Pe Brad Florescu îl știm din publicitate și presă, de pe Facebook, din poveștile lui din călătorii spuse pe Tedoo, din reportajele făcute în cele mai îndepărtate locuri ale lumii, din insulele Pacificului și Zanzibar până în China sub-himalayană. Acum îl știm și ca autor de cărți. Anul trecut, Brad Florescu și-a făcut debutul editorial cu volumul ”Ce a făcut marchizul când a aflat”, o antologie ilustrată de povești ale lumii, iar toamna aceasta, va apărea și volumul doi al seriei Poveștile Lumii.
N-am avut niciodată inspirație; scriu din bucurie. Mă „colonizează” permanent idei, crâmpeie de poveste și am grijă de ele până se împlinesc și încep să bată la ușă: “sunt gata, scrie-mă”. Și atunci, abia atunci, mă apuc de scris. Poate dura luni sau ani de zile până se coace suficient, dar nu mă grăbesc. Nu scriu decât ce e născut din bucurie, spune Brad.
Vorbim cu Brad Florescu, în continuare, despre povestitori și ascultători, despre scris și călătorii, și despre o altă hartă a lumii, imaginară, care poate deveni, prin povești, teren de joacă.
Ideea cărții
Ideea mi-a venit la nervi. Căutam povești pentru băiețelul meu – care încă nu se născuse – și am fost dezamăgit de „ofertă”. Multe, foarte multe prostii pe piața românească. Ori povești complet inepte, ori cărți bune, traduse și „îngrijite” în bătaie de joc. Și-atunci m-am apucat să scotocesc prin culegeri vechi, în limba engleză, în spaniolă, în franceză, în italiană, de unde să extrag povești pe care i le-aș citi copilului meu. Le-am tradus, apoi le-am rescris, și a rezultat o colecție de 45 de texte de care eram mulțumit.
Volumul de povestiri ”Ce a făcut marchizul când a aflat”, Editura Frontiera
De la idee la carte
Când am terminat de elaborat acel prim calup, Iliuță avea deja două sau trei săptămâni. Am printat poveștile și am început să i le citesc, chiar dacă știam că nu înțelege mare lucru. De înțeles a înțeles însă Elena, soția mea, care mi-a zis că poveștile sunt inteligente și amuzante și că aș putea să le public ca să se bucure și alți copii de ele. Am încredere în intuițiile Elenei; arareori dă greș. Am revizitat documentul, am reorganizat un pic textul și m-am dus cu el la Ileana Achim de la Frontiera. A fost dragoste la prima citire și ne-am apucat de treabă imediat.
După cum ți-ai dat seama, o parte din texte au apărut sub titlul Poveștile Lumii: Ce a făcut marchizul când a aflat. O altă parte, plus altele nou lucrate, vor apărea la toamnă în volumul doi al seriei Poveștile Lumii. Tot la Editura Frontiera.
Extras din al doilea volum de povestiri semnat de Brad Florescu, în curs de apariție.
Cum s-a lăsat scrisă cartea
Cât i-a luat Elenei să-l aducă pe Ilie pe lume (tradiționalele nouă luni), atât mi-a luat și mie să adun prima tranșă de povești. A fost ușor, fiindcă nu mă gândeam la muncă, ci la serile în care îi voi citi băiețelului din ele. Am scris cu gândul la Cititorul Unic, ceea ce ușurează enorm munca scriitorului. Sigur, s-au adunat câteva sute de ore de lecturi, adnotări, traduceri, redactări, editări, dar nici nu le-am simțit. Când închideam laptopul eram fericit că i-am mai adăugat lui Iliuță încă o poveste la colecție.
Cea mai grea parte
Să găsesc poveștile. Pentru fiecare poveste din colecție am citit alte 40-50. Cu totul, vreo mie de povești citite pentru cele 37 din volumele 1 și 2 ale seriei Poveștile Lumii. Asta a fost partea cea mai grea, din două motive.
Primul – că trecutul a fost deja exploatat la sânge și că e greu, în postmodernism, să mai găsești ceva vechi suficient de valoros ca să poată fi re-expus.
Al doilea – că multe povești, deși sclipitoare, nu sunt pentru copii, sau nu pentru copiii de azi. Acum două sute de ani, un copil de 6 ani era trimis singur cu vacile la păscut, iar la 12 ani mergea la război să ajute soldații. Maturizarea venea foarte repede, pentru că și moartea venea foarte repede. Copiii de astăzi au o copilărie mult mai lungă – în cazul millenialilor, aceasta poate dura până la 35 de ani – iar cultura vremii noastre cere să-i protejăm cât mai mult de contactul cu duritățile și cruzimile lumii. De aceea, multe povești care-n vechime se spuneau țâncilor la gura sobei sunt clasificate acum ca PG-13 sau mai rău.
