Multi se folosesc de libertatea de exprimare ca acoperire pentru dezinformări și manipulări, iar tulburările ultimilor ani au constituit un mediu propice pentru astfel de excese, crede Monica Cercelescu, jurnalist, avocat și autoarea cărții Libertatea de exprimare în era turbulențelor. Monica a fost jurnalist pe justiție la Adevărul, a intrat în avocatură în 1997, iar în prezent se concentrează pe dreptul comunicării.
La început am lucrat cu tatăl meu, care a fost judecător, dar la pensie a intrat în avocatură. Cu tata am abordat dreptul civil și comercial pentru că el nu prea agrea să intrăm în penal, mai ales eu, ca femeie, povestește Monica.
Vorbim cu ea în rândurile următoare despre sensibilitățile libertății de exprimare în această perioadă tensionată, prejudecăți, pericole și bulele online.
Începutul în avocatură
Am intrat în avocatură în ’97, după vreo patru ani de presă la ziarul Adevărul, unde lucram „pe justiție” sau ”pe tribunale”, cum spuneam noi. Adică scriam despre procesele vremii, făceam reportaje, interviuri pe subiecte legate de justiție. Majoritatea zilelor le petreceam în sălile de judecată, așa că la un moment dat am zis hai să încerc și avocatura, că tot terminasem dreptul. Însă nu pot spune că am părăsit vreodată presa. Jurnalismul e boală cronică, nu prea se vindecă, mai ales că am prins vremurile în care reportajele se făceau la fața locului, interviurile față în față cu persoana, practic eram toată ziua pe teren și știrile la zi le dictam de la telefonul public cu fise, dacă nu mai apucam să ajungem în redacție. După procese ne propteam la o bere la „Zet” cu alți colegi din presă, dar și cu procurori, polițiști, chiar judecători. Pe atunci oamenii legii nu erau așa stresați să stea de vorbă cu jurnaliștii sau cu avocații. Discutam relaxat, intram oricând la ei în birou.
Dar n-am putut niciodată să părăsesc presa definitiv, așa că am mers în paralel cu ambele profesii toată viața. Când simțeam că intru în rutină cu una, mă întorceam la cealaltă fiindcă simțeam nevoia de provocare, s-o iau de la capăt, să încerc altceva, alte domenii ale avocaturii sau ale presei.
Primii clienți și povești cu tatuaje
La început am lucrat cu tatăl meu, care a fost judecător, dar la pensie a intrat în avocatură. Cu tata am abordat dreptul civil și comercial pentru că el nu prea agrea să intrăm în penal, mai ales eu, ca femeie. Totuși, scăpam destul de des în penal pentru că făceam oficii și-mi plăceau întrucât fiecare client avea tolba plină cu povești care băteau fimele. Ajunsesem să le „miros” antecedentele și să știu ce pușcării au mai vizitat după tatuaje.
De altfel am publicat niște povestiri de pe vremea „oficiilor”, care par ficțiuni, însă în mare parte sunt adevărate. Am extraordinar de multe povești din perioada de început a avocaturii și n-am ajuns încă să le pun pe toate pe hârtie. Acum, când avem atâtea reguli europene, ar părea neverosimile. De exemplu, eram la judecătoria Buftea și am simțit ceva pe mână. Era un câine care intrase tacticos în sala de judecată și mă testa. Apoi era perioada în care se renovau sediile instanțelor și acestea funcționau provizoriu în locuri improvizate. La Giurgiu, Tribunalul era relocat într-un hotel poreclit „Doi strigoi” pentru că avea vedere în cimitir și din când în când, printer verdicte, mai ascultai și o slujbă de înmormântare. Plus că trebuia să treci prin restaurant ca sa ajungi la sala de ședințe și țin minte și acum cum mirosul de ouă cu cârnați impregna sacoul meu alb și scorțos, imaculat. Justițiabilii așteptau la bar să le vină rândul și intrau deja „anesteziați”.
Din păcate, tata ne-a părăsit la puțin timp de la intrarea mea în avocatură, astfel că soarta m-a îndreptat către domeniul penal pentru că am ajuns să lucrez cu avocatul Doru Viorel Ursu, un penalist pasionat, citit, atent la detalii până la extrem, care a avut încredere în mine și m-a lăsat să intru în dosare celebre la vremea respectivă, cum ar fi cele legate de falimentele bancare și nu numai. Și el s-a apucat de scris cărți în urmă cu câțiva ani și este foarte prolific.
Învățături
Am învățat că, de multe ori, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, că adevărul nu e de domeniul evidenței și că trebuie să lupți pentru el. Nu ți-l dă nimeni pe tavă. Există o doză mare de prejudecăți care viciază adevărul chiar și la oameni educați. Iar cei mai puțin educați vor pâine și circ, vor vinovați pentru necazurile lor și execuții în piața publică. Așa că sunt foarte reticentă la politicile penale care se înscriu în tendințele populiste pentru a face pe plac „poporului”, în loc să caute eficiența. Iar acest trend se va intensifica în contextul în care mediul online înlocuiește piața publică.
