[Minte & suflet] Alexandra Dincovici: Lucrez mult cu adolescenți și mi se par mult mai hotărâți în această căutare de sine, în a face bine și a face din lume un loc mai bun

Stresul și emoțiile care dor pot cauza o mulțime de afecțiuni fizice și se vorbește tot mai mult despre cauzele emoționale și psihice ale bolilor în ultima vreme. Dacă stresul a existat dintotdeauna în viețile noastre, abia în ultimii ani a făcut saltul de la un moft – cum era catalogat pe vremuri când auzeam în jur pe cineva zicând ”sunt stresat” – la o problemă pe care trebuie să învățăm să o gestionăm. De înlăturat poate fi imposibil uneori. Psihologul Alexandra Dincovici spune că există încă o lipsă a educației când vine vorba de stres și efectele sale, pentru că sunt puțini care fac legătura directă între stresul resimțit pe termen lung și îmbolnăvire.

"Până nu apare somatizarea, durerea care ne împiedică să ne desfășurăm activitățile zilnice, sau depresia, stresul rămâne undeva pe fundal. Mecanismele de coping sunt cele care ne fac să îl ducem "pe picioare", dar în același timp lasă urme în noi, în relațiile cu cei din jur".

Alexandra Dincovici a terminat Facultatea de Psihologie și s-a format în terapia rogersiană. Deși nu a practicat-o imediat după facultate, este îndrăgostită de meseria de psihoterapeut. Vede pshioterapia ca pe o cale sigură de explorare a lumii noastre interioare, de înțelegere a alegerilor, gândurilor și reacțiilor în diverse situații de viață.

Drumul către psihoterapie

Psihologia a fost în top trei cariere pe care mi-aș fi dorit să le urmez atunci când am terminat liceul. Și deși mi-ar fi plăcut să merg pe calea terapiei imediat după terminarea facultății și a masteratului, recunosc acum că nu aș fi fost deloc pregătită la cei 24 de ani de atunci.

După terminarea facultății de psihologie, m-am înscris la master, tot în cadrul aceleiași facultăți, iar primul job a fost unul în vânzări, pe zona de evenimente în sfera medicală. Nu mi-a plăcut deloc, iar la scurt timp, l-am întâlnit pe soțul meu și m-am mutat în București. Primul job aici a fost tot în zona de vânzări, dar pe consumabile medicale. Evident, mi-a displăcut total. Într-un final, am reușit să mă angajez la o firma pe un post de analist resurse umane. Și aici mi-a plăcut, în sfârșit. Aici am avut contact și cu partea de psihologie organizațională, diagnoze, lucru care mi-a plăcut enorm. În 2014 am luat amândoi decizia să înființăm o firmă de consultanță, să luăm taurul de coarne. A fost cumplit de greu, pe absolut toate planurile timp de mai mulți ani.

Experiențele, scurgerea anilor, interacțiunile m-au făcut să îmi îndrept din nou atenția către acest drum al psihoterapiei.
Bizar sau nu, am simțit că acum pot face acest lucru și că nimic nu ar fi mai potrivit. Cred că e vorba de acea chemare și mă consider foarte norocoasă că am putut să o surprind, chiar dacă a venit mai târziu decât planificasem.
Cred puternic în faptul că scopul omului e de a se regăsi pe sine, a se accepta și a putea fi autentic, conectat la prezent, iar acest lucru este extrem de dificil, mai ales de unul singur. Psihoterapia este însă o meserie de care sunt profund îndrăgostită și pentru care simt că am și vocație, lucru confirmat și de toată activitatea mea de până în prezent.

Formarea mea este în terapie centrată pe persoană, iar alegerea nu a fost întâmplătoare. Înainte să simt ca vreau să mă formez în terapie rogersiană, am studiat un pic și celelalte abordări. Terapia centrată pe persoană m-a cucerit prin mesajul clar, direct și atât de simplu pe care îl transmite - a fi aici și acum, cât mai autentic.

Cum ajung oamenii în cabinetul tău

Oamenii ajung la mine în principal prin recomandări, dar și pentru că mă descoperă prin intermediul site-ului și al Google. Nu am o strategie de comunicare și promovare online, și am preferat să încep ușor ușor, și să cresc organic, cel puțin până în acest moment. Mă gândesc să încep cu promovare dar și comunicare mai susținută, însă am evitat acest lucru din câteva motive. Piața este destul de mare și este chiar suprasaturată de informație, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să ies foarte în mult în față și să mă expun, cu atât mai mult cu cât psihoterapia implică, în fond, o relație profund personală dintre terapeut și client, și se bazează foarte mult pe confidențialitate. De asta evit să comunic din experiența de până acum, pentru că este o graniță foarte fină între a extrage învățăminte care ar putea ajuta alți oameni și ceea ce poate fi perceput drept o trădare a încrederii terapeutului. Și una peste care nu îmi doresc să trec niciodată, și de care nici nu vreau să mă apropii. Iar a comunica din cărți poate oricine, și secțiunile de self help sunt pline de manuale.