Tabieturi de scris
Am început-o în Thailanda, după ce-am aflat că Elena e însărcinată. Am terminat-o în România, la scurt timp după nașterea lui Iliuță. Îți dai seama că, în toiul unui astfel de eveniment, cumulat și cu o relocare temporară din Asia în Europa, nu-ți mai permiți tabieturi. Am scris când am avut o oră liberă, de obicei seara târziu.
Colaborarea cu ilustratorul
Matei Alexandrescu e finul meu de botez, e nașul de botez al lui Ilie și, poate cel mai important, e un talent uriaș. La 21 de ani după ce l-am botezat, i-am propus să-mi întoarcă favoarea, lucru pe care l-a acceptat imediat. Și dacă tot reînnodaserăm „colaborarea” pe coordonate spirituale, l-am invitat să ilustreze Poveștile Lumii. Absolvise deja Tonitza și era student la Academia de Arte Frumoase din Viena. Îi văzusem câteva lucrări din anii liceului, mă fermecase stilul lui flamboaiant, bizar, sincer și proaspăt și mi s-a părut alegerea cea mai firească. Deși Poveștile Lumii a fost debutul lui în lumea ilustrației de carte pentru copii, a tratat proiectul cu o maturitate artistică și conceptuală demnă de un veteran. Cartea a ieșit superb în primul rând datorită muncii lui Matei.
Un teren de joacă
Prin tot ce scriu, vreau să le reamintesc oamenilor că relația dintre cel ce povestește și cel ce ascultă este una sacră, este una dintre expresiile iubirii dumnezeiești pentru aproape. A spune o poveste nu e entertainment, ci transfuzie de suflet. De aceea i-am și încurajat pe cititori să folosească Poveștile Lumii ca pe un teren de joacă, s-o povestească sau, și mai bine, s-o repovestească celor din jur. Părinții copiilor, copiii bunicilor, în orice combinație. Poveștile scrise sunt ca semințele: până nu picuri peste ele suflet și glas, nu prind viață. Rămân niște texte uscate.
Ce ai simțit după ce a ieșit în lume
Un chef nebun să mă apuc de volumul al doilea. Care va apărea în această toamnă, tot la Editura Frontiera. Din reacțiile pe care le-am primit până acum, pare a fi mai bun decât primul.
Primele cărți pe care i le-ai citit
Cum spuneam adineauri, Ilie a fost primul „cititor” al cărții. Iar cartea a fost prima lui „lectură”. Αcum, la doi ani proaspăt împliniți, are deja propria bibliotecă de vreo sută și ceva de volume. Primește cărți din toate direcțiile: de la noi, de la bunici, de la biserica unde mergem, și de la „Tanti Ileana” (sufletul Editurii Frontiera). Preferatele lui în acest moment sunt atlasurile geografice (așchia nu sare departe de trunchi), Albinele lui Piotr Socha, cărțile despre natură ale Gerdei Muller și tot ce conține tractoare, buldozere și bărci. E deja un spirit enciclopedic, deși la vârsta lui s-ar potrivi mai bine termenul spiriduș enciclopedic.
Cărțile din copilăria ta
Cred că am citit de 500 de ori Fridolin -ul lui Franz Caspar și Cipi, acest pitic uriaș a lui Fodor Sandor. La Cuore știu că am plâns când a murit „măgăiușul”, după Insula Misterioasă a lui Verne i-am cerut mamei glicerină ca să fac fulmicoton (un exploziv foarte puternic). Dar cartea mea de căpătâi în perioada preșcolară a fost Manualul de Zoologie de clasa a VI-a, pe care îl știam pe de rost. Dacă m-aș fi înțeles cu chimia, aș fi ajuns probabil biolog, ca mama. Iliuță mi-a moștenit pasiunea pentru natură: are un câine, o pisică, un peștișor, are trusa lui de scule de grădinărit și mănâncă morcovi și ridichi din propriile jardiniere.
O carte recentă care te-a pus pe gânduri
Dacă o carte nu mă pune pe gânduri după primele 60 de pagini, o închid. În consecință, toate cărțile pe care le citesc cap-coadă mă pun pe gânduri. De obicei, citesc cinci-șase cărți în paralel, ca să-mi cârpesc simultan mai multe paliere ale neștiinței. Din ultimul batch aș aminti capodopera Noi și Icoana a academicianului Sorin Dumitrescu (pe care am simțit nevoia s-o citesc de trei ori), Music comes out of silence a marelui pianist Andras Schiff și o carte a lui Hahn și Wiker care șterge pe jos cu Richard Dawkins.
Cum stai cu inspirația zilele acestea
N-am avut niciodată inspirație; scriu din bucurie. Mă „colonizează” permanent idei, crâmpeie de poveste și am grijă de ele până se împlinesc și încep să bată la ușă: “sunt gata, scrie-mă”. Și atunci, abia atunci, mă apuc de scris. Poate dura luni sau ani de zile până se coace suficient, dar nu mă grăbesc. Nu scriu decât ce e născut din bucurie. Asta mi s-a întâmplat cu toate reportajele publicate pe Tedoo, asta mi se întâmplă și cu Poveștile Lumii.
