[Minte & suflet] Diana Vijulie: Societatea românească a avut de depășit foarte multe obstacole ca să poată ajunge la psihoterapeut

Alături de psihoterapeutul Diana Vijulie am făcut un exercițiu. Ne-am imaginat cum ar fi putut trăi părinții noștri, dacă ar fi avut acces la psihoterapie când erau tineri și poate aveau mai multă nevoie să își poată exprima gândurile și emoțiile fără teamă. Noi trăim în libertate acum, suntem privilegiați să putem discuta, într-un spațiu sigur, despre cele mai profunde trăiri ale noastre. Suntem generația în care psihoterapia a devenit un instrument normal de rezolvare a fobiilor sau episoadelor depresive, dar și un cadru prielnic pentru dezvoltarea personală.

"Mă bucur să văd din ce în ce mai mulți oameni interesați de dezvoltarea personală, oameni care își tratează mintea cu același respect cu care își tratează corpul, în general. Până acum ceva vreme, mersul la psiholog însemna că ești ”nebun”, iar această profesie avea foarte multe tinichele atârnate de coadă".

Psihologul Diana Vijulie vorbește în cele ce urmează despre mecanismele de apărare pe care le-am dezvoltat în copilăria timpurie și le accesăm inconștient ca adulți pentru a face față stresului. Pentru că, atunci când suntem copleșiti, tindem să aducem în prezent ceea ce în Analiza Tranzacțională se numește ”scenariul de viață”.

Formarea ca psihoterapeut

Domeniul psihologiei m-a atras întotdeauna, pentru că am fost eu însămi o persoană orientată către introspecție și către a înțelege ce este în interiorul meu, în același timp în care eram curioasă cum și ce simt și gândesc cei din jurul meu. Iar când am rămas însărcinată cu primul copil, mi-a fost clar că vreau să aflu și mai multe, de data aceasta pentru a-mi putea ajuta copilul să crească și să se dezvolte în ritmul său sănătos, așa cum sunt copiii construiți să o facă. Am revenit la studiul psihologiei copilului, am urmat cursuri și certificări și scopul meu s-a mutat ușor-ușor de la dinamica familiei noastre, către a-i ajuta și pe alți părinți să-și înțeleagă și ghideze copiii mai bine.

Pe măsură ce lucram în domeniul consilierii parentale, mi-a fost din ce în ce mai clar că nu este suficient să fac psihoeducație. Că o mamă care nu este ea bine cu ea însăși n-o să poată aplica ”pași simpli de parenting blând” și că pe lângă psihoeducație, oamenii (mame, tați, bunici) au nevoie să-și găsească propriul echilibru intern și-abia atunci vor cunoaște de la sine ”tehnici de parenting” sănătoase pentru contextul lor, pentru copilul lor și pentru familia lor unică.
Adică își vor crește copiii natural și fluid, într-un mod sănătos pentru copil, familie și societate.
Iar ca să pot face asta, nu îmi mai erau suficiente cunoștințele legate de copil, programele de parenting, ci aveam nevoie să devin psihoterapeut pentru adulții cărora le venea greu să-i crească pe copii.
Așadar m-am format ca psihoterapeut în Analiză Tranzacțională și apoi și în Psihoterapie Integrativă (în special pentru a putea lucra mai bine cu adolescenții).

Analiza Tranzacțională este baza gândirii și simțirii mele ca profesionist (și nu numai) și am ales acest tip de formare pentru filosofia de viață de la care pornește: toți oamenii sunt OK (nimeni nu este superior nimănui, inclusiv în relația terapeut - client), toți oamenii au capacitatea de a gândi pentru ei (ceea ce înseamnă că eu nu trebuie să gândesc în locul clienților mei și că îi invit și pe ei să n-o facă în locul meu, prin presupuneri, ci să clădim o relație bazată pe întrebări, răspunsuri și încredere) și toți oamenii au capacitatea de a se schimba (iar această minune, în care unii oameni cred cu reticență, se vede în procesul terapeutic).

Cum ajung oamenii la tine

Recunosc onest că nu am o strategie de comunicare clară în scopul de a mă promova online. Am, în schimb, o strategie de comunicare foarte clară mie, prin care îmi doresc să invit societatea să-și crească împreună copiii. Aici este punctul meu de interes acum și despre asta comunic mult cu deschidere, vulnerabilitate și asumare.

