Emanuel Parvu: Nu am făcut filme ca să încerc să mulțumesc pe unii sau pe alții, ci le-am făcut pentru că nu mai puteam să le țin în suflet, mă chinuiau prea tare

În rândurile următoare, vorbim cu Emanuel despre festival si relatia lui cu Anonimul, cele două filme care pot fi văzute acolo si publicul de film din Romania. 

Ce îți vine prima data în minte când te gândești la Anonimul

Când mă gândesc la Anonimul, prima dată îmi vine în cap Miruna (n.m Miruna Berescu - directorul festivalului) în camping, în fața miilor de oameni care se uită la filme sub cerul plin de stele. Apoi îmi vine în minte copilăria mea. Sunt foarte legat de Sfântu Gheorghe, veneam aici cu părinții mei, cu mult înainte să existe festivalul. Dar faptul că acest festival s-a născut în cel mai special loc de pe Pământ (pentru mine), cred că a fost un semn. Cred foarte mult în semne, sper să îmi dea Dumnezeu inspirația să le pot descifra înțelesul de fiecare dată când mi se arată.

Primele ediții

La primele ediții festivalul era mai... tânăr. Și când zic tânăr, mă gândesc la toată efervescența tipică lucrului nou și a oamenilor care descoperă tot felul de senzații. Acum s-a așezat. Acum este un festival împlinit, este un festival care a trecut la maturitate (chiar și legal, a trecut de 18 ani acum un an, deci își poate lua și permis de conducere), un festival recunoscut și girat de nume mari ale cinematografiei mondiale care au venit acolo (Park Chan-wook, Istvan Szabo, Krzysztof Zanussi, Nuri Bilge Ceylan, Michel Franco, Ken Loach, Serghei Loznitsa) și de toți cineaștii români consacrați care și-au prezentat filmele în fața spectatorilor de acolo.

Ce este într-adevăr de admirat este ce scrie pe arena principală de la Roland Garros - "Victoria aparține celor tenaci" - pentru că victoria acestui festival într-o țară în care tradiția, succesul împletit cu valoarea sau independența nu sunt totuși printre cele mai apreciate lucruri. Iar victoria acestui festival aparține Mirunei și echipei de la festival - oameni care au fost acolo ani de zile (unii mai sunt) - Livia Văsuianu, Domnica Predoiu, Mădălina Dima, Bianca Anastasiu, Cristiana Mitea, Simona Rădoi, Andrei Șova, Ludmila Cvikova, Ionuț Mareș, Irina-Margareta Nistor, Adi Coman și echipa tehnică, cu sprijinul lui Sorin Marin și al Fundației Anonimul. 

Amprenta festivalului 

Esența Anonimului este libertatea. De toate felurile. Dar mai ales libertatea dialogului, libertatea care te face să fii mai aproape de oameni speciali ai cinema-ului, pe care, în alte condiții îi poți întâlni doar în costum, cu papion sau cravată și parcă ți-e mai greu să intri cu ei în vorbă. Acolo suntem toți oameni, în pantaloni scurți și în șlapi, și parcă așa te poți apropia mai tare de un regizor sau de un actor, să-l întrebi lucruri ca să afli cum a făcut sau de ce a făcut așa sau altfel într-un anumit film. Anonimul îți oferă șansa să te întâlnești cu omul, nu cu imaginea lui. Și asta îl face unic.

Cu regizorul Bogdan George Apetri, la Anonimul

Publicul de film și publicul de festival de film

La Anonimul nu este chiar așa separarea. Nimeni nu vine jumătate de țară până la capătul lumii (la propriu, de la Anonimul, în trei kilometri se termină pământul și începe marea) pur și simplu ca să manânce popcorn la un film. Oamenii care vin la Anonimul sunt oameni care vin la proiecții de la zece dimineața sau oameni care stau la film până la cinci dimineața. De aia selecția de la Anonimul este făcută cu foarte mare atenție, tocmai pentru că publicul de acolo este, la rândul lui, foarte special. Oamenii care ajung acolo vin cu bună știință că nu au niciodată nimic de demonstrat nimănui. Acolo nu-ți poți etala mașina - nu poți ajunge decât cu barca sau vaporul - nu e decât o singură dungă de asfalt, deci nu poți purta tocuri, peștele se mănâncă cu mâna de multe ori și toată lumea e cu zâmbetul la purtător. Și toți împărtășesc o pasiune pentru film.

Marocco & Miracol

Anul ăsta voi fi prezent la Anonimul cu două filme, cu Marocco - în calitate de regizor și cu Miracol (r. Bogdan George Apetri) - în calitate de actor. Au fost amândouă bucurii uriașe pentru mine, nu numai prin prisma performanțelor artistice (aici știm cu toții că festivalurile de film sunt subiective) dar mai ales prin ecoul pe care l-au avut la public.

