Mihai Dragolea face film documentar și se inspiră întotdeauna din experiențele pe care le trăiește, acestea îl conduc către subiectele și oamenii despre care povestește în imagini. A ajuns să cunoască mai bine lumea documentând-o, a reușit să înțeleagă oameni din locuri și categorii sociale diferite învârtindu-se în lumile lor pentru a-i filma. De la protagoniștii săi a învățat multe, în plus, și-a exersat empatia în procesul de creație a filmelor sale.
Nu se consideră nici regizor, nici jurnalist, spune despre el că este realizator de film, iar asta pentru că se împlică în toate straturile de creație și distribuție a documentarelor sale. De la idee până la prezentarea lor către public.
Pe Aurel Marton și pe câinele său Rex, personaje în hibridul documentar-ficțiune ”Aurică, viață de câine”, i-a cunoscut lucrând la adăpostul de câini Bruno Shelter din București. Un articol de ziar despre un pușcăriaș evadat, care a trăit trei luni într-un lan de porumb și o vizită la Penitenciarul Jilava i-au dat ideea scenariului acestui film.
”Am imaginat o situație în care cineva se retrage din societatea asta avansată și trăiește după alte reguli, mai apropiate de subconștientul nostru comun și de regulile naturii. La noi e o problemă cu violența împotriva animalelor și am construit un revenge story pe lângă asta”
Mihai Dragolea a terminat Facultatea de Teatru și TV la Cluj, apoi a făcut Masterul de Foto-Video de la UNARTE București. S-a angajat în televiziune și a început să facă documentare, cu care a mers la festivaluri din țară și din străinătate. A debutat cu documentarul de lungmetraj „Roboțelul de Aur”, iar vara acesta merge la TIFF și Anonimul cu ”Aurică, viață de câine”.
Cum ai început să te gândești la ”Aurică, viață de câine”
Ca regizor mă inspir mult din experiențele pe care le am, una dintre acestea fiind munca pe care o fac la Bruno Shelter. Am grijă de animalele de acolo și interacționez cu oamenii care ne ajută, așa am ajuns să mă împrietenesc cu Aurel Marton, protagonistul filmului. El ne aducea la adăpost puii de câini sau pisici pe care îi găsea pe câmp. Am fost impresionat de actul său empatic și am început să imaginez o poveste. Am căutat să arăt faptul că animalele simt la fel ca noi, se pot regăsi în situații-limită din care e greu să scapi și uneori sunt cele mai bune ființe cu care ne petrecem timpul. Lui Eli și Mihai, fondatorii Bruno Shelter, le-a plăcut ideea și am discutat cum o putem spune și arăta mai bine. Știm că după abandonul animalelor, violența împotriva animalelor e o mare problemă, așa că am construit în jurul acestei realități narațiunea.
Procesul creativ. De la idee către forma finală
Munca la scenariu s-a concretizat după ce am avut trei experiențe diferite. Prima am menționat-o mai sus, întâlnirea cu domnul Marton. A doua a constat în citirea unui articol din Libertatea despre un fugar care, în 2020, a trăit trei luni într-un lan de porumb. A treia experiență am avut-o când am vizitat Penitenciarul Jilava, unde o prietenă se ocupă de un program prin care deținuții au grijă de câini maidanezi. Am văzut acolo un gest care m-a impresionat: deținuților li se arondează câte un câine de care trebuie să aibă grijă. Am zărit un tip care s-a aplecat spre câinele său, câinele era îndărătnic și nu dorea să fie mângâiat până când tipul scoate din buzunar o fleică de carne de porc și i-o dă câinelui. Câinele s-a fericit și l-a acceptat pe individ. Ei, gestul ăsta m-a dat pe spate. Omul meu a cumpărat dragostea câinelui și s-a bucurat de animalul său după, s-a descurcat. De aici am început să scriu și scrisul a luat cam jumate de an.
Am fost selectat la Berlinale Talents la Sarajevo Film Festival cu scenariul ăsta, iar după Sarajevo am filmat în două săptămâni. Tot la Sarajevo am cunoscut 50% din echipă și vreau să nominaliez aici pe Cristina Popa, Andra Gheorghiu și Iulian Postelnicu. Le mulțumesc lor și îi stimez maxim.