Nu cred că a crește un copil e rolul mamei și atât. Cred că un copil trebuie crescut de un trib, că mamele au nevoie de sprijin fizic și emoțional și că lumea, așa cum ne-am construit-o acum, se bazează pe izolarea mamei și pe presiunea pusă pe ea să-și crească singură copiii. Desigur, asta nu duce la nimic bun, ci doar la depresie maternă, la clivaje în cuplu, la copii care cresc pe un fond depresiv și la o societate dezechilibrată. Pentru a transmite acest mesaj, testez fel și fel de metode, prin care încerc să ajung la cât mai mulți oameni.

Într-o vreme mesajele ajungeau bine către oameni prin intermediul articolelor de pe blog, apoi ne-am mutat pe platformele de socializare și am scurtat textele. Apoi le-am transformat în imagini cu mai puține cuvinte, iar acum cel mai ușor ajung la oameni prin scurte filmulețe pe care le urc pe Instagram și care observ că sunt de impact.
Și știu toate lucrurile acestea, despre care comunic online, pentru că le-am trăit și eu și pentru că le văd zi de zi în cabinet sunt cele care îndrumă oamenii către mine. Îmi e ușor să vorbesc deschis despre experiențele mele. O fac mereu cu sinceritate, iar această deschidere și această onestitate fac parte din setul meu de valori de la care nu mă abat în niciun fel de comunicare (online, offline, de viață privată sau profesională).

Pentru cine nu a explorat, ce înseamnă efectiv lucrul cu un psihoterapeut

În primul și în primul rând, spațiul cabinetului psihoterapeutului trebuie să fie un spațiu în care clientul se simte în siguranță. Iar acesta este primul lucru important în lucrul cu un psihoterapeut: că indiferent ce procese aduci acolo, ce gânduri împărtășești, dintre cele pe care le-ai ascuns bine până atunci, ce emoții de care te rușinezi etalezi în spațiul relației cu terapeutul, te simți în continuare în siguranță, nejudecat, acceptat și parte din relație. Iar acest cadru este baza de la care pornește apoi lucrul propriu zis.

Unii oameni vin să rezolve ceva punctual: o fobie, diferite tipuri de anxietate orientată către ceva anume, vor să iasă dintr-un episod depresiv, să depășească o convingere limitativă, să învețe să comunice mai bine. Ce caută ei este o ”vindecare la nivel social”. O soluție rapidă pentru îmbunătățirea vieții. Odată rezolvate aceste lucruri, unii oameni sunt mulțumiți și se opresc din parcursul terapeutic, urmând să mai revină cu altă problemă pe parcursul vieții lor, sau însușindu-și instrumentele să o poată depăși singuri pe viitor. Aici vorbim de procese de durată medie sau chiar scurtă.

Iar alții vin pentru a explora elemente mai profunde, caută o restructurare internă, sunt dispuși să se destructureze în cabinet și-apoi să se reconstruiască fiind în contact cu părțile autentice din ei, cu nevoile lor, cu puterea lor internă. Aici vorbim despre procese de durată mai lungă, de câțiva ani de terapie, în care problemele sunt identificate de la baza lor și ”rezolvate” de acolo.

Cum arată relația potrivită terapeut-client

Diferiți terapeuți au diferite moduri de a lucra. Unii terapeuți nu împărtășesc absolut nimic din viața lor personală și din trăirile lor, construind un perete gol din ei înșiși, pe care clientul să-și proiecteze propria viață. Alți terapeuți lucrează în baza unei relații construite, în care se aduc și pe ei înșiși cu experiențele lor de viață. Unii terapeuți lucrează din cabinete austere, alții și-au transformat acest spațiu într-o oglindă proprie. Aici este important pentru client să vadă în ce tip de relație se simt mai confortabil.

Însă, în afară de aceste aspecte ce țin mai degrabă de preferința personală, mai sunt și alte elemente esențiale în felul în care psihoterapeutul își face meseria, iar acești ”indicatori” intră toți sub cupola eticii profesionale.

Primul element este cel legat de confidențialitate. Ce este confidențial pentru mine? Tot ce ține de clientul meu și de relația mea cu clientul meu. De la faptul că avem o relație și că lucrăm împreună, până la detaliile pe care mi le oferă, procesele prin care trece etc. Deci, un indicator bun ar fi să ciulim urechile și să vedem cât de mult sau de puțin împărtășește terapeutul din lucrul său cu alți clienți: oferă nume, descrie procese în detaliu? Atunci poate că ar fi bine să mai căutăm.

