experiențe pe corpul meu și pe sănătatea mea. V-am spus că mi s-a stricat frigiderul pe căldurile astea, așa că îmi duc mâncarea pe balcon seara când se răcorește și dimineața, dacă e mâncare făcută în crăticioare, le fierb. Căci dacă fierbe, mâncarea nu se mai strică ușor. Fac experiențe pe mine să-mi dau seama cum se descurcau oamenii când nu aveau confortul necesar. Serios, pentru că seduci rezistența organismului. Dacă te obișnuiești să nu fii foarte atent cu lucrurile astea, organismul se călește.
Vă place sălbăticia.
Turbez când aud la televizor câte greșeli gramaticale fac acei prezentatori, fiind meseria lor, limba română reprezintă profesia lor. Nu sunt atenți, nu au cultura necesară. În rest, îmi plac ăștia naturali. Am citit volume de poezie țigănească – extraordinar de frumoasă. Mi-a trimis fata aceea, Luminița Cioabă o cheamă, fata regelui țiganilor, din Sibiu. A scos o antologie de poezie țigănească. Nu știu de unde până unde a ajuns la mine, însă mi-a adus poștașul acea antologie. Am început să citesc, am găsit unele lucruri extrem de frumoase și am scris un articol amplu despre volum. Mi-a plăcut că i-am făcut bucuria asta. Pentru că merita. Apare atâta poezie proastă în țara asta, încât vreau să vă spun că ei sunt destul de sus. O naturalețe pe care am adorat-o!
Ce mai citiți dintre poeții noștri contemporani?
Nu prea mai sunt la curent. Cu 10 ani în urmă, după părerea mea, Dan Sociu era cel mai bun. El e un poet foarte bun, dar nu mă poate suferi deloc. Și-a exprimat și în public această părere. Îl consider printre cei mai buni, dacă nu cel mai bun.
Noi am circulat pe Linia 1 al tramvaiului. În ce zonă v-ați fi dorit să opriți?
Pe la Iulia Hașdeu nu trece? Eu acolo am învățat, la liceul Iulia Hașdeu. Și pe partea cealaltă era liceul Mihai Viteazu. Pe vremea aia, noi eram obligați să purtăm pe braț un număr cu inițiala liceului. Mihai Viteazu era liceu de băieți, noi de fete. Și se nășteau idile, fiind aproape unii de alții. Ei aveau inițiala MV, iar noi IH. Ne puseserăm porecle. Ei ne strigau pe noi Iepele Harnice și noi pe ei Măgarii Veseli. Idilele erau în floare.
De asta-mi pare mie rău că am ratat acel tramvai – eu știam să-i fac pe călători să râdă!
Când ați circulat ultima oară cu tramvaiul?
Înainte de pandemie. (Face o pauză, se uită la sandalele noastre): Frumoase încălțări aveți, fetelor! Vreau să-mi iau și eu niște teniși mai hoți, cu ștaif.
Aveți vreo clădire preferată în București?
Cercul Militari. Am amintiri. Acolo a cântat la un moment dat tăticul meu, care a fost violonist și șef de orchestră. Pe urmă, îmi place cum e așezat pe scările alea multe care vin din Calea Victoriei. E o clădire veche și foarte cochetă. Cred că are ceva dintr-o arhitectură franceză, pentru că noi eram total înghițiți de această pasiune fantastică pe care am avut-o pentru Franța, limba ei, moda ei. Mămica își comanda corsetele de la o casă pentru femei din Franța, așa era pe vremurile acelea. Bunicul era inspector la Casele Naționale și bănuiesc că era o profesie importantă, avea bani destui. Am trăit destul de mult la bunici și-ți dai seama când se întâmpla asta, dacă eu am acum 92 de ani. E aproape un secol.
Spuneați în cartea Blogstory că iubiți orașele care au ca emblemă un dans. Ce emblemă ar avea Bucureștiul?
Aș putea asocia, dar nu din vremurile actuale. Nici nu știu, dar tangoul este nemuritor. De ce zic tango? Pentru că am avut o bursă foarte mare, cea mai mare bursă care se dădea în Germania, de 6 luni. Era și cel mai bine plătită. Când am plecat de la bursă, m-au dus la Buenos Aires. Când am ajuns acolo am fost siderată să văd cât de uriașe erau șoselele: 6-8 benzi. E un oraș fabulos, imens. Și pe stradă am văzut, era prin luna mai, domni la costum, la cravată, încheiați la nasturi, cu mănuși și cu tinere iubite. Ei le țineau pe fete de umăr și fetele își țineau partenerii cu o mână după talie. Și mergeam după ei și retrăiam plimbările mele cu câte-un iubit prin București. Semăna toată povestea aceea a străzilor din Buenos Aires uluitor de tare cu Bucureștiul din timpul monarhiei. Am înnebunit după Buenos Aires pentru că retrăiam identic viața din București.