Piața de avocatură din România în 2022
În ultimii ani m-am limitat la dreptul comunicării, ca domeniu de practică, iar provocările de aici sunt pe măsura evoluției accelerate a acestui domeniu. În mare, le-am expus în ultima mea carte și în mai multe articole. Mă refer la cenzura mutantă exercitată de giganții internetului, bulele din online și spirala tăcerii pentru a nu-i deranja pe unii lideri a acestor bule care sunt în stare să declanșeze valuri de ură asupra celor care gândesc altfel decât masele și mai au curajul să și spună. Și, ca să-l citez pe Orwell, ”dacă libertatea de exprimare înseamnă ceva, atunci înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”.
Corectitudinea politică e o altă frână în calea libertății de exprimare, fabricarea fricilor generate de crize cum ar fi pandemii, războaie și alte dezastre pentru a pune botniță celor care îndrăznesc să se îndoiască de ceea ce ne livrează guvernele sau grupurile de interes. Toate acestea sunt astăzi provocări majore ale libertății de exprimare și constituie un cerc vicios din care nu știu cum vom ieși. În general, ne gândim la legi ca soluții pentru astfel de abateri, însă în mediul online acestea nu funcționează la fel ca în offline. În plus, giganții internetului au edictat propriile legi, cu voie de la Comisia Europeană, care nu a găsit alte soluții pentru a combate dezinformarea și discursul urii. Așa că ei fac legile în mediul online, însă fără garanțiile procedurale pe care le oferă justiția clasică.
Libertatea de exprimare în era turbulențelor
Nu pot spune că mi-a venit o idee sau că a fost un moment anume în care m-am gândit la această temă pentru că eu am tot timpul câteva subiecte pe care le urmăresc continuu, aproape obsedant, căutând zilnic date și informații pe marginea acestora. Sigur că sunt subiecte de care mă lovesc în activitatea mea profesională, dar nu numai. Libertatea de exprimare este unul dintre ele și aceasta a avut la un moment dat o „epocă de aur”, cam în perioada premergătoare aderării la Uniunea Europeană și o vreme după. Apoi, cam odată cu democratizarea internetului mobil, a început regresul acestei libertăți iar astăzi e atacată flagrant din toate părțile. De altfel, nu e prima mea carte pe acest subiect. Am mai scris una acum vreo 20 de ani: „Regimul juridic al presei”. Însă, deși unele teme pot părea similare, schimbările în domeniu sunt enorme. Inclusiv noțiunea de mass media are cu totul alt conținut.
Cât timp ai lucrat la ea
De scris efectiv această carte a durat cam o lună și jumătate, însă, cum v-am spus, procesul de documentare pe această tematică a fost continuu în toată cariera mea de avocat și jurnalist și rămâne în continuare o temă de interes care îmi captează atenția.
Am „rumegat” subiectele în minte multă vreme, am mai scris articole punctuale, însă am procastinat cu cartea. Asta până într-o zi când am fost la Ploiești la o ședință a avocaților și m-am „certat” cu niște colegi pe marginea politicilor de combatere a fake news-urilor și a conspirațiilor legate de pandemie. Era chiar în zilele în care guvernul voia să instituie o platformă care să scaneze știrile false și dezinformările. Acolo erau și niște avocați politicieni, așa că au ieșit niște discuții în contradictoriu, dar interesante, cu argumente. Din păcate, a trebuit să întrerupem discuțiile pentru că începea ședința, dar le-am promis că voi scrie un articol pe această temă imediat cum mă întorc la București. M-am apucat de scris acel articol și nu m-am putut opri. Așa a ieșit o carte, până la urmă.
Ce conține cartea
O să vă citez din introducerea pe care am făcut-o pentru carte întrucât e relevantă cu privire la conținut și nu are sens să mă repet. „Am identificat cinci mari provocări aduse libertății de exprimare în zilele noastre. Acestea sunt: privatizarea cenzurii, crizele, șocurile și fricile aferente, asaltul deplatformărilor, suprareglementarea legislativă și efectele adverse ale corectitudinii politice excesive. Toate aceste provocări sunt legate între ele și constituie un cerc vicios.
Primul capitol, „Cenzura privată” este despre modul în care giganții internetului au preluat controlul informației și implicit al libertății de exprimare. Și, probabil, aceasta este cea mai mare provocare a libertății de exprimare în zilele noastre. Acest capitol tratează condițiile în care a apărut o cenzură mutantă, în contextul noilor închisori ale libertății de exprimare: bulele din rețelele sociale și cutiile de rezonanță, în care aflăm doar ceea ce vrem să auzim și suntem reduși la tăcere prin oprobiul public, în cazul în care avem alte idei și nu suntem de acord cu ceea ce susțin liderii acestor bule. Lupta împotriva dezinformării și a discursului urii își are reversul ei, constând în proliferarea restricțiilor privind libertatea de exprimare. De asemenea, algoritmii utilizați pentru selectarea conținutului ilegal sau dăunător pe platformele social media dau mult de furcă acestei libertăți, atâta vreme cât nu sunt în stare să contextualizeze discursul urii sau să rezolve probleme filozofice, cum ar fi cea a delimitării adevărului de fals.