Al doilea este cel legat de judecată și prejudecată. Spațiul terapeutic nu poate invita la vindecare dacă acolo sunt plantate judecățile și prejudecățile terapeutului. Terapeutul nu este entitatea care decide dacă deciziile de viață ale clientului sunt bune sau rele, ci este omul care invită clientul la a-și analiza singur propriile decizii. Da, poate câteodată punând întrebări inconfortabile, însă dacă apare senzația unei judecăți, acolo se fisurează încrederea. Iar indiferent de deciziile de viață ale clientului, relația trebuie să rămână stabilă, iar terapeutul să rămână acolo, în relație.

Apropos de încredere, al treilea lucru important în relația cu terapeutul este felul în care acesta invită la feedback din partea clientului și cum îl primește. Într-o relație terapeutică sănătoasă, e important să poți confrunta și tu la rândul tău, să ai spațiul să pui limite, să primești răspunsuri oneste la întrebările tale. Să poți să îi spui terapeutului când un comportament al său îți provoacă disconfort, că nu vrei să răspunzi la o anumită întrebare, sau că direcția în care merge terapia nu este cea dorită de tine. Și de aici să puteți stabili, de comun acord, ce se va întâmpla diferit de acum înainte.

Desigur, foarte importante sunt limitele. Vorbim aici despre limitele clare de timp, de spațiu (fizic și personal), financiare.
Pentru amândoi este important să fie clar în ce context ne vedem, pentru cât timp, cât costă o ședință, ce se întâmplă dacă unul dintre noi ratează ședința, ce tip de contact avem sau nu putem să avem în afara ședințelor terapeutice, e important să fim prezenți și să respectăm aceste limite.

Beneficiile psihoterapiei posibile oricând, nu doar într-o criză

Psihoterapia vine cu multe beneficii. Ca experiență personală, pentru mine psihoterapia e un parcurs de o viață. Da, am rezolvat punctele care pulsau, elementele critice din viața mea și sunt acum o persoană care reușește să ajungă la echilibrul intern cu mult mai multă ușurință, chiar și în momentele de criză. Și sigur că frecvența și intensitatea sesiunilor a scăzut foarte mult. Însă, în mine sunt tot felul de semințe plantate, care odată ce cresc, vor înflori în feluri minunate. Psihoterapia mă ajută să le descopăr mai ușor, mă ajută să văd cum le pot crește și ce anume din ceea ce simt, gândesc sau fac eu ar putea să le umbrească. Toți avem astfel de semințe în noi înșine, toți avem părți minunate în noi care abia așteaptă să crească, să se facă mari și să contribuie la un echilibru general: nu doar al persoanei, ci și a mediului în care ea trăiește. Eu o văd ca pe o investiție în sine și în societate.

Preocuparea oamenilor față de minte și spirit în ultimii ani

Mă bucur să văd din ce în ce mai mulți oameni interesați de dezvoltarea personală, oameni care își tratează mintea cu același respect cu care își tratează corpul, în general. Până acum ceva vreme, mersul la psiholog însemna că ești ”nebun”, iar această profesie avea foarte multe tinichele atârnate de coadă. Dar nu mai e așa.

Societatea românească a avut de depășit foarte multe obstacole ca să poată ajunge la psihoterapeut, însă sunt mândră de noi că am reușit. Dacă stau să mă gândesc puțin, părinții mei au trăit niște vremuri în care a-ți ține gândurile, emoțiile și faptele pentru tine însuți te ținea în siguranță. Chiar și dacă ai fi avut acces la psiholog, oare nu te-ai fi temut că toate informațiile pe care le dai ajung la Securitate și ești în pericol? Ei bine, într-o singură generație am trecut de la acest punct de vedere, la unul în care mă aduc cu totul în fața terapeutului meu și îi spun, simțindu-mă în siguranță, despre cele mai profunde și ascunse gânduri, emoții și acțiuni ale mele.

Și toate acestea pe un fond de bunăstare și siguranță personală, pe care stră-strămoșii noștri nu au trăit-o. Nu-ți stă capul la dezvoltare personală când nu există curent electric încă, sau când e penurie de mâncare, sau când nu te simți în siguranță. Evoluția societății în general a dus de la a ne pune atenția pe nevoile primare, la a o urca înspre nevoile emoționale.