Aveți foarte multe povești din monarhie, vorbiți despre regele Mihai ca fiind Mihăiță.
Tot Bucureștiul îl numea Mihăiță al nostru. Poporul era înnebunit după el.
Mai regăsiți ceva din romantismul acelei perioade monarhiste? Sunteți nostalgică?
N-am fost niciodată nostalgică. Am mers întotdeauna în pas cu tineretul și cu vremurile în care trăiesc, cu prezentul. Dar primul semnal că sunt o femeie foarte bătrână îl trăiesc acuma, să tot fie vreo 6 luni, de când nu-mi mai place timpul actual. Eram înnebunită după libertatea, după dezinvoltura asta a tineretului, mergeam în pas cu ei. Acum, dintr-odată, mă întorc vertiginos, ca un magnet, spre trecut. De asta vă spun că viitorul e trecut. În momentul în care ajungi să trăiești mult, devine atroce dorința să mai trăiești acel trecut. E și un fel de viitor trecutul. Pentru că tu atunci erai la început de drum, aveai viitorul în față. Unde mai ai viitorul în față? Nu mai poți în prezentul actual. Acum ai mormântul în față. Și te-ntorci în trecut pt că acolo ai viitorul în față. Cred că toți oamenii care ating vârste înaintate trec prin asta. Probabil că tinerețea noastră, începutul nostru, uimirile noastre prime de tot ce vedem în viață, atracțiile și ispitele au rămas în trecut și sigur că începe să ne fie dor de ele, să le regretăm și începem să le retrăim. Și dacă mai avem și talentul să le punem pe hârtie (oftează). E o mare bucurie ca literatura să îți fie viață dublă. Adică, noi avem darul ăsta aproape divin de a ne retrăi viața și tinerețea și totul. E foarte ciudat că mă tot studiez, mai ales în momentele de dinaintea somnului, când totul e liniște și întuneric, și mă gândesc. Am o curiozitate ciudată: mă gândesc foarte intens dacă mai pot să retrăiesc în gând acele senzații teribile pe care le aveam atunci când eram o femeie cu bărbatul ei noaptea în pat. Și stau și mă concentrez ca prostul. Adevărul este, fetelor, că senzația nu se pierde. Chiar dacă nu faci nimic, stai ca mortul te gândești și-ți recreezi acele scene. Excitația se produce corporal, chiar și la 92 de ani. E uluitor. Binînțeles, nu trăiești total, dar vrea să spun că ceva în fibra cărnii tale zvâcnește. E teribil! Și asta mă face întotdeauna să mă gândesc la Dumnezeu.
Fotografii de Andreea Mitran
V-ați dorit foarte tare să fiți actriță și Radu Beligan v-a respins la audiție. Apoi, v-ați dorit să fiți balerină și mamei dumneavoastră i-a fost frică să nu deveniți frivolă. Ați avut aceste mari dorințe și ambele v-au fost luate. Ați fost înverșunată?
Eu niciodată n-am fost înverșunată. Mă consolez teribil de repede pentru că găsesc întotdeauna un înlocuitor care mă satisface la fel de mult. Asta s-a întâmplat și cu bărbații. N-am suferit niciodată când cineva pleca. Nu am regretat foarte tare pentru că mereu am primit ceva la schimb - poezia.
La mine trece foarte repede. Când eram tânără sufeream mai mult, dar așa tare, nu. Deși am scris o carte, Lebăda cu două intrări, despre care se spune că e cea mai bună carte a mea, unde, când o recitesc, văd că eram sfâșiată, dar pe măsură ce îmbătrânești, îți trece mult mai repede. La tinerețe ești mai atroce.
Nu vă plăcea deloc rima. Acum scrieți în rimă. Ce v-a redat rima?
Oooo, dar nu numai eu! E ceva teribil. Nu știu ce se întâmplă cu rima. Și-au adus aminte toți de rimă. Bine c-ai observat! Nu mai scap de rimă acuma. Rima dansează, rima face să danseze textul.