Pentru cine nu a explorat, ce înseamnă lucrul cu un psihoterapeut

Înseamnă a fi cat mai vulnerabil, într-un spațiu sigur, lipsit de judecată. Rolul terapeutului este de a fi lângă client, pe drumul ales în căutarea de sine, asigurându-i o serie de condiții favorabile, precum ascultarea activă, acceptarea necondiționată și empatia. În cadrul terapiei în care îmi fac formarea, rolul terapeutului este de a reflecta acestuia ceea ce el trăiește, spune, simte, ajutându-l să conștientizeze și să privească din mai multe unghiuri realitatea pe care o trăiește și percepe. Să își dea voie să simtă, să înțeleagă de ce simte ceea ce simte, de ce alege anumite răspunsuri atunci când o face, să își înțeleagă reacțiile, să accepte tot ceea ce i s-a întâmplat, cu focus pe momentul prezent, pentru că e singurul moment în care avem puterea de a face lucrurile altfel.

Relatia potrivit terapeut-client

În primul rând, clientul ar trebui să se asigure că merge la un specialist, că persoana la care apelează a făcut o facultate de psihologie și apoi o formare în psihoterapie. Din păcate, astăzi sunt foarte multe persoane care fac diverse cursuri și se autointitulează terapeuți, fără să aibă un background solid (o facultate de psihologie, cel puțin o formare ca terapeut), ore de terapie individuală în spate, și care să continue și pe parcursul vieții, pentru că e foarte important ca și terapeutul să fi lucrat în acest sens. Doar cineva cu o structură mentală solidă, echilibrată și matură își poate asuma acest rol, și pentru a ajunge acolo e nevoie de multă muncă, și de un efort constant și susținut.

În al doilea rand, poate fi de ajutor pentru client să se informeze un pic despre tipul de formare în care este terapeutul ales, să identifice premisele procesului de terapie și modul în care se va desfășura procesul terapeutic.
Alegerea propriu-zisă cred că ține mult de modul în care cei doi rezonează, se simt unul pe celălalt. Trebuie sa existe o potrivire, care de multe ori se simte, iar pe parcurs se validează sau nu. De aceea, prima ședință este de cunoaștere, de a vedea cum te simți in prezența terapeutului, și este esențială.

Desigur, se întâmplă uneori că relația terapeutică să meargă foarte bine până la un punct, iar de acolo să apară blocaje. Aici este de datoria terapeutului sa sesizeze acest lucru (fie că nu are instrumentele necesare, fie e un blocaj personal etc.) și să își îndrume clientul către cineva care îi poate fi de ajutor mai departe. Și aici putem vorbi de câteva atribute esențiale ale profesionistului, cum ar fi să se cunoască foarte bine pe sine, să poată să își accepte limitările și unde mai are de lucrat sau de îmbunătățit, să fie într-o căutare continuă atât pe plan profesional, cât și personal, toate acestea fără să isit pună etichete.

Beneficii ale psihoterapiei posibile oricând, nu doar într-o criză

Asociez terapia cu igiena mentală, cu descoperirea sinelui, cu debarasarea de tot ce am preluat până la un anumit punct încă din momentul nașterii, cu alegerea conștientă a unui mod real și autentic de a fi.
Beneficiile psihoterapiei sunt nenumărate și de necontestat la o simplă privire din perspectiva psihosomaticii. Mai concret, putem să ne salvăm corpul ascultându-ne.

Atunci când nu mergem la terapie în criză și pur și simplu simțim că vrem să ne explorăm lumea interioară sau simțim că parcă am vrea să schimbăm niște obiceiuri, dar nu știm prea bine cum, putem găsi mai ușor sau rapid resursele interne să facem asta. A face acest lucru într-un spațiu sigur, lăsând la o parte cenzura, ne permite un acces mult mai facil către răspunsurile pe care le căutăm.

Beneficiul suprem cred că e reprezentat de descoperirea unei lumi interioare vaste, de înțelegerea noastră asupra alegerilor, gândurilor, sentimentelor, emoțiilor și comportamentelor în diverse situații. Pe scurt, trecerea de pe pilot automat la a trăi conștient, asumat, în acord cu sinele.

Cum apreciezi că a evoluat grija oamenilor față de sănătatea mintală

Simt că generația mea și cele care vin din urmă încep să își pună mai multe întrebări cu privire la sine, în ceea ce privește relatiile cu ceilalți, relația cu propriul corp, cu ce simt. Desigur, cred ca ne și permitem mai ușor acest lucru, comparativ cu generațiile anterioare.