Ce teme și conflicte umane acoperă filmul
Mă preocupă relația dintre om și natură, dintre homo sapiens și ceilalți locuitori ai acestei planete în era Antropocenului, eră în care deținem controlul total asupra mediului. Am imaginat o situație în care cineva se retrage din societatea asta avansată (de nevoie, încercând să scape de închisoare) și trăiește după alte reguli, mai apropiate de subconștientul nostru comun și de regulile naturii.
La noi e o problemă cu violența împotriva animalelor și am construit un revenge story pe lângă asta.
Distribuția
Am avut plăcerea să lucrez cu Iulian Postelnicu, a fost o experiență excelentă. El este antagonistul. Cu Iulian m-am întâlnit la Saajevo, văzusem filmul „Arest”, unde face un rol magistral, am vorbit cu el și mi-am făcut curaj să-l întreb dacă ar fi interesat de o colaborare cu mine. I-am dat scenariul și a identificat instant ce doresc să spun prin poveste. După asta, a venit în proiect și a făcut un rol care mie-mi place enorm. Aveam nevoie de Iulian pentru a face rolul de antagonist, trăgând practic după el tot proiectul în scenele de confruntare.
Apoi, mai este Rex, care e câinele domnului Marton, joacă foarte bine. Rex trebuia să fie un câine abuzat în film, faptul că l-am ținut pe parcursul filmărilor în lanț l-a supărat și băgat în rol.
Părțile cele mai copleșitoare de la filmări
Am turnat scurtmetrajul în patru zile. Totul a mers perfect, nu a fost copleșitor.
Am avut o scenă mai grea în care trebuia să filmăm pe râul Sabar, dar colegul meu Patric Pavel și-a adus barca și a ieșit chiar bine.
Venind din film documentar, am gândit un mod de a face film care e similar cu documentarul. Mai exact, am generat un spațiu în care acțiunea se petrecea natural, eu urmând să mă arunc cu camera în această realitate nou formată. Spre exemplu, l-am rugat pe domnul Marton să construiască de la zero baraca din știuleți de porumb în care urma să stea. A durat o oră construcția și am surprins-o pe cameră. A fost o experiență unică, parcă eram martori la o practică ancestrală, de mult uitată. Prin durata îndelungată a construcției domnul Marton a intrat în rol perfect, se vedea greutatea acțiunii sale, am simțit arșița soarelui și chiar nervii pe care și-i făcea construind în plin soare.
Cu ce speri să rămână oamenii după ce văd filmul tău
Când privim un documentar avem o angajare mai directă cu personajele și drama lor. Asta îmi doresc și eu. Să îi aduc pe privitori foarte aproape de personajele mele, să se identifice activ cu ele și să le înțeleagă complexitatea umană.
Unde se vede ”Aurică, viață de câine”
La TIFF, în secțiunea de scurtmetraje din cadrul Zilelor Filmului Românesc (joi, 23 iunie de la 15.30 la cinema Florin Piersic, vineri, 24 iunie, de la 12:00, la Sapientia, și sâmbătă, 25 iunie, de la ora 17:00, la Cinema Dacia din Mănăștur) și în luna august la Festivalul de Film Independent Anonimul 2022. Sper să tot crească lista, dar până atunci am făcut și o pagină de Youtube pe care m-am apucat să uplodez frânturi din viața asta de la câmpie.
Din trecut. Drumul tău profesional până acum
Vin din deal, de la Cluj. Acolo am făcut o facultate nouă la vremea aceea, de Teatru și TV, unde am învățat puțin din toate domeniile audio-vizualului (jack of all trades, master of none). Experiența asta a fost cea mai bună alegere legată de educație pe care am făcut-o. Știind mai multe, m-am angajat în TV la București, am făcut documentare din banii de salariu și m-am bucurat mult când le vedeam pe un ecran de cinema pe la festivaluri din țară și pe afară.
După facultate, am mers la masterul de Foto, Video de la UNARTE București.