Înainte părea desuet, dar probabil și poezia era împânzită de figuri de stil, epitete foarte multe. Nu aveai încredere în forța cuvântului, în forța numelui, trebuia neapărat să adaugi un epitet, ceea ce distruge tot. Adică, e groaznic. Pui maioneză la toate mâncărurile? Sau smântână? Revenind la rimă, am ajuns la concluzia că poezia trebuie totuși să cânte, nu o poți despărți complet de muzică. Pentru că, gândește-te, și în latină exista scandarea aia, ei aveau această muzică prin scandare.
Dar mie mi se pare că e bine să le îmbini sau să le alternezi în aceeași poezie. Să nu mergi tot timpul numai ta ra ram ta ram ram, dar să ai inserate și bucăți de proză, să vii apoi cu 4 versuri care să cânte, iar să te mai distanțezi. Dar toate astea se simt. Mie mi-e imposibil să-mi proiectez treaba asta, îmi vine natural. Vocea aia îmi sună, uite, vocea aia, altă dimensiune care mă face să mă gândesc la Dumnezeu. Este bucuria neasămuită pe care o trăim atunci când facem dragoste pentru că naștem omenire, naștem viață. Este chiar rolul care ni s-a dat și astalaltă este vocea aia ciudată care vine de neunde. Cine-mi dictează mie toate lucrurile astea?
Ați fost mereu o femeie foarte atractivă, îndrăzneață, motiv pentru care ați fost interzisă 8 ani de zile. Nu ați mai putut publica. Ce ați făcut în acei 8 ani? Ați tăcut?
De felul meu, îmi găsesc de fiecare dată substitute. Adică, găsesc să fac ceva care să-mi înlocuiască o imensă iubire, cum era literatura pentru mine. Atunci, norocul cel mare mi-a venit de la taică-miu, care a ținut morțiș să învăț foarte bine limba germană. Și limba germană m-a salvat pe mine din foarte multe lucruri, deși cu nemții nu am avut întotdeauna întâlniri agreabile. Așadar, m-am apucat să traduc. Atunci a fost o perioadă lungă de 8 ani de zile de interdicții în care eu am tradus vreo 50 de cărți din limba germană. Poezie mai puțin, dar romane cât cuprinde. Și cu ocazia asta mi-am făcut și o cultură beton. Că nu am tradus cărticele de colecții mediocre, am tradus scriitori foarte mari. Având talentul de scriitoare, au ieșit bine.
Mai traduceți?
Nu pot acuma pentru că de când a venit pandemia, eu scriu. Am un volum de poezie pe care vreau să-l predau. Nu știu, însă, unde.
Spuneați că în familia în care ați trăit (mama și tatăl dumneavoastră) a existat mereu o ciocnire între violență și tandrețe, cele două extreme ale iubirii. Ați putea descrie la fel relația pe ați avut-o cu marea dumneavoastră iubire, Nino?
Da. Totdeauna îmi vine să plâng când cineva mă întreabă de soțul meu, Nino. [urmează o lungă pauză]
A fost o comunicare teribilă între noi. Nu știu cum mi s-a dat așa o bucurie pe lumea asta, așa un dar fără de parte! Ne-am iubit foarte tare până când a murit. Ne înțelegeam nemaipomenit și cred că dragostea asta s-a cimentat formidabil prin faptul că noi nu făceam altceva decât să scriem poezii. Adică, să nu vă imaginați (râde), am făcut și un copil în definitiv (și el tot artist, prim-balerin la Opera Română). Bărbatul meu a avut ceva în plus. A avut foarte multe calități, dincolo de artistul care era. Ca artist, a fost un poet extraordinar și acum îmi fac niște reproșuri teribile, dar nu am făcut-o pentru că am vrut să-l dau la o parte pe Nino, ci pentru că așa mi-e felul. Vorbesc, îi fac pe oameni să râdă, mă prostesc, sunt foarte naturală și îi cuceresc. Iar Nino nu ieșea în lume. Nino era retras prin felul lui. Eram foarte diferiți temperamental. Bărbatul meu putea să nu vorbească absolut nimic, dar era atât de cuminte, era atât de blând, era atât de bun (și plânge mai tare), cum nu am mai întâlnit pe nimeni. Parcă venea din altă lume. Și era atât de modest! Și atât de bolnav... și ne-am iubit foarte tare. Regret foarte mult pentru că era internat în spital, făcuse un infarct. Eu am stat lângă el, doctorii și-au dat silința și l-au scos din perioada critică și trebuia să facă niște perfuzii. A venit o asistentă și țin minte că i-a pus vreo 3 pungi cu lichide. Și i-a pus în venă, a început să picure, însă a mai adăugat o substanță și o aud deodată, sare în sus: Vai, ce-am făcut! S-a speriat c-a făcut ceva rău. Dar după aia i-a trecut și totul era bine merci. Și seara, dintr-odată, Nino a început să transpire, curgea apa parcă turnam cu găleata pe el. Tot timpul îmi spunea că trebuie să-mi spună ceva ce nu mi-a spus. Eu eram moartă de oboseală, mi se închideau ochii – nu dormiserăm nici eu nici el vreo 3 nopți cu infarctul ăla. Și îi tot spuneam Lasă, lasă, că ai timp. Mâine te simți mai bine și îmi spui. Trebuie să dormi, o să-ți facă rău la inimă și nu l-am lăsat să-mi spună ce ținea morțiș să-mi spună. A doua zi l-am auzit din somn urlând ca un nebun și așa, ritmic, îi ieșeau urlete din gură. Și nu s-a mai putut face nimic.