Starea de echilibru

Din punctul meu de vedere, ar trebui să ne raportăm la cât de des și de mult ne dăm voie să trăim în ”Aici și Acum”.
Ceea ce simțim, gândim și facem este ancorat în ceea ce trăim, efectiv, în aici și acum?
Intensitatea emoțiilor pe care le simțim sunt corelate cu ceea ce se petrece aici și acum?
Imaginea noastră despre noi și ceilalți reflectă ceea ce se întâmplă aici și acum?
Putem fi apoi conștienți de momentele în care nu a existat acest raport?
Suntem capabili să facem un reality check?

Dacă răspunsul este ”da”, la toate întrebările, trăim într-o stare de echilibru. Pe de altă parte, este important să fim conștienți că nu putem trăi fiecare secundă din viața noastră în această stare de echilbru, ci că vor fi tot timpul dinamici, evenimente, relații, care ne vor trimite în trecut și că este ok și perfect normal să fie și așa.
Care sunt mecanismele inconștiente de a face față stresului

Atunci când stresul devine prea copleșitor, oamenii își pun în scenă ceea ce noi, în Analiza Tranzacțională, denumim scenariul de viață. Adică, atunci când suntem copleșiți, ne întoarcem la acele mecanisme de apărare pe care ni le-am dezvoltat începând cu copilăria timpurie, mecanisme care la acel moment au fost cea mai bună opțiune pe care am avut-o la îndemână.

Unii oameni se deconectează de la emoțiile și, implicit, de la nevoile lor, pentru că așa au învățat în copilărie să facă față stresului. Dacă atunci când ești mic și simți un disconfort, transmiți (prin plâns) către adulți că ai acel disconfort (fie că vorbim de foame, sete, nevoie de contact fizic etc.), iar ei nu fac ceea ce trebuie pentru a-l atenua - nu te hrănesc, pentru că au decis că e benefică alăptarea la program, nu te iau în brațe, pentru că au decis că nu e bine să te înveți în brațe etc. - vei învăța să încetezi să mai fii conectat la ceea ce simți. Nu te ajută să rămâi conectat la disconfort, dacă el nu se rezolvă. Iar aici mecanismele de deconectare sunt diferite, dar cam toate intră sub cupola dependențelor. Dependențele (inclusiv de social media) ne ajută să ne mutăm atenția de pe disconfort pe o răsplată (confortabilă) imediată.

”People pleasing” (a-i mulțumi pe ceilalți) este un alt mecanism pe care oamenii îl pun în funcțiune atunci când nivelul de stres crește, mai ales atunci când au învățat în copilărie că starea lor de bine depinde de starea de bine pe care o au adulții din jurul lor.

Perfecționismul este un alt mecanism inconștient prin care unii oameni încearcă să facă față stresului; aflând în copilărie că viața lor devine mai bună doar atunci când nu greșesc.

Alți oameni se conectează cu furia pe care o resimt, dar nu o folosesc pentru a diminua stresul. Corpul nostru este foarte inteligent, iar atunci când apare un element în viața noastră care ne scoate din starea de echilibru, mintea produce energie care să ne ajute să rezolvăm disconfortul. Acea energie este furia (de diferite intensități, pornind de la iritare și ajungând până la niveluri ridicate de furie), iar furia este o emoție pozitivă, care ne dă resursele să rezolvăm problema. Dacă noi nu vom folosi această furie pentru a rezolva acest stres, care ne provoacă disconfort, corpul va produce din ce în ce mai multă, înțelegând că nu ne-a fost suficientă. Acesta este motivul pentru care oamenii stresați sunt, adesea, și foarte furioși. Dacă și-ar canaliza energia către a rezolva problema inițială, starea lor emoțională ar reintra în echilibru.

Activi online, fără consecințe mari asupra comportamentului și emoțiilor

Limitele sunt acel instrument universal valabil prin care ne îmbunătățim calitatea vieții. La ce mă refer când spun ”universal valabil”? Mă refer la faptul că limitele sunt cele pe care e nevoie să le punem altora atât în viața fizică, dar și în spațiul virtual și mă refer că limitele sunt cele pe care este nevoie să le punem celorlalți, dar și nouă înșine.
Așa cum în viața fizică nu aș rămâne în compania unui grup care îmi provoacă disconfort de fiecare dată când ne întâlnim, pentru că avem valori și viziuni diferite, la fel pot face și în spațiul virtual, ieșind din grupuri unde nu simt că împărtășim aceleași valori, la fel pot da unfriend și unfollow oamenilor cu care observ că nu rezonez din varii motive. Limite pentru ceilalți, căci nu-i mai las să-mi încalce spațiul emoțional, dar limite și pentru mine, căci nu-mi mai dau mie voie să rămân unde nu mă simt bine.

