[Din spatele textului] Andreea Giuclea: Printre cele mai importante lucruri pe care le poți oferi unei povești sunt timp și prezență

O fată pasionată de sport și de scris a visat să fie jurnalistă sportivă. Și, totuși, Andreea Giuclea nu se vedea scriind știri și cronici sportive, o interesau mai degrabă poveștile din lumea sportului. Voia să afle mai multe despre oamenii din spatele performantețor, să vadă cum sunt viețile lor, ce-i motivează, cum se adună după o înfrângere și merg mai departe.

Când a descoperit jurnalismul narativ la DoR, Andreea a înțeles că așa poate să scrie povești din sport, arătându-le tuturor celor care îi citesc textele că sportivii sunt oameni ca ei, nu supereroi croiți din alt aluat.

”O parte din mine speră și că, prezentând lumea sportivă astfel, să aduc cititorii mai aproape de ea, să o cunoască și să o înțeleagă mai bine, pentru că mi se pare că ne oferă lecții importante despre curaj, perseverență și disciplină, despre cum ne raportăm la eșec și la succes, cum lucrăm în echipă și cum se obține performanța”

Andreea Giuclea a scris la începutul verii care s-a încheiat un material despre David Popovici, după ce l-a urmărit de aproape săptămâni întregi. Feedbackul primit a fost copleșitor, fiindcă povestea scrisă de ea a impresionat mulți oameni. Din 2012, Andreea scrie pentru DoR, iar în paralel scrie corespondențe de la turnee și reportaje pentru Lead.ro. Povestim cu ea despre subiectele care o atrag și despre cum și-a îmblânzit îndoielile care, inevitabil, mai apar.

Drumul tău în presa scrisă

Am început cu niște internshipuri în facultate, apoi am scris vreo doi ani despre mediu, CSR și sectorul ONG pentru câteva publicații online. Din 2012 scriu pentru DoR, unde am fost întâi colaboratoare, apoi parte din echipă full-time, apoi din nou colaboratoare, mai ales de când am început să călătoresc mai mult la turnee, de unde scriu corespondențe și reportaje pentru Lead.ro. Acum sunt freelancer și trimit un newsletter bilunar, Povești din Sport.

De ce ai ales să faci jurnalism

Mi-am dorit de când mă știu să fiu jurnalistă sportivă, pentru că am fost mereu pasionată de sport și de scris, dar nu mă vedeam scriind știri și cronici. Îmi doream mai mult să descopăr poveștile din spatele meciurilor și declarațiilor; care e atmosfera în vestiar după o înfrângere grea, la ce se gândesc sportivii după o ratare sau un gol salvator, cum trec peste înfrângeri, peste accidentări, peste lipsurile dintr-un sistem sportiv lipsit de coerență, cum e cel românesc, și nu găseam întotdeauna răspunsurile astea în presa sportivă de la noi.

Când am descoperit DoR și jurnalismul narativ și am înțeles că poți scrie și despre sport în felul acesta, am știut că asta vreau să fac. Am simțit că e răspunsul la întrebările mele de copil, deci poate că e și o motivație egoistă în spate. Dar o parte din mine speră și că, prezentând lumea sportivă astfel, să aduc cititorii mai aproape de ea, să o cunoască și să o înțeleagă mai bine, pentru că mi se pare că ne oferă lecții importante despre curaj, perseverență și disciplină, despre cum ne raportăm la eșec și la succes, cum lucrăm în echipă și cum se obține performanța, în orice domeniu.

Credit foto: Ramona Toderas

Cum îți alegi subiectele

Îmi plac toate subiectele prin care pot să explorez diverse aspecte ale performanței, dar cred că ce mă atrage cel mai mult e să aflu de ce fac oamenii ceea ce fac: ce-i pasionează, ce-i motivează, cum merg înainte când le e greu, ce-i face fericiți și ce le oferă sens. Asta se aplică și în cazul sportivilor de performanță cu rezultate mari despre care am scris– cum sunt Simona Halep, Cristina Neagu sau David Popovici – dar și a sportivilor amatori, a celor cu dizabilități sau veterani, cum e Elena Pagu, campioană mondială la marș la 91 de ani, o femeie cu o energie molipsitoare la care m-a impresionat hotărârea de a face mișcare zilnic, pentru că știe că asta o ținea sănătoasă, și de a trăi fiecare moment cu entuziasm și curiozitate.