Nu mă consider regizor de film, nici jurnalist, mai degrabă realizator sau artist pentru că la majoritatea filmelor m-am implicat în toate palierele producției și distribuției, iar asta-mi place foarte mult. Nu mă identific cu un singur palier al meseriei, ci cu toate.
Când ți-ai dat seama că vrei să faci film
Cred că mi-am dat seama că vreau să fac film în ultimul an de facultate, până atunci doream să fac televiziune. L-am întâlnit pe Radu Mocanu (co-regizor la „Roboțelul de Aur”, iar acum lucrăm la un film documentar despre natură, om și tăieri ilegale) și am zis să facem filme. Dorința de a spune povești, în schimb, vine de la mama. Ne uitam amândoi la TCM de când pot să-mi aduc aminte și doream să spun și eu povești ca cele din filme, dar nu îndrăzneam să mă gândesc că vreau să fac filme. Mi se pare că asta, să zici că vreau să fac filme de la o vârstă fragedă, e oarecum arogant sau teribilist, n-ai cum.
De ce documentar și nu alt gen
Am preferat documentar pentru că nu știam deloc să fac ficțiune și pentru că așa am ajuns să cunosc lumea, documentând-o. E o metodă bună de a înțelege și cunoaște oameni și locuri diferite de cele cu care ne obișnuim, un mod bun de a exersa înțelegerea față de semeni, complexitatea motivațiilor oamenilor și mai ales pentru a cultiva empatia față de ceilalți (în cazul meu față de plante, animale și personaje mai marginale).
Debutul
Am debutat cu un documentar lungmetraj, „Roboțelul de Aur”, realizat împreună cu Radu Mocanu. A fost o experiență de bază în evoluția mea. Am înțeles, mulțumită și lui Radu, cum funcționează filmul și lumea asta românească în care trăim și pe care o cam ador, deși e groaznică pe alocuri. Eram tânăr, 22-23 de ani, munceam de la două noaptea la zece dimineața la Digi24 și după program plecam la Buzău să o filmez pe Stela.
Steluța Duță, campioana noastră la box feminin, m-a învățat multe. Experiența ei și puterea de a trece peste obstacole m-au ajutat să cresc, să trăiesc în mediul în care mă învârt și să îmbrățișez statutul de outside și underdog.
Alte proiecte
Viața mă duce spre aceste subiecte. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei e manager la un studio de videochat și așa am ajuns să fac „PhoeniXXX”, al doilea documentar al meu. Apoi, lucram la Digi pentru o emisiune și am ajuns la filmări la spitalul de copii Marie Curie. Așa am intrat în narativul de la „Totul pentru Riana”, cel de-al treilea documentar. La „Aurică, viață de câine” am ajuns cel mai frumos. Lucrez la Bruno Shelter, un adăpost de câini de lângă București. Lucrând acolo am ajuns să cunosc câmpia mai bine, eu venit de la deal. Îmi place mult locul ăsta al câmpiei, e dramatic în felul lui. Tot aici l-am văzut pe domnul Marton și din prima am știut că vom face un film cândva, nu documentar, ci hibrid.
Ce te inspiră
Mă inspiră lupta celor numiți în engleză, underdogs, fie că sunt homo sapiens, plante sau animale.
După ce s-a strâns experiența, care sunt temerile și emoțiile la începutul unei producții noi
E la fel ca la început. Prima dată îmi e frică teribilă de eșec. La producție îmi mai revin, la montaj revine teama asta și la final mă încurajez că e bine, iar la proiecție sunt relaxat și abia aștept să văd ce zice lumea de poveste.
Cinematografia românească post-pandemie
Probabil că există o distanțare, dar ne revenim.
Planurile tale
Momentan lucrez la un documentar care devine din ce în ce mai interesant, pe care îl regizez împreună cu Radu Mocanu, și care se numește „După Cioate”. Chiar acum, când scriu acest răspuns, sunt la programul Ex Oriente, un laborator gândit pentru dezvoltarea proiectelor de documentar.
Și mai am un megaplan de a face un lungmetraj plasat cam pe aceleași meleaguri ca Aurică. Va fi mai mult documentar decât ficțiune, dar va avea și o parte de revizitare a unor fapte care s-au petrecut, revizitare pe care o voi face prin ficțiune. Cam atât.