Un alt lucru pe care îl uităm, adesea, în spațiul virtual, este că interlocutorul nu este virtual la rândul său, ci că în spatele unei poze, unui nume sau unei povești este tot un om, în carne și oase. Cum m-aș raporta eu la această persoană dacă ar fi la masă cu mine? Aș avea aceleași gânduri și emoții și același comportament pe care îl am stând în spatele unui ecran, deconectată emoțional de la ceilalți? Probabil că nu și ajută să ne amintim asta atunci când ne lăsăm duși de valul online.

Influența rețelelor de socializare

O să încep cu avantajele, pentru că peste tot se vorbește mai degrabă despre dezavantajele rețelelor de socializare și cu toate astea, căutăm să petrecem cât mai mult timp imersați în ele, pentru că ne prezența online ne aduce ceva bun.
Eu lucrez mult cu mame și pentru multe dintre ele, rețelele de socializare au înlocuit tribul care le lipsea. Într-adevăr, mamele din spatele ecranului nu-ți pot păzi copilul cât mergi la baie, însă este un spațiu în care să găsești sprijin de la femei sau familii care trec prin aceleași provocări, sfaturi și idei care să-ți îmbunătățească viața, informații, confirmări, dar, poate cel mai important, și sentimentul de apartenență.

Ba chiar pe timpul pandemiei, atunci când eram închiși în case cu tot cu copiii noștri, iar tribul era departe chiar și dacă îl aveam fizic, rețelele de socializare au devenit și un soi de babysitter. De exemplu, în comunitatea mea, ne programam pe rând, la o anumită oră, să le citim live copiilor din comunitate cărți de povești. Erau 30-40 de minute pe zi în care o mamă avea în grijă zeci de copii, chiar dacă fiecare dintre ei era în spatele propriului monitor, iar mamele acestor copii apucau să-și bea cafeaua caldă, să strângă masa de la prânz, sau, pur și simplu, să nu mai citească ele povestea, ci doar să o asculte.

Pe lângă beneficii, există însă și părțile negative, care ies la iveală mai ales atunci când nu suntem în echilibru cu noi înșine și găsim pe rețelele de socializare fie un spațiu în care să ne devalorizăm, comparându-ne cu oamenii ”perfecți”, care pare că au toată viața în ordine, fie un spațiu în care să ne exprimăm furia, devalorizându-i pe ceilalți, care fac lucrurile diferit de noi. Adică, dacă nu suntem atenți, în spatele ecranului ne este ușor să ne îndepărtăm de baza ”eu sunt OK, tu ești OK”, adică nimeni nu este mai bun sau mai rău decât ceilalți, și ne punem în scenă propriile nesiguranțe și furii.

Un alt dezavantaj este că în mediul online informația circulă aproape fără efort, iar pentru non-experți poate să fie dificil să discearnă între informația de calitate și informația care atrage atenția, face trafic, dar n-are legătură cu realitatea. Acum informația nu mai pleacă doar de la experți sau oameni care au cunoștințe solide într-un anumit domeniu, ci de la oricine este un pic priceput în ale comunicării; drept urmare, așa cum îi învăț și pe copiii mei, verifică orice informație ți se pare interesantă: ideal din 3 surse.

În mediul online devine foarte ușor să devii persecutor sau victimă și faptul că este atât de integrat în viața noastră, complică și mai tare un lucru. Un Copil care este victima unui proces de bullying la școală este în siguranță odată ce a venit acasă și îl știi în camera lui. Însă un copil care este victima unui proces de bullying pe rețelele de socializare nu mai este în siguranță nicăieri. Agresorii sunt peste tot după el, chiar și când copilul este lângă tine la masă.

Ce lipseste încă în România, la capitolul sănătate mintală

Mai degrabă decât să ne concentrăm pe ceea ce lipsește, filosofia mea de viață și de lucru este să ne concentrăm pe ceea ce facem deja și să facem și mai bine.

Apar din ce în ce mai multe discuții legate de sănătatea mintală, unde sănătate mintală nu este opusul ”nebuniei”, ci o stare de bine interior, iar mesajul se propagă din ce în ce mai departe.