În ultimul timp, m-a interesat mult inegalitatea de gen și experiența femeilor în sport, teme despre care am scris destul de mult, pentru că sportul reflectă problemele și inegalitățile din societate, dar poate fi și un motor de schimbare care să aducă inspirație, soluții și modele pozitive. Mă mai preocupă și felul în care ne raportăm la performanță și cum putem schimba paradigma rezultatelor obținute prin suferință, violență fizică, verbală sau emoțională, de care unii încă se agață când privesc cu nostalgie spre medaliile din trecut.

Cum folosești practic toată teoria învățată în școală

N-am studiat jurnalism în facultate, ci comunicare și relații publice. Am făcut apoi un masterat de jurnalism, tocmai pentru că mă gândeam că am nevoie de niște background teoretic, dar nu pot să spun că m-a ajutat prea mult. În cei doi ani de master am avut doar două cursuri pentru care a trebuit efectiv să mergem pe teren și să facem interviuri, iar unul din ele era un opțional, de altfel singurul la care am exersat tehnici de intervievare, am analizat articole și am avut invitați din industrie. Altfel, am avut și cursuri la care trebuia să inventăm știri la examene, deci n-aș zice că e o pregătire bună pentru meseria asta.

Interviu cu canotoarea Gianina Beleaga
Credit foto: Claudiu Popescu

Primul material publicat

A fost un portret al tenismenului Florin Mergea, publicat în 2012. În timp ce fostul lui partener de dublu de la juniori, Horia Tecău, era la Jocurile Olimpice, Mergea se retrăsese o vreme din tenis și am vrut să aflu ce nu funcționase pentru el. Tocmai încerca să revină, și nu doar că a reușit, dar în 2016 au câștigat împreună cu Tecău o medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Rio. A fost primul material care mi-a arătat că nicio poveste nu e despre ce-ți imaginezi la început, că trebuie să te duci pe teren fără așteptări și că dincolo de mizele sportive sunt mereu mize personale. Am mai învățat atunci să am răbdare, să nu-mi doresc să aflu totul din primul interviu și că încrederea se câștigă treptat, revenind din nou și din nou și arătând că ești acolo să asculți fără să judeci și să înțelegi povestea completă.

Iar eu atunci eram ceva mai timidă și mai anxioasă decât sunt acum, mi se părea totul foarte greu, aveam emoții uriașe înaintea fiecărui telefon sau interviu. Dar îmi doream atât de mult să iasă bine, să-mi demonstrez mai ales mie că pot să fac asta, încât am avansat încet, cu ele de mână, și cred că asta m-a bucurat cel mai mult, că l-am dus la capăt.

Îmi amintesc ceva ce mi-a spus Cristi Lupșa, editorul meu, când i-am spus că uneori mă întreb dacă sunt potrivită pentru meseria asta: să pun în balanță ce cântărește mai mult pentru mine - cât de mari sunt emoțiile dinainte sau sentimentul de după un interviu reușit, când te întorci de pe teren cu o poveste pe care abia aștepți s-o spui mai departe. În timp, am învățat să mă împrietenesc mai bine cu fricile și emoțiile și să accept că n-o să dispară niciodată, dar poate că asta nu e neapărat un lucru rău.

Cel mai citit material scris până acum

Cred că acum sunt două: primul text pe care l-am scris despre Simona Halep, în 2014, și primul text despre David Popovici, din iunie vara asta (în septembrie am publicat și o continuare.) Povestea ascensiunii Simonei a fost prima oară când am scris despre cineva atât de cunoscut – deși când am început documentarea abia începuse să câștige primele turnee, nu era încă în top 10 – și a fost interesant de urmărit cum i se schimbă statutul, cum devine tot mai populară și cum gestionează tranziția spre o jucătoare de top. Cred că e și materialul pentru care am intervievat cei mai mulți oameni și pentru care a trebuit să insist cel mai mult să se întâmple, iar asta a fost o provocare, pentru că nu-mi vine ușor. A fost și primul text care a ajuns la foarte mulți cititori, care mi-a adus primul premiu, Superscrierea Cititorilor oferită de Fundația Friends for Friends, și care a fost apreciat de The New York Times pe Twitter.  

Șansa de-a urmări de aproape parcursul unui sportiv unic, cum e David, a cărui călătorie în sport abia începe și se anunță remarcabilă a fost un privilegiu și un vis împlinit pentru un reporter iubitor de sport, care mi-a adus enorm de multă bucurie și recunoștință. Iar feedbackul a fost copleșitor, nu cred că am mai primit până acum așa multe mesaje, și m-a impresionat cât de multe erau de mulțumire, de la oameni pe care care nu-i știam, dar și-au luat din timp să-mi scrie. Cred că povestea lui a mișcat ceva în multă lume și va fi foarte interesant de urmărit cum va evolua în anii următori și ce impact va avea în sportul românesc, dar nu numai.