Marocco a fost prezentat la San Sebastian - secțiunea New Directors, iar în România a avut premiera în Competiția Oficială de la TIFF, iar Miracol a fost arătat în premieră la Festivalul de film de la Venezia - secțiunea Orizzonti și apoi cam pe toate continentele. Reacțiile publicului (din câte am văzut, am citit și am auzit) au fost foarte pozitive, dar mi-e greu să vorbesc despre asta, am preferat întotdeauna să-i las pe alții să o facă. În schimb, recunosc că am foarte mari emoții pentru că vor fi arătate la Anonimul. Acolo publicul este foarte cinstit, iar concurența pe care ți-o face natura este foarte mare. Acolo ai marea, stelele, un vin bun, tot timpul o conversație plăcută, pește, ai totul lângă tine și singurul lucru care îi poate ține pe spectatori în fața ecranului este filmul. Acolo nu ai cum să minți, Anonimul a fost tot timpul un barometru excelent.

Am avut emoții și la TIFF pentru că era prima dată când arătam Marocco unui public vorbitor de limba română, unui public care nu primea filmul prin intermediul unei subtitrări, ci îl primea direct de la personaje. Iar ceea ce speram să se întâmple (speram ca publicul să reacționeze într-un anumit fel la anumite momente) s-a întâmplat și asta ne-a bucurat foarte mult.

La Miracol - care a avut lansarea în cinematografe în primăvară, a fost o bucurie de fiecare dată, pentru că am fost în turneul de lansare și am avut ocazia să vorbim cu oamenii, să vedem ce a lăsat în sufletele lor, să vedem dacă sau la ce i-a făcut să se gândească.

Criticile

Critica este ceva omniprezent în meseria noastră, a actorilor sau a regizorilor - și, de fapt, ar fi și ciudat să nu existe. Din fericire, critica nu este doar o simplă cronică, ci este într-adevăr o critică, câteodată pozitivă, câteodată mai puțin pozitivă. De influențat...nu știu ce să zic. Poate mă emoționează sau mă mâhnește, în funcție de direcția cronicii, dar nu e ca și cum aș putea să schimb filmul sau rolul - alea sunt, sunt deja făcute și nu mai am ce să fac. Și nici nu știu dacă aș face, îmi place să fac filmele după sufletul meu și după cum am simțit atunci să le fac. Și nu am făcut filme ca să încerc să mulțumesc pe unii sau pe alții, ci le-am făcut pentru că nu mai puteam să le țin în suflet, mă chinuiau prea tare. Iar ca actor, nu prea ai multe de spus, cam faci cum îți spune regizorul, deci nu ești propriul stăpân. Deci dacă ar avea cineva ceva de zis, mă gândesc că se îndreaptă spre regizor, nu spre actor. Aici glumesc și nu prea, dar măcar e liniștitor să știi că ai o plasă de siguranță, să mai fie cineva înaintea ta care să încaseze gloanțele :))).

În Miracol

Disocierea regizor-actor

Pe mine regia m-a ajutat foarte mult să înțeleg actoria. Cred că se completează foarte mult, regia te face să gândești în sens nu spre tine, regia te face să gândești în lung nu în plan. În schimb, ceea ce nu fac niciodată este să le amestec, adică să fac regie când joc. Cred că este un loz pierzător, cred că ar intra în competiție cu ce vrea regizorul și ca actor al acelui film, ai începe să tragi în altă parte.

Cred că actorul trebuie să fie acolo pentru film, trebuie să fie acolo să facă cât poate de bine ce îi cere regizorul, să aibă încredere în el și să nu vină cu filmele lui în cap. Și tocmai din cauză că am fost în postura de regizor și știu de ce aș avea nevoie de la actori, exact asta am învățat să ofer (atunci când sunt actor). Partea bună când le-ai făcut pe amândouă este că iei de la fiecare totul - începând de la tehnică la mod de a gândi, de la abordare la analiza secvenței, de la scopuri la realizare. Și aș recomanda din toată inima fiecărui actor să facă acest exercițiu, dacă nu cu finalitate, măcar ca simplu exercițiu (deși presiunea de a ieși la public cu un produs care poartă semnătura ta, nu numai numele tău de actor, este ceva prin care mi-aș dori să treacă actorii, pentru a înțelege postura regizorului).

La ce lucrezi acum

Împreună cu Miruna Berescu (producătorul primelor două filme - Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor și Marocco) pregătim al treilea film. Obsesiile mele nu sunt multe, aș putea spune chiar foarte puține - familia, iubirea și relația cu Dumnezeu. Încercăm să finalizăm scenariul, încercăm să vedem cam când s-ar putea întâmpla, încercăm încercăm. Și de fapt, este un proces care durează ani de zile, așa a durat și la primele filme și parcă tot traseul ăsta te face să te uiți în urmă altfel, te face să ții minte orice curbă, orice voltă, orice șanț. Și atunci când te uiți până unde ai mers, s-ar putea să ai altă perspectivă asupra vieții. Chiar și obstacolele devin ceva care ți-au fost cândva de folos (și aici închid cercul cu începutul interviului, în care spuneam că mi-aș dori să-mi dea Dumnezeu inspirație să pot citi semnele pe care mi Le dă).