Psihologii și psihoterapeuții sunt și ei mai vizibili, cu mesaje sănătoase și echilibrate.
Mediul educațional începe să se concentreze din ce în ce mai mult și pe echilibrul emoțional al copiilor; școala nu mai este doar acel loc în care copilul acumulează informație cognitivă, ci și spațiul dezvoltării personale.
Copiii și adolescenții știu ce este un psiholog/psihoterapeut și știu că asta este o opțiune pentru ei. Mulți adolescenți pe care îi cunosc au fost cel puțin o dată la psiholog sau psihoterapeut, fie ca să-și rezolve o problemă punctuală, fie ca să se cunoască mai bine, să ia decizii mai bune, să-și dea seama încotro se îndreaptă și ce vor de la viață.
Cum eu lucrez mult cu mame, diagnosticul de depresie postpartum apare foarte des în cabinetul meu. Iar mamele sunt conștiente de asta și se iau în serios. Și în societate este din ce în ce mai multă informație și informare pe acest subiect și lucrurile par să evolueze. Bineînțeles că mi-aș dori să se întâmple mai repede, însă față de unde eram acum 5 ani sau acum 10 ani, există o evoluție clară.

Pe lângă toate acestea, librăriile sunt pline de cărți de psihologie și dezvoltare personală. Sigur, aici putem dezbate calitatea unora dintre ele, însă multe sunt cărți bune, cărți ”serioase”, iar ele par că arată către interesul crescut față de acest domeniu.
Știu că în toate de mai sus mai este loc de îmbunătățit, însă faptul că e loc de îmbunătățit este un lucru bun în sine, mult mai bun decât dacă n-ar fi nimic acolo.

Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic

Știți glumele alea în care tu te duci la psiholog cu 1038 de probleme, iar întrebarea standard pe care o primești este ”Și cum te face asta să te simți”? Ei bine, eu sunt acel psihoterapeut. Cine a lucrat cu mine sau lucrează cu mine probabil că s-a săturat deja de întrebarea aceasta din partea mea: ”Și cum te-ai simțit?/Cum te simți că îmi povestești asta?/Unde simți asta în corpul tău?”

Da, eu îi trimit întotdeauna pe clienții mei să se întoarcă la ei înșiși.
Sub un gând sau un comportament sau chiar sub o emoție este o senzație, iar senzația descrie o emoție la rândul ei.
Sub acea emoție se află o nevoie, iar odată intrat în contact cu acea nevoie, totul se schimbă.

Să zicem că o mamă vine la mine și îmi spune că a țipat la copil, pentru că cel mic n-a vrut să mănânce mâncarea de prânz. Nu pornesc de la presupunerea că a țipat la el pentru că era furioasă, ci investigăm împreună ce este în ea. Sub acest comportament o invit să identifice senzația în corp. Ce a simțit înainte să țipe? O tensiune, o presiune, o durere. Toate în stomac. O invit să se gândească ce emoție ar fi putut să provoace senzațiile respective sau ce gânduri erau atașate acelei senzații. Identifică frica. Teama că n-o să fie copilul sănătos dacă nu mănâncă. Căutăm mai departe. Ce nevoie are ea, oare, atunci când simte această frică? Să-l știe în siguranță. Ce îi poate confirma că este în siguranță? Și tot așa înapoi pe fir până ajungem la opțiuni și o soluție, sau până ajungem la o proiecție din propria copilărie.

Ei bine, asta îi invit pe oameni să facă și ei cu ei înșiși, în afara cabinetului. Să exploreze ce gândesc și ce simt și ce e dedesubt, care este nevoia și cum o pot îndeplini. Și funcționează. Adesea oamenii îmi spun că îmi aud în mintea lor vocea care îi îndrumă cu astfel de întrebări, iar pentru mine acesta e un semnal extraordinar că ceea ce lucrăm în cabinet are un efect important asupra lor.

Sunt foarte surprinși când le dau feedbackul: ”Ești conștient că acea voce care îți pune întrebările, deși mi-ai atribuit-o mie, e a ta? Că tu îți pui întrebările acelea bune, care te îndrumă bine? Că e resursa ta? Nu-s eu în capul tău. Ești tu?”. De multe ori acesta este un moment de breakthrough pe care îl sărbătorim împreună, pentru că în psihoterapie e la fel de important și să stai cu emoțiile plăcute și să le împărtășești în relație.