Așteptările cu care pornești în realizarea unui nou material

Încerc să nu plec cu așteptări, ci cu curiozitate și dorința de a asculta persoana din față cu răbdare, de a-i afla parcursul, momentele definitorii, provocările. Și cu intenția de-a căuta punți comune, o miză, inspirație și lecții utile oricui va citi, fie că e sau nu preocupat de sport.

Interviu cu Emma Răducanu la Transylvania Open

Procesul tău de lucru. De la idee, la forma finală a materialului

După ce ai un subiect și un pitch acceptat, timpul alocat documentării depinde de fiecare material în parte. Au fost materiale documentate în câteva luni – chiar și un an, când am urmărit un sezon din viața unei echipe de juniori de la Academia Hagi, din care făcea parte și Ianis Hagi, dar lucrând și alte materiale și proiecte în paralel –, dar și altele pe care le-am documentat și scris în câteva săptămâni. Depinde și de accesul pe care-l ai, de competițiile care urmează, de firul narativ al poveștii – unele au nevoie să urmărești anumite momente sau concursuri, sau să aștepți un moment de transformare, de evoluție a personajului. Apoi, odată încheiată documentarea, am nevoie de câteva zile, cam o săptămână, pentru scrierea unui prim draft, care apoi e editat și trebuie rescris, deci de încă o săptămână, în cazuri ideale, dar s-a întâmplat și ca deadline-urile să fie mai strânse. Toate astea se aplică în cazul textelor mai mari, cum sunt feature-urile din DoR; altfel, pentru portrete și reportaje mai scurte și mai ancorate în actualitate, tot procesul durează mai puțin.

Ce implică o documentare bună

Cred că printre cele mai importante lucruri pe care le poți oferi unei povești sunt timp și prezență. E important să înțelegi universul despre care scrii, să te familiarizezi cu el, și asta o faci cel mai bine fiind aproape, cât de mult îți permit timpul și alte proiecte, și fiind atent la orice detaliu care poate deveni relevant. De multe ori poate ai impresia că nu se întâmplă nimic, dar îți crești șansele să asiști la un moment important, sau să înțelegi mai bine viața celor despre care scrii, lumea și rutina lor de zi cu zi.

Momente neobișnuite trăite pentru documentarea unui nou subiect

Nu știu dacă sunt neobișnuite, dar printre amintirile dragi de pe teren sunt timpul petrecut cu Elena Pagu, cu care am mers la antrenamente de marș prin ninsoare, la cumpărături, la oftalmolog și am ascultat-o citindu-mi din jurnalul în care-și scria viața. La fel și când am fost copilot pentru pilotul de raliu Cristiana Oprea la o cursă demonstrativă, sau când m-am dus la cinci dimineața acasă la cineva care făcea pâine și încerca să pună pe picioare o afacere, ca să înțeleg procesul din spate. Iar când am scris despre comunitatea de scrabble din România m-am înscris la un turneu și am petrecut un weekend la o competiție. Bineînțeles că am pierdut și s-a râs de punctajele mele mici, dar am înțeles și că jucam cu niște oameni care se antrenează zilnic pentru asta și își iau hobby-ul foarte în serios.

Credit foto: Claudiu Popescu

Ce faci cu materialul brut

După documentare, transcriu interviurile și notițele și caut scenele și informațiile relevante, dar și o idee sau temă principală care să se desprindă din articol. În unele cazuri discut cu editorul și ne gândim la o posibilă structură sau la momentele care trebuie incluse, alteori scriu direct un prim draft și vedem apoi cum se modifică. Procesul meu de scris e destul de haotic, știu că unii fac întâi un outline, au o structură destul de clară de la care pornesc. Eu am nevoie să scriu ca să gândesc, să văd cum se așază informația adunată pe teren și să găsesc imaginea de ansamblu, așa că de multe ori încep pur și simplu și-mi dau seama din mers încotro merg. Asta înseamnă că rescriu destul de mult și trec prin câteva variante chinuite până ajung la un prim draft pe care să-l arăt editorului. Nu recomand neapărat.

Ce cauți prima dată atunci când scrii despre oameni

Încerc să înțeleg de unde le vine motivația, care e motorul care-i împinge înainte, un fel de inner why. În cazul sportivilor, sunt oameni ale căror pasiuni încep de foarte mici și le cer încă din copilărie un regim strict, multă rutină, renunțări (ca să nu spun sacrificii, că mulți nu le văd așa), o disciplină și reziliență din care cred că putem învăța toți.