Pandemia cred că a apăsat pedala de accelerație in direcția aceasta. Am petrecut mult mai mult timp cu partenerii de viață, cu familia sau singuri, cu noi înșine. A fost mai greu să ignoram niște lucruri, să ne refugiem în alte activități, să fugim, să ne distragem atenția. Cine s-a simțit copleșit și a dorit să salveze relații inclusiv cea cu sine însuși, s-a orientat către terapie, cărți de dezvoltare personală sau chiar coaching.

Starea de echilibru

Cred că echilibrul dintre cele două lumi, exterioară și interioară, este resimțit ca o stare de bine, liniște interioară, de aliniere. Altfel spus, atingem un echilibru atunci când putem gestiona într-un mod satisfăcător situațiile cu care ne confruntăm, în cea mai mare parte a timpului. Pornind de aici, putem vorbi de alegeri mai bune, satisfăcătoare cam pe toate planurile. În momentul în care suntem în situații incomode, dar reușim să ne detasam un pic, astfel încât să oferim un răspuns și nu o reacție pe care să o regretăm mai târziu, putem spune că am fost echilibrați, conectați la noi. E important să facem diferența între a ne identifica cu emoțiile, care pot fi atât de copleșitoare, intense, dar de scurtă durată, și a le percepe prezența astfel încât să le privim din rolul de observator.

Din practică, cum se raportează românii la stres

Mulți au impresia fie că stresul e ceva complicat și că nu li se întâmplă lor, fie se complac în a spune "sunt stresat" fără a lua și măsuri pentru diminuarea sau combaterea lui până în punctul în care ajung în burnout sau în criză. Cred că totul pleacă, din nou, de la o lipsa a educației și autoeducatiei în acest sens. Câți dintre oameni fac o legătură directă între stresul resimțit, și aici mă refer la cel pe termen lung, și boli? Până nu apare somatizarea, durerea care ne împiedică să ne desfășurăm activitățile zilnice, sau depresia, stresul rămâne undeva pe fundal.

Țin minte și acum că eram mică (prin '90 si ceva) când am auzit noțiunile de stres și terapie în filmele americane. Și mai țin minte și reacțiile adulților din jur "Auzi, stres! Ce moft mai e și asta?!". Stresul a existat dintotdeauna în viețile oamenilor, într-o măsură mai mare sau mai mică, doar că nu exista în vocabular. Mecanismele de coping sunt cele care ne fac să îl ducem "pe picioare", dar în același timp lasă urme în noi, în relațiile cu cei din jur.

Și ar mai fi un lucru, cu care am crescut mulți dintre noi, și anume să asociem vorbitul despre ceea ce ne apasă cu a ne plânge. Iar răspunsurile venite din partea celor care ne ascultă (familie sau prieteni) sunt fie din sfera rezonării - știu și eu am trecut prin asta, dar asta e viata/ așa e viața/ toate trec/ o sa treci și peste asta/ sunt lucruri mai grave decât acesta sau mai sunt și sfaturile care de multe ori se referă strict la cel care le oferă și i se aplică doar lui. Ideea e sa trecem prin și nu peste, astfel încât să înțelegem de ce ni se întâmplă, să acceptam și să găsim resursele să gestionam ce simțim. Iar aici intervine terapia. Acel spatiu sigur și confidențial, în care găsim acceptare necondiționată și care este lipsit de judecată.

Activi online, fără consecințe mari asupra comportamentului și emoțiilor

Mediul online, mai ales după anii aceștia în care ne-am confruntat cu pandemia, când parcă toată lumea s-a mutat pe pc și telefon mai mult ca oricând, a devenit unul scăpat de sub control. În mod evident, lipsa accesului la interacțiunile sociale așa cum le știam odinioară, teama constantă de necunoscut "ce va fi? Când se va termina? Se va termina, oare?" ne-au activat tot mai mult modul de supraviețuire, mod care vine la pachet cu multă anxietate și stres prelungit. Este foarte greu să fii activ și să crezi că lansezi un comentariu de bun simte și civilizat la o postare, fără sa lezezi pe cineva. În mediul online găsim oameni de toate felurile, care vin cu experiențe diferite, cu o capacitate de înțelegere și percepție diferită. Mulți își găsesc c satisfacție în a oferi injurii sau de a pune etichete unor persoane pe care nu le cunosc absolut deloc, chiar dacă problema lor nu are legătură cu persoana respectivă, ci cu o idee sau opinie care rezonează puternic cu niște traume trăite de aceștia. Cred că oamenii nu prea înțeleg ideea de dezbatere, le este foarte greu sa accepte diversitatea, că e loc pentru toți, că poate așa învățăm unii de la ceilalți și inclusiv faptul că e absolut firesc să avem păreri diferite.