Bărbatul meu a fost un om nemaipomenit. Un om de o cinste ireproșabilă. Un om de o bunătate ireproșabilă, nu putea să jignească sau să rănească pe nimeni pe lumea asta. Cu un simț al dreptății, de o moralitate cum n-am întâlnit până atunci. Și sunt sigură că m-a iubit foarte tare. Și eu nebună cum sunt cred că l-am supărat de multe ori, dar ne-am înțeles fantastic. Și cea mai frumoasă chestie era seara, când mergeam la culcare. Citeam Garcia Lorca pe vremea aia și nu înțelegeam absolut nimic pentru că avea cu totul alt discurs poetic, o poezie modernă, care la noi nu se purta. Și tot încercam să ne explicăm ce voia să spună Garcia Lorca și ne îndrăgostisem până la urmă de Garcia Lorca, și el ne-a legat mai tare. Și seara, înainte de culcare, citeam poemele – din aceeași carte, evident. Și citeam, eu o luam înainte și întrebam: Nino, ai terminat pagina? Pot trece la următoarea? Citeam câteva poezii și când ne plictiseam de Lorca, stingeam lumina și urma noaptea și.. da.. Nino (oftează).
Vă citeați poeziile unul altuia înainte de publicare?
Ni le știam aproape pe de rost înainte de a fi publicate. Dar am impresia că eu îi ceream validare mai tare, pentru că el fusese poet înaintea mea.
Am fost teribil de săraci și săraci am rămas. El a făcut un accident vascular cerebral și avea pensie de boală, deci mai mult din salariul meu se trăia. Dar nu am simțit niciodată, eram fericiți de nu mai puteam. Bunurile astea materiale să știi că nu-s așa de importante cum își imaginează oamenii. Fericirea adevărată e în altă parte, să știi. Și nici în sex nu este fericirea adevărată, nemaipomenită. Aia e o senzația teribil de puternică care nu se compară cu nimic, dar nu este fericire. Fericirea este această consecvență, care se menține cumva. Poate nu la același nivel senzorial, în schimb, însă, e ceva, o căldură care te încălzește permanent.
Ați studiat la școala mănăstirească. Ați mai fi scris poezie ca maică?
Cu siguranță. Cred că n-ar fi reușit Ordinul Catolic de la Ursuline să-mi schimbe temperamentul în halul ăsta. Erau foarte delicate, nu simțeai nicio opreliște. În afara faptului că eu treceam în drum spre școală spre Ursuline, în colțul din Piața Mare din Sibiu, în colț spre școală era un sediu al legionarilor și erau niște băieți foarte tineri: 16-18 ani. Și eu eram evident o puștoaică de vreo 12 ani și nu mai puteam după legionarii aceia. Când treceam mă tot holbam după pozele lui Horia Sima, Marin etc., toți erau niște baieți foarte frumoși. Erau drăguți cu mine, îmi puneau în piept un fel de mărțișor verde pe care scria Să faci căpitane o țară ca soarele sfânt de pe cer – așa erau versurile imnului lor. Mă duceam foarte mândră cu acel mărțișor verde legionar la școală. Când mă vedeau maicile mi le smulgeau din piept. Nu mai aveam voie, dar eu tot treceam pe-acolo și mă hilizeam cu băieții.
