Feminitatea nu înseamnă sâni și tocuri, chiar dacă societatea tot insistă să spună asta (încă). În spectacolul ”Frica în sân”, Kiki Simion, alături de Dana Rogoz, Elvira Deatcu, Silvana Mihai și Andreea Grămoșteanu, spune povestea unei femei când se îndoiește de propria feminitate. Piesa “Frica în sân” scrisă de Laura Ivăncioiu și regizată de Laura Mihăilescu, vorbește despre efectele crude ale cancerului la sân.
Știm cu toții cam ce vrea societatea de la femei pentru a fi atrăgătoare. Adesea m-am blamat pentru că nu port tocuri de un anumit fel sau pentru că uneori îmi arăt prea mult sau prea puțin sânii sau pentru că uneori chiar nu am chef să îmi evidențiez anumite părți ale corpului, spune Kiki.
Kiki crede că inițiativele precum Teatrul Improbabil sunt necesare, pentru că vorbesc despre toate lucrurile diferite care unesc. Am povestit mai multe cu Kiki despre cum a arătat drumul ei către actorie, oportunitățile din zona independetă și cum diferă lucrul la un spectacol radiofonic de unul cu public în sală.
Drumul către actorie
Actoria a fost singura constantă din viața mea. Am fost genul de copil care voia să încerce toate activitățile extra-școlare și toate sporturile și care se plictisea dupa 2-3 luni. Cu teatrul m-am întâlnit în clasa a doua. Aveam o prietenă cu trei ani mai mare decât mine, pe care o copiam în absolut orice făcea. Așa că, atunci când am auzit-o că vrea să se apuce de teatru, evident că m-am luat după ea. Acolo am întâlnit profesorii cu care am lucrat până în clasa a 12-a. Apoi, parcursul a fost unul destul de previzibil: făceam parte dintr-o trupă de teatru pentru adolescenți și îmi plăcea la nebunie ceea ce făceam. Era singura activitate unde reușeam să-mi canalizez toată concentrarea și tot interesul. Nu-mi amintesc să fi fost vreun moment cheie, să fi avut vreo "revelație" care să mă facă să-mi spun, "gata, eu vreau să mă fac actriță!". Parcă, într-un fel, am știut mereu că asta o să se întâmple.
Cred că faptul că mă pot înțelege și cunoaște mai bine pe mine și pe cei din jurul meu e cel mai frumos lucru la meseria noastră. Evident, e foarte terapeutică. Mă face să fiu mai înțelegătoare cu mine însămi și cu ceilalți.
Credit foto: Ștefan Popescu
Anii de facultate & gândul renunțării
M-am gândit foarte mult în ultima perioadă la cum a fost pentru mine facultatea, în urma tuturor abuzurilor ce au ieșit de curând la suprafață. Am încercat să caut în memorie vreun moment în care să fi trecut prin lucruri asemănătoare. Din fericire, nu a fost cazul. Nu le-am trăit, dar le-am văzut. Le-am auzit. Uneori le conștientizam, alteori le treceam cu vederea. Eu și cei 11 colegi ai mei am avut un noroc imens de a-l avea ca profesor pe domnul lect.univ.dr. Florin Grigoraș, care ne-a susținut constant și ne-a acordat toată atenția și toate cunoștințele lui. Tot în facultate am legat prietenii și relații profesionale care și acum îmi aduc bucurii. Clișeul cu "cei mai frumoși ani din viață" se aplică, pentru mine, în cazul anilor de facultate, nu de liceu.
Nu m-am gândit niciodată să mă las. În facultate am avut un mic episod de "mă duc să-mi retrag dosarul", după examenul din anul II semestrul I, dar acum, când mă gândesc, mi se pare că eram doar copleșită de emoții și stres, nu era ceva ce simțeam cu adevărat în acele momente. Cu toate astea, acum, când supraviețuirea din cultură este mai grea ca niciodată și aflându-mă în poziția de actriță independentă, recunosc că mă gândesc ce altceva aș putea să mai fac, dacă nu cumva ar trebui să-mi îndrept atenția și către alte domenii. Cel puțin temporar. Dar să renunț în totalitate - ăsta e un lucru pe care nu sunt încă gata să-l accept, nici măcar să mă gândesc serios la el nu pot.
Oportunitățile absolvenților de teatru
Oportunitățile unui tânăr absolvent sunt, din păcate, foarte puține. E trist, frustrant și descurajant. Nu vreau să mă plâng, sunt recunoscătoare în fiecare zi că mă număr printre "privilegiații" care își pot face meseria (pentru că ceva atât de firesc și normal, ca practicarea meseriei pentru care ai studiat exact asta a devenit - un privilegiu).
Eu, momentan, mă consider un caz fericit. Cum am zis, mă bucur în fiecare zi pentru tot ceea ce am în prezent din punct de vedere profesional. Am reușit în anul I de master să formez o echipă, împreună cu prietenii mei. Ne place să gândim proiecte împreună și să facem tot posibilul pentru a le realiza. Asta e ceea ce m-a condus către zona independentă - fără ei, probabil că m-aș fi bălăcit într-o mare de incertitudini și frici.
Zona independentă are avantajul libertății de creație, în mod cert. Dezavantajul este cel al finanțărilor. Ceea ce cred eu că ar putea sprijini sectorul independent ar fi crearea unor contexte și oportunități de exprimare pentru tinerii artiști (care să fie remunerate corespunzător, bineînțeles) și creșterea numărului de call-uri de finanțări nerambursabile.