Cel de al doilea capitol se referă la modul în care crizele tot mai frecvente ale lumii contemporane induc frica, de care profită autoritățile pentru a prelua controlul informației și pentru a tempera vocile incomode puterii. Războaiele, pandemiile, dezastrele naturale șocurile financiare sunt tot atâtea oportunități pentru guverne în direcția militarizării libertății de exprimare și pentru a introduce reglementări care o restrâng. Metodele folosite sunt nu numai inducerea fricii, ci și cenzura economică, pe fondul recesiunii provocate de aceste crize.
Al treilea capitol este despre asaltul deplatformărilor, care se extinde de la campusurile universitare spre toate domeniile vieții sociale și culturale, ajungând un instrument defensiv al războiului informațional. Pandemia Covid-19 și războiul din Ucraina au dus la excese privind deplatformările, cu repercusiuni evidente asupra liberei exprimări și a dreptului la informare.
Al patrulea capitol tratează o altă „rană” a vremurilor noastre, și anume suprainformarea și suprareglementarea, dificultatea definirii în sens juridic a dezinformării și a propagandei, ceea ce duce la anihilarea garanțiilor liberei exprimări. Confuziile legislative, noțiuni juridice prea laxe și prea vagi au fost și vor fi mereu resurse ale abuzului statelor, prin posibilitatea unor interpretări care pot aduce sub incidența legii pe oricine exprimă un punct de vedere incomod.
Al cincilea capitol abordează reversul corectitudinii politice, care, dusă la extrem poate constitui un obstacol în calea libertății de exprimare și a pluralismului. Deși e de înțeles lupta unor categorii minoritare pentru egalitate în drepturi, atunci când discursul acestora escaladează prin apeluri la eliminarea unui presupus adversar, care este omul alb, heterosexual, sau când vor să impună un limbaj asemănător cu nouvorba, lucrurile încep să degenereze în detrimentul democrației, așa cum statul totalitar folosit limbajul pentru a detașa cuvintele de semnificația lor și a impune astfel abuzul.
Per ansamblu, cartea de față tratează și modul în care aceste cinci provocări sau frâne ale libertății de exprimare dau undă verde populismului și autoritarismului”.
Ce înțeleg greșit oamenii prin libertatea de exprimare
De cele mai multe ori, limitele libertății de exprimare sunt înțelese greșit. Faptul că libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, că nu putem spune tot ce vrem fără să ne gândim la consecințele asupra celorlalți. Poate că unii nici nu înțeleg greșit, ci folosesc libertatea de exprimare ca acoperire pentru dezinformări, manipulări și alte scopuri de acest gen.
Pericole, sensibilități
Despre pericole am vorbit mai devreme. Despre apărarea libertății de exprimare este greu de dat un răspuns. Cum am mai spus, legile nu funcționează la fel de bine în mediul online. Platformele sociale își fac propriile legi și practică o cenzură privată mutantă care scapă de sub control. Bulele sociale nu aceptă decât ceea ce este corect politic din punctul lor de vedere. Trebuie să înțelegem că problemele cu care se confruntă libertatea de exprimare astăzi provin din prea multă libertate, de care au profitat prea mulți oameni rău intenționați sau pur și simplu proști. Așa au apărut tot felul de resptricții care tind să se amplifice împotriva discursului urii, a discriminării, a dezinformării, a manipulării alegerilor libere etc
Și ar mai fi o problemă care în opinia mea este extrem de gravă și anume că promotorii cenzurii mutante de astăzi sunt persoane educate din domeniul tehnologiei și chiar din mediul universitar, unde își are izvorul corectitudinea politică. Foarte frecvent întâlnim excese, chiar persoane emblematice din lumea culturală care s-au exprimat în favoarea cenzurii în zilele grele ale pandemiei. Dar nu poate să nu te revolte revărsarea de prostie din mediul online, mai ales în vremuri de criză. Dacă înainte trebuia să treci prin filtrul editorial dacă voiai să te exprimi public, să scrii sau să urci la o tribună, acum îți trebuie doar un smartphone. De aceea am și pus motto-ul cărții mele un citat din Ivan Krastev, un filozof bulgar foarte interesant: ”Ironia este că moartea cenzurii ne-a dus la politica post adevăr”. Și, într-adevăr, adevărul faptic devine irelevant în fața emoției provocate de prima știre. Este aproape imposibil sa mai demontezi minciuna și, din păcate, acest current influențează și justiția. Am văzut niște motivări de hotărâri judecătorești de m-am îngrozit, în care se faceau aprecieri personale asupra justițiabililor, referitoare la caracterul lor, ca argumente în favoarea acuzării.
Poate că toate mizeria aceasta acumulată nu și-a atins încă limitele pentru a se produce un salt. Educația ar fi o soluție dar și pentru educația în sine avem mare nevoie de soluții. Legile educației vor fi parazitate politic se vor bloca așa cum s-a întâmplat cu legile justiției. Asta pentru că nimeni nu caută eficiența acestora, ci capital politic. Populismul își face loc în tot mai multe domenii.