Așa că încerc să caut momente, scene și detalii care să ne arate o parte din lumea lor interioară, care nu se vede la televizor sau când sunt pe podium. Pentru că ei nu sunt doar medaliile și trofeele câștigate, ci și momentele de vulnerabilitate, nesiguranțele, neîncrederea, și nu cred că ar trebui să-i privim ca pe niște supereroi făcuți din alt material, ci ca pe oameni care-și testează și-și împing limitele, dar care trec și ei prin dileme, îndoieli, eșecuri. Sunt oameni obișnuiți care fac lucruri extraordinare, cum spune frumos David Popovici, pentru că își doresc ceva foarte mult și sunt dispuși să facă eforturi pentru a ajunge acolo.

Interviu cu Larisa Iordache
Credit foto: Adi Bulboacă

Ce te-a ajutat să devii un jurnalist bun

M-a ajutat enorm că am putut să învăț cum se face meseria asta într-o redacție care acorda multă atenție întregului proces, de la cum pitchuiești un subiect, la cum îl documentezi și cum îl scrii. Aveam puțină experiență în jurnalism când am ajuns în redacția DoR și am învățat cât de mult am putut de la toți cei pe care i-am cunoscut acolo, de la editorii cu care am lucrat la alți reporteri. În primii ani, mai ales de la colegele mele Oana Sandu, Ana Maria Ciobanu și Gabriela Pițurlea, ale căror texte le citeam cu creionul în mână, subliniind, și cu care am povestit mult despre munca noastră de pe teren. Apoi, a fost șansa de a participa toamnă de toamnă la conferința The Power of Storytelling și de a asculta jurnaliști internaționali vorbind despre munca lor, despre cum documentează și cum scriu. Le-am citit textele, le-am discutat în redacție și am rămas cu multe lecții din întâlnirile cu ei.

Gestionarea îndoielilor, dacă apar

Sigur că apar, din belșug și de multe ori copleșitoare, dar cu timpul le-am mai îmblânzit, cu ajutor de la prieteni, colegi, editori și chiar de la oamenii despre care am scris. Pentru că multe vin din teama de eșec, iar sportul te învață să te obișnuiești cu gândul că vei și pierde, vei și greși unele aruncări sau lovituri și asta n-ar trebui să fie o tragedie, ci parte din antrenament. Asta îmi aduce aminte de o declarație a suedezului Tomas Ryde, fost antrenor al naționalei de handbal feminin, dintr-o perioadă în care echipa pierdea mult și primea multe critici pentru asta, pentru că suntem educați și obișnuiți să sancționăm, cu pixul roșu, ca la școală, greșelile: „În echipa asta, noi nu judecăm oamenii după greșelile pe care le fac. E rău doar dacă nu încearcă.” 

Ce caută oamenii în scrierile tale

Mi-ar plăcea să cred că ceva din iubirea mea pentru sport ajunge și la ei și că găsesc în poveștile pe care le scriu ceva care-i emoționează, în care se regăsesc sau care simt că-i ajută sau bucură în vreun fel.

Atributele unui material bine scris

Nu știu dacă mai există o rețetă sau o serie de elemente care să-ți poată garanta că un articol va fi citit, mai ales într-o lume tot mai în viteză, cu așa mult conținut disponibil și atât de multe direcții în care ni se îndreaptă timpul și atenția. Cred că tot ce poți face e să-ți faci treaba cât poți de bine, să pui o parte din tine în fiecare poveste și să speri că va ajunge la oameni și că ceva din ce te-a mișcat pe tine o să miște ceva și în cei care îi acordă din timpul lor.

Rolul poveștilor  

Cred că ne oferă conexiune și apartenență și ne ajută să cunoaștem și să înțelegem mai bine lumea în care trăim, cum s-o navigăm și care e rolul nostru în ea. Și poate să ne înțelegem mai bine și pe noi. Eu le scriu pentru doza de inspirație și curaj pe care o găsesc în experiențele și încercările altor oameni, în felul în care trec prin provocări de tot felul și în resursele interioare pe care le descoperă.

Cum crezi ca va rezista jurnalismul în vremea podcasturilor

Cred că va rezista cât timp oamenii se vor regăsi într-un fel în poveștile pe care le citesc, cum am zis și mai sus. Povești care pot fi și în format audio, vizual sau ilustrat, toate aduc experiențe valoroase, care cred că se completează, n-ar trebui ca unele să le înlocuiască pe celelalte. Nu cred că o să dispară obiceiul de-a citi, sau cel puțin sper să nu dispară.