Invitația de a juca în stagiunea II a Teatrului Improbabil
Alexandru Ivănoiu, prieten și coleg tare tare tare drag și, întâmplător, director al Teatrului Improbabil, m-a sunat să-mi propună acest rol, după ce a discutat cu regizoarea Luiza Mihăilescu și dramaturga Laura Ivăncioiu. Am avut atâtea motive de bucurie, că nici nu știu în ce ordine să le iau. Pe de-o parte, admiram deja ceea ce se întâmpla la Teatrul Improbabil și, undeva deep deep down, îmi doream să fac și eu parte din această poveste. Apoi, mai e și faptul că urma să lucrez cu Luiza și Laura, cu care am mai lucrat în trecut și care și ele îmi sunt atââât de dragi. Ulterior, lucrurile au căpătat un alt sens, după ce am discutat cu Luiza și Laura despre text, despre tema lui, despre femeile după ale căror vieți au fost scrise monoloagele noastre. Și atunci am început să mă simt responsabilă. Mi s-a făcut un pic teamă, pentru că n-aș fi vrut să mă joc cu povestea de viață a cuiva care și-a construit această poveste, de la un punct încolo, din propria putere, rațiune și durere.
Lucrul la personaj
Timpul de lucru a fost relativ scurt, dar folosit la capacitate maximă. Am primit o variantă a textului și niște informații despre femeia care a inspirat monologul meu. M-am uitat foarte mult pe Instagramul ei. Eram absorbită de viața pe care o duce acum. Apoi, a urmat întâlnirea cu Luiza și Laura, am discutat despre tot textul, despre ceea ce le diferenția și ceea ce le unea pe aceste femei. Am lecturat, am stabilit niște parametri. A fost un proces foarte concentrat, ca durată, părea cumva că lucrurile se legau de la sine. Pentru mine a fost ceva nou, neavând pănă acum vreo experiență în teatrul radiofonic. Eram obișnuită cu procesele lungi și slow-paced din teatrul clasic. Am descoperit că, uneori, intuiția ne conduce chiar mai bine decât ne putem imagina.
Cea mai bună parte din tot procesul
Cred că cel mai frumos și (mai ales) emoționant moment a fost cel în care am citit textul integral. La început știam monologul meu, dar nu și pe celelalte. După ce am citit tot, am avut brusc senzația asta, că vreau s-o îmbrățișez pe mama. Iar cea mai grea parte... habar n-am. Nu a fost. M-am bucurat din plin de experiență.
Replica ta preferată
De când am lucrat prima oară cu Laura m-am declarat fana textelor ei. Asta așa, pentru început. Apoi, strict din perspectiva monologului meu, mi s-a părut foarte interesantă și necesară discuția despre feminitate și cancer mamar, despre ce este feminitatea cu adevărat și în ce fel ne-o manifestăm atunci când sănătatea nu e de partea noastră. Probabil de aceea replica mea preferată este: "Senzualitatea nu este vulgară, este necesară."
Cum te raportai la feminitate înainte de spectacol
Cred că fiecare are niște tipare foarte clare în minte când vine vorba de feminitate. Știm cu toții cam ce vrea societatea de la femei pentru a fi atrăgătoare. Adesea m-am blamat pentru că nu port tocuri de un anumit fel sau pentru că uneori îmi arăt prea mult sau prea puțin sânii sau pentru că uneori chiar nu am chef să îmi evidențiez anumite părți ale corpului. Proiectul "Frica în sân" m-a convins că feminitatea constă mai mult în atitudine decât în "imaginile" pe care le oferim, e despre încredere și asumare.
Ce e diferit la teatrul radiofonic
Pentru mine a fost o experiență intimă, cumva, dată fiind natura monologului și pentru că, ei bine, era un monolog. Nu aveam un partener la care să mă raportez direct. Am lucrat foarte mult cu imaginația, cu proiecțiile din mintea mea ale persoanelor despre care vorbesc. Cum am spus, nu am mai avut experiență în teatrul radiofonic, însă am experiență de dublaje pentru filme, seriale și desene animate. Și acolo îmi place să mă închid în această bulă, care se numește "imaginația mea". În teatrul clasic mă bucur de fiecare întâlnire cu publicul. În studio, e altceva. E ca și cum ai ieși la un party nebun cu prietenii tăi versus să stai o zi întreagă acasă și să te răsfeți cum îți place ție: ambele sunt plăcute în egală măsură (pentru mine), dar sunt complet diferite.
Ce înseamnă Teatrul Improbabil pentru industrie
Nu știu ce înseamnă pentru industrie. Sper că înseamnă "schimbare și evoluție". În schimb, știu ce înseamnă pentru mine: un curajos act de iubire față de arta noastră. Oricum ar fi, sunt 100% necesare aceste inițiative. Zona de confort în care se află fiecare (deloc nu mă exclud aici) e, din păcate, mai mare decât ne-am dori, iar astfel de proiecte te fac să te dai jos de pe canapea, să împingi cutia de pizza din fața ta și să zici "ia, hai, că nu sunt atât de mic în lumea asta". Îl felicit pe Ivănoiu și pe toți cei ce fac parte din echipa Teatrului Improbabil, sunt sigură că urmează lucruri tot mai mari!
Ce le-ai spune oamenilor ca să îi convingi să asculte spectacolul
Le-aș spune să meargă pe încredere, că sigur după primele 5 minute deja o să-i prindă povestea. Și dacă, să zicem, nu o să-i prindă, măcar nu trebuie să deranjeze tot rândul ca să iasă din sală, haha. Glumesc! Poveștile celor 5 femei pe care am avut onoarea de a le reda eu și colegele mele de distribuție sunt despre supraviețuire, curaj și... feminitate. Și da, cu toții avem nevoie de toate cele trei, într-un fel sau altul.