Ai mei erau niște nebuni, mult mai nebuni decât poeții. Am asistat la multe chestii nebunești între ai mei. Se certau ca chiorii, mama îl provoca mereu pe tata. Mama era frumoasă de pica și foarte cochetă. Tăticul avea o orchestră, iar ea ca să câștige mai mulți bani, dansa pe scenă. Am trăit o copilărie în care alternam tot timpul limbile, țările. Și culmea a fost că Dumnezeu mi-a dat același lucru când am împlinit 70 de ani și am fost invitată ca poet în Germania și am ajuns și în America, Buenos Aires și tot așa. Dumnezeu și-a deschis sacul bine de tot la mine. Am fost într-adevăr un om extrem de fericit, dar nu s-a pus nicio clipă problema că aș putea deveni maică. Dar acele maici m-au influențat foarte tare. Zvăpăiată cum am fost o viață întreagă, niciodată nu am trecut bariera moralității, ca să zic așa. Din cauza asta nici nu-mi place c-am fost chiar atât de severă cu impulsurile mele erotice. Aici cred că mi-a rămas ceva de la maicile alea. Nu pot să neg că n-am simțit plăcerile alea teribile – am avut un bărbat foarte bun din punctul ăsta de vedere, și aici am primit un dar teribil-, dar nu aș fi fost în stare niciodată să înșir, să am un lanț de atracții sexuale și să mă limitez doar la acest lucru. Nu am fost niciodată tipul de femeie care să spună A fost minunat, Pa și Pusi. Nu am putut niciodată. Și-mi pare rău când văd cum este tratat acest act care e cumva de sorginte divină dacă știi să înțelegi, să simți. Și-acum este destul de urât pus pe tapet.
Îmi spuneți, cumva, că s-a degradat cumva intimitatea?
S-a degradat tare. Dar și prin industria asta cinematografică care ne îndoapă tot timpul numai și numai cu asta. Nu mai știm să fim intimi. Și suntem și foarte gălăgioși. Nu mai știm să gustăm plăcerile singurătății, a contemplării. Meditația este teribilă. Acum nu vă imaginați că eu citesc Seneca, nu citesc Seneca nici să mă omori, mă plictisesc ăștia, filosofii antici, ce să fac? Trebuie să recunosc. Dar tăcerile, contemplația, meditația profundă ne înnobilează.
O să citez din Autobuzul cu cocoșați: Am ieșit pe dig să-mi scutur haine de viață. Ce faceți acum când vreți să vă scuturați hainele de viață?
Scriu. Probabil că scriu. Dar mai fac ceva care-mi face bine. Am o circulație periferică proastă, așa că trebuie să fac mișcare. Și fac mișcare, și în casă tot timpul mă zbânțui, dar seara, la ora 19:00, când mai pleacă căldura, ies să mă plimb o oră sau o oră și jumătate.
Tot din volumul Autobuzul cu cocoșați: Vreau să discut cu un specialist/ să aflu unde stă toleranța. Aveți o doză fantastică de toleranță. Unde stă toleranța?
Eu cred că-mi vine de la faptul că am fost o fetiță foarte cuminte și ascultătoare. Cred că de aici îmi vine toleranța. Și îmi mai vine de la basme, de la poveștile pe care mi le spunea bunica. Știi că acolo totdeauna venea o albină și dacă o vedeai că are o ariprioară smulsă și nu știu ce îi făceai de nu murea până la urmă, o salvai, ea spunea: uite, dacă ai să fii la necaz mare, ia tu ariprioara asta mică, păstreaz-o și când simți pericolul aproape spune Albina albinuța, salvează-mă drăguța. Și asta naște în noi, copiii, credința că dacă faci bine cuiva, ți se întoarce. Și cred că de aici mi se trage.
Visați foarte mult ziua și noaptea. Am aflat că noaptea visați poezia pentru că vă treziți cu ea. Dar ziua la ce visați?
La ceva concret, la ceva material, la bunuri nu am visat niciodată pentru că nu am prins gustul de bogăție sau bunuri materiale. Nu am avut parte. În copilărie am avut, dar e ciudat că nu m-a marcat. Atunci mi se părea natural. Locuiam la Palace Hotel, am avut perioade în care o duceam nemaipomenit, dar nu mi-am dorit niciodată bogăție. Când locuiam în Tei cu Nino, vreau să-ți spun că uneori nu aveam bani de cină, se termina mâncarea la prânz. Și în fața casei era un gutui. Gutuiul avea frunze frumoase, mi se părea că aveau și un parfum. Seara luam frunzele de gutui – n-am auzit niciodată că din frunze de gutui s-ar face ceai, dar luam frunze de gutui și făceam ceai și beam cu pâine. Eram foarte fericiți.
Dacă vreți secretul vieții mele este exact ăsta. Fericirea găsită într-un ceai de gutui lângă firimituri de pâine.