Măsura cred ar fi cuvântul cheie aici. Atunci când viața online o acaparează pe cea offline, apar dezechilibre. Și nu în ultimul rând, să reușim să nu luăm personal sau prea în serios anumite lucruri, dar în același timp să ne asumăm ceea ce ține de noi. Niciodată nu vom fi pe placul tuturor, nici în mediul online, dar nici în cel offline, și asta e perfect în regulă.

Influența rețelelor de socializare

Rețelele de socializare au venit și ele, cum vine orice lucru, cu plusuri și minusuri. Dar fiecare om hotărăște direcția și însemnătatea și aici.

Pe de o parte, rețelele de socializare vin cu enorm de multă informație nefiltrată, iar pentru un copil sau adolescent poate fi copleșitor. De multe ori, e compleșitor și pentru adulți, mai ales într-o societate care pare să traverseze din ce în ce mai rapid din ce în ce mai multe crize pe care se căznește să le înțeleagă.

Partea bună e ca oferă multă diversitate, din foarte multe domenii, ne-au ajutat să ne punem mai multe întrebări, sa cântărim altfel lucrurile, să ne extindem imaginația, posibilitățile, și ne-au oferit și multe provocări.
În esență, potențialul de bun si mai puțin bun tot de oameni e activat. Noi alegem conștient sau mai puțin conștient ce preluăm, cu ce ne identificăm, ce păstrăm de acolo, ce anume ducem mai departe și ce ne folosește la un anumit moment.

Lipsurile României la capitolul sănătate mintală

Lipsește în mod clar partea de conștientizare, de educare a populației în această direcție.
Din păcate, cultura estică separă foarte mult psihicul de corp. Psihoterapia este văzută ca un moft, un lux, nicidecum o necesitate. Așa cum mergem anual să facem analize de sânge sau alte controale de rutină, să ne asigurăm că suntem ok, așa ar trebui să existe și partea de evaluare psihologică. Să nu mergem doar în criza, când doare. Pentru ca emoțiile dor, iar pe termen lung pot să apară o sumedenie de afecțiuni influențate de acestea.

În prezent, știu că există anumite contracte cu CAS, poți cere trimitere de la medicul de familie către un medic psihiatru, care lucrează și cu un psiholog, iar o parte mică din sumă este decontată. Dar cei mai mulți terapeuți lucrează în regim autonom și costul terapiei este prohibitiv pentru foarte mulți oameni, care au însă mare nevoie de asta.
Vorbeam mai sus de educație. Nu ar fi rău să se predea în școlile de stat, la disciplina "dezvoltare personală" diverse tehnici de punere a copilului în contact cu propriile emoții, de gestionare a conflictelor. Știm cu toții ca fenomenul de bullying este extrem de vechi, doar că nu exista această denumire în vocabularul românilor. Câți părinți și-au intrebat copiii "Cum te simți acum? Cum te-ai simțit astăzi la școală?". Din păcate nici ei, la randul lor, nu au fost învățați cum să se orienteze catre interior. Si de aici, suntem deficitari pe multe planuri, de-a lungul multor generații. Iar toate astea se reflectă inevitabil în toate ariile vieții, de la relațiile cele mai intime pana la cele din spațiul public. Comunismul a avut un impact major asupra psihologiei care a început sa respire timid începând cu anii '90. În mod clar, acum există interes, deschidere către psihoterapie și sunt optimistă în ceea ce priveste generatiile următoare. Lucrez mult cu adolescenți și mi se par mult mai hotărâți în această căutare de sine, în a face bine și a face din lume un loc mai bun.

Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic

Recomandări nu fac, și dacă simt că cineva are nevoie de un pic de îndrumare într-un anumit moment sau situatie, e strict personalizat. Nu există rețete sau soluții generale. Nu pe formarea mea, cel puțin. CBT-istii ar răspunde altfel la această întrebare, pentru că există și în psihoterapie abordări extrem de variate.

Dacă ar fi, totuși, să pun degetul pe ceva general valabil, acela ar fi de prezență.
A incerca să te observi constant în diverse situații cu diverși oameni, dar și când ești singur. Să fii atent la ce simți, unde simți în corp și să te intrebi de unde vine? E de aici sau e de undeva de demult? Reacționează adultul sau copilul din tine? Cred că e important să faci acest check-in tu cu tine de câte ori ai ocazia sau simți că e nevoie. Să vezi pe unde ești și cum ești.
A încerca să respiri abdominal, profund, cât mai des este iar o recomandare, care poate fi făcută oricui. Ajută la liniștirea mintii, la aducerea ta în momentul prezent și conectarea la tine.